Viaţa fără de moarte (II)

Citiţi aici prima parte.

Devenise vremea să meargă la crâşmă. Atunci Popic căută în şifonier, în colţul cel mai ascuns, şi scoase o veche cutie de pantofi legată cu o fundă de mătase roz. În cutie era un teanc de scrisorele. Luă una din ele. Apoi căciula-n cap şi tuleo la Zoiosu. Aici Popic găsi toată gaşca-n păr. Uite-l pe dom' Profesor mustăcind de zor, pe dom' Giner, pe dom' Gălbează cel cu mintea trează! Uite-l pe Părpăuţă cu o carte în mână. Uite-l pe Gică Halbă zis şi Pleaşcă, omul care e în stare să se zgâiască o zi întreagă într-o halbă şi care ştie treizeci şi trei de şmecherii ca să-l facă pe comeseanul întâmplător să-i dea o bere de pleaşcă. Uite-l şi pe prietenul Ivan Moldovan, odrasla lui Traian. Dar şi alţi cunoscuţi, necunoscuţi amici de-o seară, copii săraci şi sceptici mai mult din plebea telectuală. Eheu! Aici e o altă lume! Nici tu apartament friguros, nici tu grija pentru plata la întreţinere sau pentru delapidarea golanului de fiu-tău, nici tu aşternutul gol (lui Popic îi fugise nevasta la bătrâneţe cu farmacistul Donose). Aici se bea, se destăinuie, se însingurează, se împrieteneşte, se tace, se rage, se dezleagă şi se leagă limbile mai ceva ca la Turnul Babel. Aici ne înarmăm, devenim religioşi, elitişti, ne dezlegăm de toate "ismele", facem pace în Irak; aici şezum şi plânsem pe cenuşa patriei. De! chestii de bar sau de har. Fiecare după pofta inimii. Ori după pofta luminii sau negurii din sufletul său. Aici râdem mai falstaffian decât Falstaff ori plângem mai dihai şi mai nesocotit decât un prunc, aici devenim mai melancolici decât fumul de tămâie, mai împărăteşti decât şapte cezari şi-o cleopatră.

"Ai materialul?", îl întreabă dom' Profesor pe Popic. Toţi îşi dădură coate şi se ţistuiră unii pe alţii: gata, lăsaţi discuţiile. Popic le flutură prin faţa ochilor hârtia velină de nuanţă limonie: "Da' cotizaţi?" Ceilalţi se scociorâră prin buzunare şi în curând în faţa lui Popic străluci paharul plin ochi cu votcă din cea mai scumpă - preţul lecturii scrisorii. "Miroase?" întrebă Părpăuţă adulmecând plicul, căci e tare avid să afle secretele oamenilor; nu pregetă să asculte şi pe la uşi. Popic îi trase plicul de sub nas: "A levănţică". Apoi, tacticos, ca orice om care are responsabilitatea unei afaceri de maximă importanţă, începu să citească frumos, cu şart, accentuând adjectivele şi lungind cuvintele. Toţi erau numai ochi şi urechi. Restul crâşmei se face a nu mai exista - e doar fâlfâire de umbre, dislocare de forme:

Dragă Mariana,

Poate te va surprinde parafa acestei scrisori indicând oraşul Rădăuţi. Cred însă că această surprindere se va spulbera ca un fum când vei desface plicul şi vei vedea că ea îţi este adresată de un fost prieten, actualmente militar sub drapelul de luptă al patriei (aici Popic accentuă, în râsul celorlalţi, pe "sub drapelul de luptă al patriei"). Cred că va trebui să-ţi reîmprospătez memoria. Cel ce-ţi scrie este băiatul acela cu care ai vorbit la mare în vacanţa de vară a anului trecut. Poate că, amintindu-ţi de infinitatea mării, de nisipul de aur sau de alte bucurii mai mult sau mai puţin încântătoare ale litoralului nostru, îţi vei aminti şi de prietenul tău de câteva zile. Erai cu părinţii tăi pe litoral. De fapt, reuşeam să rămânem mult timp împreună, spre fericirea mea, pentru că părinţii tăi plecau ades în oraş prin magazine, iar tu rămâneai singură. Chiar erai nervoasă şi te plictiseai să mergi cu ei prin magazine după veşnicele cumpărături; parcă pentru asta veniseră la mare - după cumpărături, în loc să se împărtăşească din frumuseţile minunatului nostru litoral. Singuri ne-am bucurat din plin de satisfacţia vacanţei de vară şi, mai mult sau mai puţin, eram împreună tot timpul. Atunci mi-ai dat adresa ta şi, şi... n-am uitat că timpul meu şi-al tău s-au suprapus cândva, deşi toate amintirile plăcute din viaţa noastră adolescentă sunt pentru mine iluzii deşarte, simple figuri de pantomimă (aici Popic citi ultimele cuvinte oarecum ostenit, ca un filosof sastisit de viaţă). Împrejurări fortuite pe care nu ţi le pot destăinui în această scrisoare au făcut ca eu să fiu foarte ocupat, uitând până şi amănuntul semnificativ că în alt colţ de ţară o inimă mai bate poate pentru mine. Privaţiunile vieţii ostăşeşti, greutăţile întâmpinate în această activitate au făcut din mine un novice, m-au interiorizat sufleteşte, încât după 5 luni de astfel de detenţie simt nevoia de a-mi exterioriza sentimentele, de a căuta o oază de verdeaţă într-un ocean de amar. Gândurile mele răzleţite se adună din nou precum razele soarelui în focarul unei lupe şi se îndreaptă din nou către... ştiu eu cine.

Ce să-ţi mai spun despre mine? Destul de contradictorie este această viaţă de militar: plină de iluzii, de reflecţii, de simţăminte nobile şi imorale, de transformări ale conştiinţei, de zboruri către aştri şi alunecări în adâncimi întunecoase. În orice caz, armata este un prilej de adânci frământări ale "materiei cenuşii", pentru că orice ruptură din mediul în care trăieşti - mai mult sau mai puţin lungă - provoacă unele schimbări atât fizice, dar mai ales psihice, o îmbogăţire a câmpului vizual înconjurător. Ţi-aş fi scris de viaţa mea de zi cu zi, dar ea este prea monotonă şi ar fi trebuit să recurg la prea multe prozaisme, dar am vrut să-ţi sugerez în linii mari câteva din impresiile mele psihice, pe care le-am transformat în idei.

Viaţa ta este mult mai diversă, mai plină de satisfacţii şi lipsită de privaţiuni. Sper că te vei ţine de cuvânt şi îmi vei scrie o scrisoare mai mult sau mai puţin lungă. Închei aici atât pentru că mi se termină coala, cât şi pentru că mă duc la bucătărie, unde am o pilă, ca să beau nişte "motorină" (a se citi ceai).

P.S. Scuză-mi scrisul.

După ce râsetele încetară, dom' Gălbează zise: "Da' aveai talent, bre Popicule. Puteai să ajungi cât Eminescu, ba chiar cât Ceauşescu". Popic împături cu grijă scrisoarea (trebuia să o pună la loc, în cutia de pantofi unde nevastă-sa păstra cu sfinţenie scrisorile lui de acum, ehei, cine mai ştie câţi ani): "N-am numele necesar, bre. Ia gândeşte-te cum ar fi sunat: Partidul, Popiic, Româniiaaa! Sau: «... e Popic Nicolae / Cu inima văpaie». Dom' Profesor: "Să nu uiţi să aduci şi mâine una". Popic: "Se-nţelege. Da' cotizaţi?" În acest moment un prost din cârciumă zice: "Ce-ai mai făcut cu muierea aia, măi Popicule?" Popic: "Ducă-se". Prostul: "Nu nevastă-ta. Aia, chioşcăriţa" (Popic făcuse o lipeală cu chioşcăriţa din colţ, sucăreasa, cum îi spuneau băieţii de băieţi). Popic: "E mişto, bă. E drept, are ea sucuri răsuflate de te-apucă pântecăraia când le bei, dar e mişto. Şi are un gagiu prost ca noaptea. Zice că el, ca persoană fizică, poate bate pe oricine. Boul! Parcă în muşchi stă treaba. Eu sunt mai deştept ca el. Ştiu ce înseamnă persoană fizică, ştiu şi ce înseamnă TVA, ştiu şi ce înseamnă debitor. În ambele sensuri lexicale, fii atent! Iar el nu ştie ce înseamnă debitor în nici un sens. Dreptu-i, nici eu nu ştiu ce înseamnă debitor sinallagmatic, cum m-a întrebat dom' Profesor, da' tot îs mai deştept ca papleaşcă.

Pe urmă praful sau pulberea se aşeză pe mesele slinoase, în aer şi peste chipurile oamenilor, care erau acum undeva, departe, ca nişte mogâldeţe. Orele zilei se amestecară cu cele ale nopţii, aburind sufletul şi săltând inima. Iar pentru cei trei, Ivan, Popic şi Părpăuţă, lumea dospea de lumină în timp ce se întorceau în Dallas cu cerul înstelat deasupra lor. Urmează acest trialog.
IVAN: Parcă ce-ţi trebuie în viaţă! Nu mângâierile filosofiei, cum zice Boethius, ci mângâierile vieţii, ale celei mai terne, mai căcăcioase vieţi...
PĂRPĂUŢĂ: Că mori ca un pui de găină. Pui ochii în grindă, îţi sună teleanca şi pe urmă sapa şi lopata.
POPIC: Pe urmă mă t'ezesc, beau un gât de 'otcă şi iar adooo'm.
IVAN: Nu-ţi trebuie fală, mândrie, putere. Că cine vine la putere?
PĂRPĂUŢĂ: Babele! Babele înainte se pregăteau sufleteşte. Ştiau că viaţa e o pregătire, o continuă lunecare către moarte. Acuma...
POPIC: 'isez din nooou: Donose o pupă pe ne'¥astă-mea, şi de pe fe'ast'ă îi p'ivea un poliţai. Mă t'ezesc, beau din nou un gât de 'otcă şi mă cuuulc.
IVAN: Numai nişte netoţi. Pe urmă ce-ţi mai trebuie. Uite, sarmale blonde şi brunete bagicurite cu multă smântână, cum zice bădia Creangă. Asta-ţi trebuie.
PĂRPĂUŢĂ: Ce-ai învăţat la şcoală? Despre faptele, aventurile, suferinţele şi teoriile celor care acum sunt hoituri. Uite la monumentele astea! Se lăfăie pe socluri iluştri defuncţi, ba călare, ba jos, ba cu degetul dus dăştept la tâmplă, împopoţonaţi cu haine caraghioase. Toţi sunt morţi, hoituri.
POPIC: 'isez. Donose îmi mozoieşte ne'asta şi mai fac şi alte aleaaa.
IVAN: Dragoste în draci în primul rând. De ce să mai trăieşti, dacă nu iubeşti. Pe urmă mâncare, băutură. Că o viaţă avem! Asta-i viaţa.
PĂRPĂUŢĂ: Hoit, totu-i hoit, stârv, leş, ca să vorbesc mai indelicat, cum zicea o mătuşă.
POPIC: Dom'e, mă culc,'isez. Ce crezi că'isez? 'isez cum Donose o pupă pe ne'¥astă-mea. Cartea asta, na! Parcă nu-i tot un hoit, scrisă de-un hoit, cu hoituri şi despre hoituri?
POPIC: Şi se 'ingeau pe buze: şi Donose şi poliţaiuuu.
PĂRPĂUŢĂ: Când dormi, când tragi un somn din cele popeşti, parcă nu-i tot moarte? Dumnezeu îţi aminteşte mereu, când te cufunzi în somn, că moartea-i pe aproape. Nu horcăi ca-n pragul morţii?
IVAN: Aman îmi place viaţa!
PĂRPĂUŢĂ: După o anume vârstă nu-ţi dai seama că eşti mort? Nu-ţi mai place nici guleaiul, nici să umbli după femei, copiii ţi-s străini...
POPIC: Am mai t'as o duşcă zd'avănă de "moto'ină", am pus pe pe'nă un zia', ca să n-o mozoiesc, şi m-am culcaaat.
PĂRPĂUŢĂ: Ce-i fericirea? Un abur legat de trecut sau de nădejdi în viitor. În fiecare zi mor câteva sute de mii de celule din tine. Asta o zic savanţii, nu eu...
IVAN: Ah, aman îmi place viaţa! Dulce şi amară. Cu viaţă şi cu moarte.

Şi cei trei, cu ajutorul Bunului Dumnezeu al beţivilor, urcară pipăind pereţii, pentru că din nou nu era curent electric la garsoniera lui Ivan, care le făgăduise să le mai dea o sticlă de votcă. Dar, cum ajunse, Ivan îşi scoase haina kaki cu buzunare multe, pantalonii verzi cu picăţele galbene, pantofii răposatului doamnei de la Protecţia Consumatorului şi restul rufăriei, rămânând gol-goluţ, tatuat peste tot ca un boşiman. Apoi, sub puterea obişnuinţei, îşi trase pe ţurloaie acele lenjuri groase numite izmene, îmbrăcă cele trei cămăşi de corp, capotul matlasat al nevestei, îşi înfăşură fularul strâns în jurul gâtului, îşi înfundă căciula pe cap şi căzu lat într-o margine de pat adormind pe loc. Văzând acestea, Popic se îndreptă şi el spre pat, dar se împiedică de un chirpidin uitat de Ivan pe jos şi căzu în genunchi pe nişte cuie, chiar la marginea patului. Aşa se face că văzu sub pat o cutie neagră, subţire, lunguiaţă, ca acelea pentru instrumente muzicale, numai că era din metal. O luă în braţe: era numai bună să-i crape capul lui Donose cu ea. Apoi, ţinând strâns cutia în braţe, îşi făcut vânt în pat, se împiedică de ceva şi se rostogoli în cealaltă parte a patului, la perete, adormind şi el pe loc. Părpăuţă mai zăbovi o vreme, căci are obiceiul să dea telefoane când e matrafoxat. Asta-i păsărica lui! Dar telefonul lui Ivan fusese tăiat încă de pe vremea lui Iliescu, aşa că Părpăuţă apucă solniţa de pe masă şi vorbi la una din cele două cavităţi, la cealaltă ascultând. Primul telefon îl dădu lui Ingrid Bergman, iubita lui în stare de hoit. Discutară într-o limbă necunoscută, mormăind şi miorlăind cuvinte neînţelese. Apoi, cuprins de remuşcări, îi dădu o solniţă soţiei, ca să-şi ceară iertare, însă aceasta nu ştiu ce-i spuse, că el începu să plângă molcom, cu lacrimi şiroaie. În fine, se făcu covrig la picioarele lui Ivan şi cu nasul la picioarele lui Popic, care era mai lung decât toţi cu două capete. Despre ziuă Popic se trezi, se uită buimac şi zise: "Uite, măi, că mai este unul", dar căzu lat.