Plăcut înfiorat, Ivan îşi examină ciorapii găuriţi din picioare: trei găuri în dreptul, două găuri în stângul. "Mai merg", conchise Ivan. Apoi dădu plapuma la o parte, se ridică în capul oaselor şi începu să-şi scoată hainele de noapte: întâi căciula, apoi fularul, capotul matlasat al nevestei, cele trei cămăşi de corp cam cenuşii şi acele lenjuri groase numite izmene. Ivan se îndreptă dârdâind spre chiuveta garsonierei pentru a-şi face curăţenia corporală. Dar nu curgea apa. "Shit!", aruncă Ivan imprecaţia strămoşească. Dădu drumul la hârbul lui de radio-casetofon de pe vremea lui Iliescu. Tocmai începea radiojurnalul. Se anunţau titlurile ediţiei: "Consiliul Statelor Unite Mondiale anunţă că MOARTEA A FOST ABOLITĂ!!! Prin efortul conjugat al medicilor, politicienilor şi al forţelor de ordine, în curând VOM PUTEA TRĂI ETERN!!! «În scopul stârpirii violenţelor globale este necesară doar o singură limbă, un singur grai pentru toţi. Aceasta va fi, desigur, limba engleză», declară dl Godot, preşedintele CSUM. Oficiul mondial de repartizare a ploilor şi ninsorilor recunoaşte că în Sahel s-au produs unele disfuncţionalităţi în privinţa ploilor acide. Se fac eforturi ca numărul victimelor umane să fie cât mai mic. Madonna ajunsă acum la respectabila vârstă de 88 de ani, a lansat pe Broadway un nou spectacol în care practică live felaţiunea. În continuare dăm cuvântul domnului Dragoş Bouleanu, Preşedintele Radiodifuziunii Române, pentru un comentariu referitor la evenimentul epocal şi, în acelaşi timp, emoţionant, care ne interesează pe toţi: MOARTEA A FOST INTERZISĂ!!! "Shit! scârnăvie", zise Ivan şi închise radioul exact când "Isteţul", cum îi zicea el, îşi începea speech-ul. Apoi întinse mâna spre scaunul pe care se aflau pantalonii, cămaşa şi restul rufăriei îngălbenite. Însă, când luă pantalonii în mână, Ivan mai folosi o dată imprecaţia sus-menţionată. Problema era că pantalonii se uzaseră în aşa hal că... Mai ales că trebuia să meargă la director. Până şi cusutul găurilor nu mai ajuta la nimic. Noroc că are haina lungă şi nu se văd "ochelarii" din... spate. "Mai merg", conchise. Dar când Ivan îşi văzu pantofii, îşi dădu cu mâna peste cap: era imposibil să-i mai poarte. Ca să nu mai vorbim că afară era ger şi i-ar fi trebuit nişte ghete, nişte cizme ceva, pantofii erau scrombăiţi şi lărgiţi ca plenarele partidului de altădată; când mergea cu ei făceau clamp-clamp, parcă erau nişte şalupe. În afară de asta se căscau amândoi în faţă gata să te-apuce de nas, ca să nu mai vorbim că talpa stângului era gata-gata să se desprindă cu totul. O prindea el cu aracet, cu rahaturi din acelea "super" japoneze, dar degeaba.
Aşa că, ce mai, fuguţa, Ivane, în oraş. Îmbrăcă haina kaki, cu buzunare multe, parcă furată de la vreo unitate militară, pantalonii verzulii cu picăţele galbene, îşi luă şalupele şi haida în oraş. Umblă bădădăind ca un nebun până i se lehămeţi: de la Moldova la Mall, din Pasaj pe Independenţei, ba mătăhăi şi prin Siraj, dar nicăieri nu găsi pantofi cum voia el - negri, eleganţi şi cu bombeu. Lui Ivan îi plăceau din aceştia - negri şi cu bombeu căruia oamenii mai fini îi spun branţ. Şi el ştia ce înseamnă branţ. Dar n-a găsit nicăieri pantofi negri, eleganţi şi cu bombeu zis şi branţ. După ce a mai dat o raită cotigind-o prin cartiere, Ivan s-a hotărât în final să cumpere pantofi cu împletitură. Îs buni şi cu împletitură, chit că acuma iarna... "Cu ce?" îl întreabă o domnişoară de la un magazin de prin Centru. "Cu găurele, domnişorică". Domnişorica, după ce se uită la el cum s-ar uita Tatiana Nicolesco prin fardul albastru la o manelistă, pufni şi întrebă: "Cu împletitură clasică sau falsă?". "Clasică". "N-avem". "Atunci falsă". "Nici din aceştia n-avem". "Ia ascultă, domnişoară - se enervă Ivan - nu ţi-am cerut să-mi arăţi chiloţii. Mie dă-mi nişte pantofi!". "Mojicule!" zice domnişorica, apoi strigă spre un hăndrălău în uniformă, care căsca de-i trosneau fălcile într-un fotoliu: "Băiatu', vino puţin încoa". Dar Ivan era deja la uşă. "Dumnezeu' mă-tii, ghiujule!" mai auzi Ivan prin ninsoarea deasă.
Atunci se decise să cumpere pantofi gri, dar nici gri nu se găseau nicăieri la preţuri convenabile. Nu s-au găsit nicăieri nici pantofi negri, care să aibă numărul lui Ivan. Atunci Ivan s-a decis să cumpere pantofi maro, dar, în timp ce el căutase din cei negri, se epuizaseră cei maro. Într-un loc Ivan îşi aminti de tinereţea lui şi ceru unei vânzătoare din Bularga, mai bătrâioare, pantofi cu talpă de iapă. "Ehei, de EPA nu mai sunt de mult". "Nici cu şpiţ, cu gurgui?" "Nici". "Atunci sărâmâna". "Bună ziua" îi zâmbi vânzătoarea. Şi nici nu era bătrână, cât zidul Goliei; era trecută, mă rog, trecuţică. Peste tot erau ori nişte pantofi urâţi cu talpă naltă de parcă erau nişte cioate, ori "scarpe" italieneşti aspectuoşi cu adevărat, dar trebuia să plăteşti de n-aveai aer pentru o pereche. În final, Ivan a fost nevoit să cumpere pantofi bej cu vârf lătăreţ tip "bot de raţă". La magazin, obosit cum era după atâta mătăhăială prin nămeţi, lui Ivan i s-a părut că pantofii nu au o culoare prea ţipătoare, iar bejuliul nu era deloc supărător ochiului. Ca să nu mai vorbim că erau ieftiniori. Însă, ajungând în prima crâşmă să mai prindă puteri, Ivan a constatat că un pantof are o nuanţă mai bejulie decât celălalt, ba chiar bătea înspre "cacao cu lapte". Pe deasupra, unul din pantofi era mai mic decât celălalt, piciorul stâng al lui Ivan nevrând cu nici un chip să-i intre în pantoful omonim. Ivan merse atunci la Protecţia Consumatorului, căci vânzătoarea nu voia să-i primească pantofii înapoi. Aici o doamnă cu ochelari cât un fund de sifon îi spuse că, ba, pantofii au o culoare suferitoare. "Dar de ce unu-i mai mic?" protestă totuşi Ivan. "Ei, îşi mai dau drumul. Sau, uite, fă-i cadou nevestei, să-i poarte ea, că, probabil, are piciorul mai mic". "Face Turcia", zise Ivan. "Un bărbat deştept se descurcă", îi răspunse doamna cu ochelari şi-i făcu cu ochiul. "Eu am nişte picioruşeee... uite atâta".
*
Se zice că moartea nu are moarte cât îi pământul. Ei bine, acum Morţii i se apropia funia de par. Se ascundea prin aleile dosnice din cartierul Dallas. Maşinile poliţiei patrulau peste tot, mai ales că existau indicii că Moartea se furişa pe undeva pe aici. Doar Bunul Dumnezeu o mai putea ajuta, dar Acesta nu dădea nici un semn. Moartea zâmbi trist şi se gândi că, într-o viaţă atât de lungă, ochii ei au văzut de toate, dar să alerge prin oraş în căutarea unui refugiu, salvându-şi propria viaţă? Ce porcărie! Şi mai avea jumătate de ceas la dispoziţie ca să-şi găsească un refugiu, doar atât. Pe urmă va fi prea târziu. Atunci intră în patrulare Poliţia Statelor Unite Mondiale, auzise la o măgăoaie de pe stradă. Iar cu câinii ăia nu te joci. Bine măcar că a aflat. Altfel totul s-ar fi sfârşit.Maşina patrulei locale apăru de după colţ aproape fără să facă zgomot, ca o felină, la fel cum ştia şi ea să apară cu coasa în spatele victimelor. Acum, pentru prima dată, simţea pe pielea ei ce simţeau, la rândul lor, sufletele inocente. O umbră de compasiune îi înmuie inima. Dar mai milă îi era de ea. Se piti după monumentul Pionierilor Ecologismului şi Vegetarienilor. Maşina se opri chiar lângă statuie şi Moartea putu să-i vadă pe cei dinăuntru. Erau doi tablagii: unul mai bătrân şi unul tinerel. Fumau plictisiţi. Gândindu-se cât de cald trebuie să fie la ei în maşină, Moartea clănţăi din dinţi. Bine mai trăiesc, burtoşii! Cel tânăr ieşi afară şi începu să se uşureze de-a-n-picioarelea chiar pe monument. "Hai, leat, c-o să-ţi îngheţe socoteala", râse celălalt aruncând chiştocul în zăpadă. "Acuşi, acuşi. Dracu' ştie, am băut o bere şi m-am pişat două". "Aşa-i dacă nu bei ritmic, leat! Auzi! Eu zic să mergem la secţie, că şi aşa vin ăia în locul nostru. Cred c-au şi prins-o. În definitiv nu-i decât o babă nenorocită". "Eu zic să mai stăm, nea Costică, zise cel tânăr. Poate avem noroc şi o prindem noi. Nu ne-ar strica un premiu sau chiar o avansare". "Nu forţa lucrurile, leat. Ascultă-mă pe mine şi ia aminte: Mai binele e duşmanul binelui. Hai, urcă". Tinerelul se urcă şi maşina demară în trombă.
Moartea oftă uşurată şi îşi băgă în toc coasa rabatabilă, căci se pregătise în caz că va fi descoperită. Ar fi putut pur şi simplu să bată în prima uşă care îi iese în cale. Poate are noroc şi dă peste un om bun, cu frică de Dumnezeu, dar ştia că sunt şanse puţine. În ziua de azi numărul credincioşilor se împuţinase simţitor, cum se zice la Apocalipsă că va fi la vremea aceea. Şi-apoi ea este totuşi Moartea! Intră la o scară. O uşă masivă de stejar. Ezită să bată. Altă uşă, tot de stejar. Altele de metal. Urcă un etaj, două, trei... Aceleaşi uşi. La etajul şapte dădu peste o uşă crăpată din placaj cu clanţa pusă invers. Cum i-o fi norocul! Îşi făcu cruce, închise ochii şi zgrepţănă la uşă, cu inima cât un purice. Dar uşa se deschise. Era descuiată. Intră pâş-pâş. Nimeni. Cam sărăcuţ peste tot. Frigiderul gol. Pe masă însă erau două pâini şi trei peştişori prăjiţi. Îi hăpăi cât ai clipi, mai să-şi rupă dinţii în pâinile îngheţate bocnă. Pe noptieră găsi o sticlă de votcă. Trase două gâturi şi se încălzi un pic. Ascunse coasa sub pat. Apoi se frecă pe cap cu un prosop până ce pletele i se zbiciră. Pe urmă, fără să-şi scoată multele fuste mohorâte, se băgă sub plapumă. Adormi pe dată cu un ultim gând în cap: de-ar avea noroc să dea peste un om al lui Dumnezeu.
*
Ivan se plimba cu nevastă-sa prin bazarul din Istanbul: aur, argint, mătăsuri, grămezi de fructe exotice! Un harap urât, cu nas bubos, vindea halva cu cacao. Lui Ivan i se făcu poftă de halva. Plăti regeşte pe harap, întinse mâna după halva... şi în acest moment se trezi cu gura încleiată, mirosind ca o colivie de papagali. Se afla pe canapea la doamna cu dioptriile cât fundul sifonului, căci dumneaei îl luase acasă să-i măsoare pantofii bejulii. Şi-i măsurară ei, măsurară, vorba ceea, zi de vară până-n seară. Ivan se ridică şi se îmbrăcă (am uitat să vă spun: la doamna era foarte cald, dumneaei locuind într-un bloc de ştabi). Ar fi vrut să mănânce ceva. Ceva bun. Dar când văzu sticla de whisky de pe masă îşi dădu seama de două lucruri: 1. de ce e aşa tehui de cap; 2. de ce nu mai are un sfanţ. El, galantonul, îi cumpărase sticla de whisky cadou. Aşa că bani ioc! Acasă nu avea, în afară de nişte peştişori cât unghia şi uscaţi pe deasupra, decât cartofi în debara. I se aplecase de cartofi. Şi-ar fi băgat brânca în frigiderul doamnei, dar vârsta îl învăţase că e bine să fie băiat cuminte prima oară, să lase loc şi pentru o a doua vizită, astfel fiind mai câştigat. Mai ales că cucoana îi dăduse o pereche de pantofi a răposatului dumneaei. Aşa că Ivan încălţă pantofii aproape noi, luă politicos şi şalupele într-o hârtie, îşi aprinse o ţigară şi ieşi închizând uşa cu grijă, ca să n-o trezească pe doamna ce horăia de se cutremura canapeaua largă.Pe drum începu să se gândească de la cine s-ar putea împrumuta ca să-şi cumpere ceva bunuţ de halelală, cum avea chef: un sălămior, o pastramă ceva, o brânză de burduf, un peşte, dar nu fitofag. Doar o viaţă avem! Enumeră în gând toate rudele, toţi amicii de la care s-ar fi putut împrumuta. Nimic. Ba mai fusese pe la unii, ba erau şi mai curgolea ca el alţii. Însă, cum nevoia biciuie mintea şi o mână spre înainte, lui Ivan îi trăsneşte în gând una: să se împrumute de la dom' Profesor. Acu' e vacanţă, iar dom' Profesor îşi face veacul mai mult la Zoiosu. S-ar putea duce acolo şi ar putea să-i spună: "Dom' Profesor, nu vă supăraţi, nu-mi comandaţi şi mie o ciorbă de burtă? Că trebuia să primesc nişte bani de la nevastă-mea - ştiţi, face Turcia - însă ştoarfele celea de la poştă au încurcat mandatul. Da' în două-trei zile se rezolvă". Apoi i-ar fi cerut împrumut cincizeci. Sau poate mai bine o sută. Că dom' Profesor i-ar putea spune: "N-am o sută, da' ia cincizeci de icişa". Însă ar putea să spună şi: "Îmi pare rău, n-am nici un sfanţ". Sau, şi mai rău, i-ar putea zice: "Na! Ia cinci, dacă te arde la gâştireaţă, şi altădată să nu mai vii, că nu-ţi mai dau". Totul se poate pe lumea asta.
Dar mai este şi norocul prostului! Cum mergea aşa, afundat în gânduri antagonice, Ivan dădu nas în nas cu Hristea. Hristea ăsta e cam diliu, dar încolo pâinea lui Dumnezeu. Doar Popic, prietenul lui Ivan, ce-l mai întrece. "Ai văzut îngerul?" îl întreabă Hristea cu ochi sideraţi. "Lasă îngerii, Hristică. Mai bine împrumută-mă cu cincizeci". Hristică scoate din buzunar ultimii cincizeci mototoliţi şi îi întinde spre nasul lui Ivan. Exact aşa face o nebună care cere de pomană pe la Mitropolie: întinde mâna căuş drept spre nasul tău. Săracu' Hristică! Să dea el ultimele carboave! E drept că şi el, Ivan, face la fel. "Şi tu?" întrebă Ivan. "Mă ajută..." şi Hristea făcu semn, cu degetul în sus.
Ivan intră la Mall să cumpere ceva de mâncare. Ceva bun, ţais. Doar o viaţă avem! Chiar la intrare, un vânt turbulent de sus îi zbârli părul. "O fi pentru despăduchiere", gândi Ivan. De mâncare însă... Toate erau scumpe. "Nu-i nimic - îşi zise - sunt alimentare căcălău". O găsi el o pastramă, un muşchi ţigănesc mai ieftinior, mama mă-sii, o brânză de burduf, un păstrăv sau măcar un caras! La salamuri erau produse foarte atractive. Cel mai atractiv era o şuncă rozioară cu trei rânduri de cărniţă. Însă era prea scumpă. La banii lui erau bune câteva feliuţe dintr-un salam roş cu puchiţei verzi. Dar avea un miros că până şi vânzătoarea îi şopti că nu merită să-l cumpere. La lactate caşcavalul cel bun era scump. Cu bănişorii lui n-ar fi putut cumpăra decât mirosul. Un kil de caşcaval era cât jumătate de salar mediu în Statele Unite Mondiale. Plus că îl servea un burtos brunet cu nas mare şi guşă, exact ca harapul din visul lui. Lumea nici nu se încumeta să se apropie de el de urât ce era.
Ivan ieşi în frigul de afară, se uită spre stelele ce sclipeau câş înspre el. "Shit!" Îşi aprinse o ţigară. Măcar o ţigară tot mai are. Ţine şi de foame. Mama mă-sii! În definitiv, cartofii se pot face în vreo treizeci de feluri! Se cumpăni o clipă pe picioare, apoi se năpusti în jos coborând cele trei trepte care duc în crama zisă Zoiosu. Doar o viaţă avem!
(va urma)