Preambul
Motivaţia demisiei lui Sorin Botoşeneanu din funcţia de decan al Facultăţii de Film, trimisă presei marţi, 21 aprilie 2015:
"Am hotărât să îmi dau demisia din funcţia de decan al Facultăţii de Film din UNATC. Începând de mâine, 22 aprilie 2015, aceasta intră în vigoare, iar în termen de 30 de zile facultatea va avea un nou decan.
Am luat acum această decizie deoarece în ultimul an am fost în imposibilitatea de a construi şi de a dezvolta proiecte în contextul tensionat din instituţie, iar felul în care cred eu că ar trebui făcute lu-crurile în plan intern a devenit din ce în ce mai puţin conform cu strategia conducerii universită-ţii.
Am făcut parte dintr-o conducere în care nu mi-am mai găsit locul şi cu strategia căreia nu m-am mai identificat. Nu am demisionat mai devreme deoarece aveam de rezolvat câteva probleme legate de onoarea mea în raport cu instituţia. Presiunea exercitată asupra mea de o parte a conducerii uni-versităţii şi atmosfera din ultimul an, de când am fost din ce în ce mai izolat şi am fost identificat de către conducerea UNATC ca principala sursă a problemelor facultăţii, m-au făcut să încerc să îmi recapăt măcar demnitatea pătată. Dacă aş fi plecat în acele condiţii aş fi considerat că nu este drept, după şapte ani de decanat şi peste douăzeci de ani de activitate didactică. Un alt motiv care m-a făcut să amân decizia a fost speranţa că lucrurile se pot îndrepta, ceea ce, din păcate, nu s-a întâm-plat.
Susţinerea publică din aceste ultime săptămâni m-a emoţionat şi m-a făcut să cred că pot construi lucruri importante pentru şcoală şi dintr-o altă poziţie decât cea de decan, cu atât mai mult cu cât anumite proiecte importante pentru mine s-au dovedit imposibil de realizat în acest context al şcolii. De exemplu, încercarea mea de a aduce în instituţie atât oameni tineri, cât şi oameni deja consacraţi, a fost posibilă doar parţial şi în anumite departamente ale facultăţii, iar dorinţa mea de a transparen-tiza procesul de învăţământ nu a fost, de cele mai multe ori, sprijinită.
Am speranţa că proiectele iniţiate de Facultatea de Film în aceşti ultimi şapte ani (mai ales, revista şi proiecţiile Film Menu şi activitatea editorială şi de sprijinire a absolvenţilor pentru debut cine-matografic derulate de Atelier de Film) vor continua şi se vor dezvolta. Mă voi implica activ în con-tinuarea a tot ceea ce înseamnă proiectele tinerilor, pe care îi sprijin şi îi admir. Cred că facultatea trebuie să se modernizeze, să se deschidă şi să devină mult mai mult decât până acum un loc al întâlnirilor, al dezbaterilor şi să aibă o legătură mai vie şi directă cu ceea ce se întâmplă azi în filmul românesc.
21 aprilie 2015"
Proiectele reuşite şi nereuşite ale celor două mandate de decan
Sorin Botoşeneanu: Acum şapte ani, un grup mare de studenţi au ajuns la concluzia că eu aş putea să îi reprezint mai bine decât alţii şi a început un exerciţiu de "presiune emoţională" pentru a-mi depune candidatura. În vremea aceea era decan interimar domnul Radu Nicoară, după ce doamna Cristina Nichituş îşi dăduse demisia. Eu le-am tot spus că nu îmi place ideea, că nu mă pricep şi că nu e cazul să manageriez eu locul acela - un loc foarte dificil de condus, altfel -, pentru că nu voi şti să îl aşez într-o formă oarecare. În ciuda faptului că sunt haotic câteodată, eu am o minte destul de aşezată "în sertare" şi încerc să le umplu în aşa fel încât să îmi fac în primul rând mie ordine, şi apoi verific dacă poate funcţiona instituţional, în grupuri mai mici sau mai mari. Cred că e un reflex al faptului că mă emoţionez şi mi-e teamă că nu e bine ceea ce fac. E o mică formă de neîncredere în mine. Şi în acea perioadă a venit la mine o studentă şi mi-a spus un lucru extraordinar care mi-a dat încredere: "Dacă n-o să puteţi schimba nimic, e foarte important să ştiu că măcar sunteţi acolo." Asta m-a ajutat foarte mult să iau hotărârea de a candida.
Tudor Jurgiu şi Andrei Rus: Care au fost proiectele tale principale la începutul primului mandat şi cum le-ai pus în practică?
S. B.: În primul rând nu ştiam mare lucru despre poziţia asta, doar că decanul e cineva într-un birou care dă ordine şi face în aşa fel ca lucrurile să funcţioneze. Când am intrat în mandat, primul lucru de care m-am lovit a fost organizarea administrativă, ceea ce numim în limbaj tehnic planuri de învăţământ şi ştate de funcţii. Şi am avut senzaţia că ceva e în neregulă cu ele - nu ieşeau nişte socoteli, nişte calcule - şi secretarul ştiinţific (fosta denumire a funcţiei actuale de prodecan) nu reuşea să ne ajute să dibuim problema. Pur şi simplu nu exista claritate la nivelul normării, al atribuţiilor profesorilor. Pe vremea aceea, tot ce era peste norma de bază se plătea ca ore suplimentare, aşa că asta complica situaţia. Tot fâţâind ştatele în dreapta şi în stânga, nu reuşeam să înţelegem de unde ies normele astea aiuritoare. Şi mi-a venit ideea de a schimba secretarul ştiinţific. M-am gândit cine ar putea prelua această poziţie şi l-am sunat pe Doru Niţescu. Doru, foarte drăguţ şi mirat în primul moment - era doar asistent universitar la acea dată - a acceptat la scurt timp. Şi am început împreună o operaţiune de a căuta motivele, iar până la urmă am scos-o la capăt şi am refăcut ştatele. Dar am consumat mult timp şi multă energie.
La nivel de proiecte, unul dintre cele mai importante pentru mine era cel al întineririi facultăţii prin aducerea de oameni noi din exterior. Fraza după care m-am ghidat dintotdeauna este una foarte simplă, dar care mie îmi spune multe şi mă ajută: "Lasă uşa deschisă!" La etajul doi, în spaţiul unde predam un curs de fotografie, aşa m-am comportat. Dar uşa e de fapt capul meu şi eu însumi. Într-un fel sau în altul, e ceva legat de faptul că - ceea ce s-a transformat în ultimele luni într-o acuză a conducerii - mă comport ca un perpetuu student. Întotdeauna m-am comportat aşa, şi chiar atunci când nu ştiam ceva, încercam să descopăr împreună cu studenţii. La fel m-am raportat şi la povestea cu decanatul. Ideea era de a deschide uşa şcolii. Printre primele persoane cărora le-am deschis-o a fost un om la care ţin foarte mult şi pe care îl respect foarte mult - şi vreau să spun asta apăsat, pentru că a fost un şoc pentru ceilalţi. Mă refer la Cristi Puiu, care avea ore în acel moment la Facultatea de Teatru. În prima sau a doua zi de mandat l-am invitat la decanat, pentru că nu intrase niciodată până atunci în "sanctuarul" Facultăţii de Film. Şi mi s-a părut că dacă reuşesc să fac mai multe gesturi de tipul ăsta, ele vor fi un semn al schimbării, al deschiderii. Era o atmosferă închisă în facultate şi, într-un fel sau în altul, am crezut că trebuie să fac în şcoală ce am făcut la cursuri, unde discutam liber cu studenţii şi cred că şi eu, împreună cu ei, descopeream lucruri.
De altfel, am vorbit cu mai toţi cineaştii tineri din afara instituţiei pentru a-i atrage în şcoală. Într-un fel sau în altul, îi cunosc pe toţi cei care au absolvit UNATC-ul, de la regizori, la operatori etc. şi în general mi-au ieşit câteva întâlniri. Dar, după opinia mea, cea mai importantă a fost venirea lui Cristi Puiu în şcoală. Mi s-a părut semnul deschiderii maxime pentru că din perspectiva de atunci a celor din şcoală, Cristi reprezenta duşmanul numărul unu, pentru că aborda un alt tip de poetică, era într-un plin realism al povestirii cinematografice, ceea ce în UNATC nu se prea practica. Şcoala era construită mai degrabă pe ideea metaforei, decât pe cea a observării. Cristi Puiu a venit iniţial la secţia CAV (scenaristică şi studii de teoria filmului) ca să predea un curs pe care l-am numit în acel moment "Atelier de Film" şi era doar pentru studenţii acestei secţii, deşi întotdeauna a permis oricui să participe la cursurile sale.
Tudor şi Andrei: De ce nu a venit Cristi Puiu să predea direct un curs la secţia de Regie?
S.B.: Nu era încă locul potrivit la Regie. Am încercat, dar prefer să nu intru în detalii. Nu s-a putut. Pe de altă parte, au fost şi probleme cu actele lui: ideea iniţială a fost de a-l angaja, dar au fost probleme legate de actele lui din Elveţia, pe care le pierduse. Au fost nişte aventuri legate de subiectul ăsta şi până s-au rezolvat, am încercat diverse formule de a-l integra la secţia de Regie, dar nu am găsit deschiderea cuvenită pentru asta. La Regie am reuşit să îl introduc mult mai târziu şi foarte dificil, cu un curs opţional la anul doi, iar ulterior a ţinut un curs de scenaristică la CAV.
Au mai fost multe persoane care au susţinut ateliere de scurtă durată în facultate: operatori veniţi prin RSC care au ţinut timp de două-trei zile workshop-uri foarte punctuale sau profesionişti precum Dana Bunescu, dar e adevărat că niciunele nu s-au transformat în veniri permanente de tipul celei a lui Cristi Puiu, pentru că dincolo de aerul boem din ultimii ani, încă există în interiorul şcolii multe locuri unde nu am reuşit să deschid uşa. Cred că ţine şi de teama unora dintre profesorii din facultate de a fi înlocuiţi, dar, în plan psihologic, cred că are legătură mai ales cu un anume tip de confort al locului ştiut: în momentul în care ştii că îţi controlezi bine camera şi îţi vine cineva în vizită e evident că acea persoană îţi va deranja lucrurile. E nevoie de o mare doză de generozitate să poţi să îl laşi pe invitat în casa ta veche fără să crezi că ţi-a şparlit o carte şi să începi să cauţi cartea pe care doar bănuieşti că nu o mai ai.
O altă mare dorinţă a fost aceea de a face puţină curăţenie în ceea ce numim metodici. Eu cred foarte tare că cinematograful se trage preponderent din fotografie. Şi când ţineam cursul de fotografie făceam, de fapt, un fel de curs de fotografie, dar nu ca o artă de sine stătătoare, ci ca parte din cele 24 sau 25 de fotograme, şi ideea mea e că dacă înţelegi ce se întâmplă într-o fotogramă (adică într-o fotografie), ulterior poţi să înţelegi ce presupune introducerea mişcării. Având antecedente în desen şi în arhitectură, nu le-am dat deoparte, ci le-am coroborat ideii de cadru, fotogramă, parte, întreg. M-a preocupat şi povestea cu scenariul - mi se pare în continuare infernal de greu să citeşti scenarii. Citesc multe scenarii şi din interior şi din exterior şi e un exerciţiu complicat, şi cred că felul în care m-am învăţat singur sau împreună cu studenţii să mă uit şi să văd, îmi foloseşte mult la citirea scenariilor. E complicat să te ipostaziezi într-un alt tip de rol, al celui care l-a scris. Al doilea motiv e că nu sunt cuvintele, situaţiile tale, şi atunci necesită o uitare de sine şi o introducere într-un alt personaj care citeşte cât se poate de obiectiv, dar în acelaşi timp şi subiectiv, bucata aia de text. Cred că m-a ajutat să le pot citi bine şi să pot verbaliza apoi lucruri care mi se păreau într-un anume fel - nevalorizând, ci pur şi simplu emiţând păreri despre un text. Oricum, niciodată nu am spus "Nu!" sau "Nu e bine!" despre ideea cuiva, ci am vorbit pur şi simplu cu respectiva persoană, exprimând ideile care îmi treceau prin cap.
Apoi, tot în timpul primului mandat s-au înfiinţat departamente pe direcţii de studii, fiecare departament având câte un director. Mi s-a părut normal ca directorii de departament să hotărască şi strategia acestora. Mi s-a părut că trebuie să îi acorzi încredere celuilalt pentru că, în acest mod, el îşi va asuma lucruri, astfel încât ele vor ieşi OK. Fiecare are în interiorul lui ceva bun şi trebuie să-l laşi să ducă la sfârşit acel potenţial. Asta nu înseamnă că nu am discutat cu ei chestiuni de natură conceptuală: în primul rând, că totuşi trebuie întinerită şcoala, pentru că în nici cinci ani vor dispărea la pensie aproape o jumătate dintre profesorii titulari ai acestei facultăţi, care au ajuns aproape de vârsta pensionării, şi atunci se va crea un vid.
La nivel de conţinuturi, m-am implicat şi în ce se întâmplă în filmele de la UNATC, în ce măsură ele - indiferent în ce formă sau formulă sunt realizate - au consistenţă sau nu. Am transferat atelierul de la etajul doi la decanat sau peste tot pe unde s-ar fi putut discuta despre ceva care ţinea de conţinuturi. Am fost şi acuzat, la un moment dat, de o anumită profesoară că aveam discuţii în paralel cu studenţii, dar mi-am asumat asta pentru că se întâmpla numai la solicitarea lor. Oricum, nu e simplu să faci o şcoală de film, am experienţa aceasta şi din alte ateliere în care am fost implicat. E un mecanism complicat şi cu ceva ce ţine de un cuvânt care mi-e drag şi în acelaşi timp îl duc foarte greu: empatie. E foarte complicat să intri într-un soi de dialog cu cel din faţa ta, cu unele din persoane sau subiecte eu neavând nici în clin, nici în mânecă. Încercarea permanentă este să permit omului din faţa mea să se manifeste în plenitudinea personalităţii sale şi să sap pe terenul lui, nu pe al meu. Şi cred că, în ciuda faptului că am repetat până la plictiseală fraza că un profesor ar trebui să stea în spatele sau lângă student, şi nu în faţa lui, pe ideea "Nu fă ca mine, ci hai să facem împreună!", lucrurile astea nu prea se întâmplă în şcoală.
Şi nu în ultimul rând, m-a preocupat felul în care se prezintă sălile de curs şi facultatea. S-au eliberat o bună parte din săli de un mobilier greoi, neadecvat momentului şi filosofiei unei şcoli de artă. Mai toate şi-au schimbat faţa, pe ideea unor săli modulabile, cu posibilitatea de a lipi mesele de perete şi de a face mizanscene, a te juca în mijlocul sălii, sau de a fi până la capăt într-o relaţie mai deschisă profesor-student. Mobilierul blochează, izolează, creează un soi de depărtare şi cred că nu e OK aşa. Au mai fost avansate lucruri legate de spaţiile Facultăţii de Film: după multe negocieri şi sprijin de la o parte a colegilor de la Facultatea de Teatru am recuperat şi am reabilitat o parte din podul clădirii, unde există un spaţiu mansardat în care m-aş muta mâine. E un spaţiu extraordinar care poate fi folosit pentru diverse proiecte şi ateliere. Apoi, au avut loc diverse schimburi cu Facultatea de Teatru în care am ajuns până la urmă la o formulă - neterminată încă - de a nu amesteca spaţiile cu cele ale Facultăţii de Teatru. E important şi pentru unii şi pentru alţii să aibă tipul de linişte specifice muncii fiecăruia. Astfel, au apărut sala de cinema şi reabilitarea platoului de filmare - unul dintre cele mai importante lucruri care s-au întâmplat, fiind consistent şi vizibil. Sunt şi foarte multe nereuşite: nereabilitarea spaţiului de la laboratorul foto, de la cel de prelucrare a peliculei. Sunt foarte multe spaţii care au rămas ca acum şapte ani, din motive de natură financiară.
Examenele de admitere şi meditaţiile private
Sorin Botoşeneanu: Am avut şi am un fel de obsesie a poveştii cu meditaţiile private. Şi când eram în comisiile de admitere la Imagine sau la Multimedia, de câte ori simţeam că un candidat e pregătit de cineva - pentru că simţi chestia asta, după felul în care vorbeşte persoana - am avut întotdeauna reacţii. Nu sunt construit foarte negativ, adică nu am reacţii major negative, dar fie încercam să îl întreb altceva decât ce simţeam că i-ar fi băgat meditatorul în cap, fie făceam altfel. Doream să perturb confortul acesta, să vorbesc cu un om, iar nu cu cineva pregătit special pentru o admitere la o facultate, altfel, dificilă. Eu însumi am traversat această admitere aberantă şi am intrat cred doar a treia oară în facultate, dar oricum e o poveste care nu se mai termină cea cu pregătirile. E o poveste care parcurge toată România, până la urmă, pentru că inclusiv la nivel de liceu un profesor plătit trebuie să compenseze în privat pe un altul care nu îşi face treaba în sistemul public. Şi atunci, asta a devenit norma. Dar aici suntem totuşi într-o altă situaţie: se presupune că cineva admite pe cineva pentru că are anumite date pentru acel loc unde dă admitere şi pentru ceea ce ar vrea să facă în viaţă pe mai departe.
Profesorii care te meditează te iau pe viaţă. Opinia mea este următoarea şi am formulat-o de câte ori am putut: cred că din punct de vedere moral, indiferent ce vârstă ai avea, faptul că ştii că acea persoană - profesorul meditator - te poate ajuta în orice formă, cu bani sau doar cu vorbe, să intri într-un anumit loc, îţi va afecta ceva din natura morală intimă. Vei deveni dependent, nu vei mai putea judeca cu capul tău, ceva se va întâmpla cu tine, în cheia naturii tale etice. Cursul de etică nu am reuşit să îl introduc în şcoală în timpul mandatelor mele, deşi mi-aş fi dorit mult. Acesta ar fi avut legătură, pentru student, cu felul în care mă raportez inclusiv faţă de subiectele filmelor mele, nu numai faţă de echipă, colegi, părinţi sau profesori.
Tudor şi Andrei: Cel puţin legat de admiterea de la secţia de Regie din facultate, de-a lungul timpului am fost întrebaţi de mulţi părinţi dacă e adevărat că trebuie să facă meditaţii private cu un profesor sau cu altul din comisie. Şi nu am putut să-i minţim şi le-am spus că aşa ştim şi noi că funcţionează lucrurile, dar că nu le recomandăm să facă asta, din considerentele menţionate de tine mai devreme. Şi atunci, mulţi - nu toţi - au preferat să îşi îndrepte copiii spre alte domenii sau să îi trimită la facultăţi de profil din afara şcolii. Şi oricum, se observă în ultimii ani o scădere a numărului de candidaţi la admiterile din facultate, inclusiv la secţia de Regie. Iar această formă de corupţie ar putea fi una dintre explicaţiile principale, pentru că altfel - în condiţiile în care cinematografia naţională a ajuns pe buzele tuturor şi există o piaţă a muncii în acest moment mult mai generoasă decât în trecut, prin apariţia a zeci de posturi de televiziune - sunt dificil de găsit alte explicaţii.
S. B.: Acum câţiva ani am vorbit cu cei de la FAMU, pentru care am o mare admiraţie probabil datorită anilor de dinainte de 1989, când această universitate era centrul întâmplărilor cinematografice din Europa de Est, şi ei au avut aceeaşi problemă cu admiterea. Mi-au spus că au rezolvat-o foarte greu, schimbându-i complet structura, lucru pe care şi eu am vrut să îl fac. Am vrut să avem un alt tip de admitere - întinsă pe o perioadă lungă de timp, pe bază de aplicaţii şi cu diverse persoane care să citească texte, să vadă fotografii, sau mici filmuleţe făcute în perioada de un an în care acea persoană ar aplica succesiv. Şi să existe mai multe niveluri, în care la un moment dat să i se spună candidatului: "Uite, ştii ce? Opreşte-te, ai de citit cărţile astea, cred că ar trebui să vezi şi filmele astea, în plus faţă de ce ai văzut până acum. Şi revino anul viitor." Aşadar, aş începe procesul de admitere chiar din clasa a XI-a a candidaţilor. Neexistând, ca în multe locuri din Franţa, doi ani de pregătiri, evident că momentan se întâmplă formula cea mai simplă şi sigură pentru părinte. Eu le spun şi am spus-o de zeci de ori: "Nu îţi da copilul la meditaţii, adu-l eventual la cursul de pregătire de la şcoală, să înţeleagă contextul şi să se obişnuiască cu locul, aşa cum e el. Lasă-l aşa, pentru că, de fapt, la admitere ar trebui să îl găseşti aşa cum e el, şi tu, cu experienţa ta de profesor, să vezi în interiorul lui lucruri pe care ai putea să le creşti cumva ulterior." Sunt de principiul că trebuie eliminate complet taxele, inclusiv la cursurile de pregătire de la şcoală, tocmai pentru ca toţi candidaţii să aibă posibilităţi egale de a avea acces la respectivele informaţii. Dar asta e o altă discuţie.
Am încercat în timpul decanatului meu, în afară de formula personală atunci când mă găseam în admiterea de la Imagine sau Multimedia, să perturb şi mai tare acest obicei. Am organizat în timpul primului meu mandat o admitere unde am mutat profesorii din comisii între ei - adică pe cei de la Regie i-am mutat în comisiile de la Imagine, pe cei de la CAV la Regie, pe cei de la Multimedia la Imagine, şi tot aşa, considerând că până la urmă cu toţii se ocupă de cinema şi că ochiul ar trebui să fie cam acelaşi chiar dacă fiecare s-a specializat, în timp, în alt domeniu. Şi a ieşit un scandal imens pentru că am invitat un grup format din cinci persoane de la toate secţiile, împreună cu care am făcut subiectele. Am adus cu toţii cărţi de acasă, am făcut Xerox-uri pentru subiecte, pe care le-am închis apoi la secretariat împreună cu cărţile, şi nimeni nu a avut acces la ele până în dimineaţa examenului. Subiectele erau generale, pentru că dincolo de specializare, candidatul tot pe baza unui text dă admiterea. Şi a ieşit un scandal fără de margini, fiind inclusiv trimis la comisia de etică de un coleg de la Regie, care a considerat că e jignitor faptul că el a fost trimis ia examenul de la Imagine, iar sentimentul dânsului a fost că, prin această acţiune, arăt că nu îi apreciez opera şi calităţile profesorale. Mie mi s-au întâmplat destul de multe lucruri în perioada asta, dar acela a fost un început al tuturor piedicilor care mi-au fost puse în timp. Fostul rector, Gelu Colceag, a calmat lucrurile, şi nu am mai ajuns până la urmă în faţa comisiei de etică. Dar acum regret că nu mi s-a întâmplat şi asta, pentru că ar fi fost o experienţă interesantă în plus prin care ar fi fost bine să trec. Dar, oricum, ulterior acelei sesiuni de admiteri, răspunsul de la aproape toate departamentele a fost că ideea a fost o nenorocire, pentru că textele nu erau suficient de narative, de vizuale, pentru că erau prea lungi, sau, din contră, prea scurte. Motive se găsesc întotdeauna. Dar motivele erau sigur altele, deoarece, chiar nedorind să duc discuţia neapărat în zona intereselor directe - cineva are pe cineva pe care vrea să îl bage în şcoală - cred că până la capăt oamenilor ăstora le-am stricat confortul. E una să ştii cam ce texte, ce imagini, ce filme se dau la examen şi alta e să îţi vină unii cu ceva hodoronc-tronc şi să te pună într-o ipostază similară candidatului, găsindu-te tu însuţi, ca examinator, în faţa obiectului pentru prima oară. Deşi evident, ar fi putut veni mai devreme cu o oră să citească textele, nu era nicio problemă, nu era interzis.
Tudor şi Andrei: După această încercare nereuşită de modificare a admiterii s-a revenit la aceeaşi formulă anterioară de examinare?
S.B.: Da, deoarece răspunsul de la toate catedrele a fost negativ. S-au mai operat doar mici schimbări, dar care ţineau mai degrabă de nuanţe, decât de conţinut.
Tudor şi Andrei: Cât de răspândită este practica meditaţiilor private în vederea admiterii în facultate şi care sunt departamentele unde practica este răspândită?
S.B.: Până într-un punct - acum vreo patru sau cinci ani - cred că a fost valabil la toate secţiile. Dar acum cred că la CAV şi la Imagine nu se mai petrec aceste meditaţii private, sau dacă se mai întâmplă, vorbim de un fenomen periferic. Cred că mai există ceva la Multimedia, dar nu sunt sigur, şi în proporţie mare, după toate aparenţele, există la Regie.
Tudor şi Andrei: Trebuie menţionat că o parte dintre cei care participă la aceste meditaţii private, iar apoi intră în facultate, pot fi oameni talentaţi. Această practică nu îi anulează ca oameni şi ca profesionişti. Problema majoră e sentimentul de obligaţie pe care îl resimţi apoi faţă de profesor. Simţi că îi datorezi ceva profesorului, şi e normal ca relaţia să se altereze. Plus că mai sunt mulţi candidaţi care pică ca proştii şi habar nu au că ar face bine să urmeze aceste cursuri de pregătire private pentru a-şi creşte şansele de a intra în facultate, cum e şi cazul unor cineaşti deveniţi între timp faimoşi, dar care au fost respinşi cu brio şi în repetate rânduri la aceste examene de admitere, unii dintre ei ajungând să urmeze, din acest motiv, cursurile altor facultăţi de profil.
S.B.: Soluţia nu există decât dacă, aşa cum au făcut-o cei de la FAMU şi alţii, se reuşeşte schimbarea completă a concursului de admitere. Admiterile care au date foarte precise şi nu sunt, de fapt, rodul unui dialog şi la vedere, cu lucruri făcute acolo, pe creativitatea de acolo şi eventual cu o mapă predată anterior, nu cred că au o şansă prea mare de a fi transparente. Şi mai cred că poate fi o formulă şi varianta cealaltă, descrisă de mine mai devreme, în care pe parcursul unui an sau doi candidaţii iau parte la un atelier constant şi intensiv.
Ce am mai făcut legat de povestea cu admiterile, care m-a preocupat, repet, în primul rând prin valoarea ei etică, a fost că, neputând să interzic sau să dovedesc că cineva face meditaţii - şi nici nu mi-am propus să fac asta vreodată - a fost să introduc un act prin care toţi profesorii care au făcut parte în ultimii ani din comisiile de admitere în facultate să ateste că nu au făcut meditaţii private cu studenţii. Am crezut întotdeauna şi cred în continuare cu tărie că fiecare om are o natură intimă morală şi la ea trebuie apelat. Şi atunci, singura modalitate de a accesa această latură este să îi pui un act în faţă prin care declară că nu a făcut meditaţii private. Asta s-a întâmplat în perioada mandatelor mele şi au semnat absolut toţi profesorii din toate comisiile de admitere de la toate secţiile că nu au făcut meditaţii private cu niciunul dintre candidaţi.
Bugetarea facultăţii
Tudor şi Andrei: Cum se cheltuiesc în interiorul instituţiei banii veniţi de la minister?
S.B.: În 2014, finanţarea de la minister pentru fiecare student de la Facultatea de Film - licenţă este de aproximativ 20.000 lei, iar pentru masteranzi e de peste 40.000 lei pe an. E o finanţare foarte mare, care, din păcate, în ultimii ani s-a dus în proporţie de peste nouăzeci la sută pe salarii. Filmele studenţilor, revista şi toate celelalte proiecte ale facultăţii se plătesc din restul de procente din finanţare.
Tudor şi Andrei: Care sunt soluţiile de a reduce aceste cheltuieli pe salarii?
S.B.: Nu cred că există o singură soluţie, ci o strategie întreagă ce trebuie construită. Pe de o parte, nu poţi da prin lege pe nimeni afară, deci cine este angajat cu baza în şcoală, presupunând că nu face ceva epocal şi foarte grav, va rămâne acolo până la pensie, iar salariul îi va tot creşte. E un balamuc fără margini, în primul rând din cauza legislaţiei. Una dintre soluţiile posibile s-a aplicat până acum doi ani, inclusiv în facultatea noastră, prin rostogolirea cheltuielilor. Spre exemplu, nu aveam bani pentru proiectele studenţeşti, aşa că două luni de zile nu s-a virat plata cu ora profesorilor ieşiţi la pensie şi celor externi. În felul acesta, s-au putut realiza proiectele şi ulterior, după ce au mai intrat bani, s-au plătit şi salariile. Dar problema reală a bugetului facultăţii este legată de ce s-a întâmplat în ultimul timp cu creşterea în grad didactic al profesorilor, existând în continuare intenţia de a face profesori din conferenţiari, ceea ce nu e neonorant, dar o poţi realiza doar dacă ai bani, pentru că diferenţa este de la simplu la dublu din punct de vedere financiar. Plus că în momentul acela, de fapt, sacrifici două sau trei poziţii de treceri de la lector la conferenţiar. E o problemă de strategie a universităţii, respectiv a fiecărei facultăţi în parte. Unele salarii ale profesorilor sunt foarte mari, iar la acest nivel universitatea nu are un control, nivelul salarial fiind prevăzut de minister. Însă ea are o putere asupra numărului de profesori universitari din instituţie. Mai mult decât atât, Facultatea de Teatru şi cea de Film primesc, peste finanţarea de bază, un procent pentru exerciţiile practice ale studenţilor. O bună parte din acel procent se duce, din nou, pe salarii, ceea ce nu e în regulă. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele pentru care mi-am dat demisia.
Am încercat să opresc această nebunie prin blocarea, atât cât am putut, ocupării posturilor mari, mai ales a celor de profesori. Dar s-a petrecut un lucru destul de urât: în perioada în care am fost suspendat, o parte a directorilor de departament s-au dus direct la rector şi la preşedintele Senatului şi au cerut aceste avansări, fără ca ele să mai treacă pe la decanat. Rectorul le-a aprobat, ele fiind deja trimise la minister, probabil din dorinţa de a avea oameni la Film care să îl accepte. Pe de altă parte, e adevărat că există persoane care ar fi îndreptăţite să urce în acel grad didactic, dar nu era deloc momentul.
Tudor şi Andrei: Există mai multe foruri decizionale ale universităţii. Care este componenţa şi care sunt atribuţiile consiliilor facultăţilor, ale Senatului şi ale Consiliului de Administraţie?
S.B.: Consiliul profesoral al facultăţii cuprinde un număr de aproximativ 20 de profesori, aleşi prin vot de toţi ceilalţi membri ai corpului didactic al facultăţii, şi din cel puţin şase studenţi organizaţi într-o ligă, care să delege reprezentanţi ai fiecărui departament din facultate. El este condus de către decan şi prodecan şi ia decizii privind bunul mers al facultăţii.
Senatul are aceleaşi atribuţii cu ale consiliului facultăţii, numai că la nivelul universităţii. Aici, vin propuneri din partea celor două consilii (de la Teatru şi de la Film), cu aprobările de rigoare - structura anului universitar, exmatriculări, avansări în grad etc. -, şi aceste lucruri se discută şi se aprobă încă o dată de către Senat, care are rolul de a da ultimul vot. Pot apărea şi propuneri care se nasc pe moment în Senat şi care nu trebuie votate neapărat în consilii, depinde de situaţie.
Din Consiliul de Administraţie al universităţii fac parte următorii: rectorul, directorul general administrativ, cei doi prorectori, cei doi decani, preşedintele Senatului şi - ar trebui, dar în ultima vreme nu a fost cazul - un reprezentant al Ligii Studenţilor. În general, la acest nivel se discută lucrurile foarte precise legate de chestiuni tehnice, adică de bani, bugete etc.
Toate propunerile consiliilor profesoarele - şi inclusiv dacă şi cum au fost votate - se reîntorc apoi la Facultatea de Film, cu aprobarea Senatului, şi ele sunt depuse la secretariatul facultăţii sub formă de acte legale, noi devenind executanţi ai respectivelor hotărâri. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu propunerile venite de la Consiliul de Administraţie al universităţii, care în principiu ar trebui, de asemenea, să execute hotărârile Senatului. Dacă ar fi să trasăm o paralelă, Senatul universităţii e Parlamentul, iar Consiliul de Administraţie e Guvernul. Dar, în principiu, Consiliul de Administraţie are rolul de a lua deciziile de natură administrativă, pentru că manageriază banii şi strategia după care ei sunt cheltuiţi.
Senatul se poate întruni o dată pe lună sau şi mai des, dacă este solicitat. Şedinţele consiliilor facultăţilor au loc, de obicei, înaintea fiecărui Senat şi nu se întrunesc dacă nu au subiecte de aprobat. Practica mea a fost, până în toamna anului 2014, când am fost suspendat, să organizez mai puţine consilii şi multe şedinţe mai degrabă tehnice cu directorii de departament, pe modelul şedinţelor Consiliului de Administraţie. În general, în şedinţele de consiliu ale facultăţii, fiind mai mulţi oameni implicaţi, se diluează subiectele, dar aici fiind mai puţină lume, ele erau discutate mai precis. Hotărârile nu aveau valoare de consiliu, dar ca atare ele le puteau fi propuse apoi mai departe celorlalţi profesori şi obţinut girul tuturor în şedinţa de consiliu. Am avut, de altfel, în toată această perioadă, baftă şi de un prodecan extraordinar şi de două secretare care au ţinut şi ţin foarte riguros ordinea acestor lucruri şi nu cred că ne-a scăpat vreodată ceva care să nu aibă bază legală.
Studenţii
Tudor şi Andrei: Cum îţi explici absenţa studenţilor din absolut toate aceste foruri de conducere ale universităţii? În ultima perioadă studenţii nu au fost reprezentaţi nici în consiliile celor două facultăţi, nici în Senat şi nici în Consiliul de Administraţie, ceea ce înseamnă nu doar că nu au avut niciun cuvânt de spus în hotărârile luate pentru ei, dar că nici nu aveau cum să ştie ce se întâmplă, de fapt, în universitate.
S.B.: Încă de pe vremea când nu aveam o funcţie de conducere şi mai tot timpul după, le-am spus tuturor studenţilor cu care am avut întâlniri mai scurte sau mai lungi, cursuri etc., să încerce să se organizeze, pentru că nu e normal să lucrez eu pentru ei, ci e normal să vină ei, chiar dacă avem o legătură bună sau amiabilă, să îmi semnaleze sau reproşeze când ceva nu e în regulă. Pentru asta am militat şi militez în continuare. Este o problemă care cred că e mai degrabă de natură psihologică, dar nu ştiu până la capăt care e motivaţia acestei pasivităţi. Ceea ce ştiu sigur e ceva ce vine din experienţa anilor ăstora, când o parte a studenţilor care au venit în consiliile profesorale de până acum, au făcut-o pentru că aveau de rezolvat probleme personale sau ale unor persoane apropiate lor, şi în momentul în care rezolvau acele probleme fie dispăreau, fie deveneau apatici. Vina noastră - a mea, a voastră şi a tuturor colegilor profesori - este că nu creăm un tip de mental colectiv, astfel încât grupul acesta important de oameni şi la o vârstă importantă, când se află în perioada de formare, să se poată organiza pentru a solicita, pentru a vorbi, pentru a explica şi, în cele din urmă, pentru a vota. Studenţii care fac parte din consiliul profesoral şi din Senat votează hotărâri ale consiliilor, sau au un cuvânt de spus la alegeri, şi aşa mai departe. Este o îndatorire foarte importantă în primul rând pentru că participă la votarea deciziilor. E un act absolut necesar. După opinia mea, ar trebui să fie obligatoriu, pentru că aşa înveţi să participi la viaţa comunităţii, până la urmă. Există o foarte, foarte slabă participare a studenţilor în viaţa comunităţii. Ea se petrece doar în relaţia decanului, a prodecanului, a directorilor de departament şi a secretariatului facultăţii direct cu ei, şi cam atât. Concluziile le tragem noi pentru că ne preocupă subiectul, numai că strategia de fond ar trebui făcută cu ei acolo, în consiliu. Ar trebui să participe în mod evident la luarea tuturor acestor decizii.
Problema e că din punct de vedere legal, nu avem dreptul să organizăm noi ceea ce ar trebui să organizeze ei, adică alegeri pentru a-şi desemna reprezentanţii. Organizaţia studenţilor e o instituţie independentă care face parte din Liga Naţională a Studenţilor, deci e un mecanism independent de colectivul profesoral. Poate că aici putem vorbi din nou despre o problemă a admiterii, nu ştiu, sau poate că sunt plictisiţi, poate că au foarte multe ore pe săptămână la şcoală şi nu mai au timp de altceva. Dar, până la capăt, nu cred că există vreo scuză pentru a nu participa în organismele colective, unde este vorba în primul rând despre ei. Şcoala există pentru ei. Dacă nu ar exista finanţarea pe cap de student nu are exista universitatea.
Revista Film Menu este singura care a reuşit să adune studenţii laolaltă, într-o formă şi ea pe modelul decanului, adică un pic apucată, pentru că persoana care se ocupa de revistă, adică tu, Andrei, ai reuşit prin propria ta persoană să îi mobilizezi. După opinia mea, nici ăsta nu este un lucru OK până la capăt, pentru că într-un fel sau în altul, inclusiv ca redactor coordonator ar trebui să se perinde mai multe persoane, cum ca decan ar trebui să se întâmple acelaşi lucru, pentru că este un rol prin care mai mulţi oameni trebuie să treacă, fiind un exerciţiu democratic extrem de important, din care se învaţă foarte multe lucruri. Faptul că la evenimentele revistei tragi cu arcanul până aduni trei studenţi care să filmeze e un lucru care ţine tot de o problemă de coeziune, de grup. Iar aceasta ar trebui să se creeze în şcoală şi, din păcate, - şi nu vreau să afirm că eu nu am nicio vină -, nu se întâmplă în relaţia noastră de zi de zi cu ei la cursuri. Indiferent de tăria personalităţii fiecăruia dintre noi, fără această coeziune lucrurile o iau razna sau nu se mai întâmplă. Şi cad pe capul fiecăruia dintre noi pentru a rezolva diverse probleme pe care alţii nu le-au rezolvat.
Revista Film Menu şi firma Atelier de Film
Tudor şi Andrei: Cum funcţionează revista Film Menu din punct de vedere administrativ şi cum e ea percepută de conducere?
S.B.: Revista Film Menu a apărut pentru că a existat o persoană, adică tu, Andrei, care ai venit cu proiectul ăsta şi cred că după două-trei zile în care am discutat de câteva ori, ea a pornit pentru că era nevoie să se întâmple asta. Şi am susţinut-o din plin pentru că în interiorul meu poate că aş fi vrut să o fac eu. În continuare cred că mai există spaţiu imens pentru alte reviste în interiorul şcolii - cea de scenaristică, cea în limbă străină, unde scriu profesorii, Close Up, care e necesară şi ea -, dar susţin şi revenirea la acele Caiete de Documentare Cinematografică de dinainte de revoluţie, care aveau o anexă în care erau publicate fragmente din texte importante de teorie de cinema. Într-o formă adaptată vremurilor, acea revistă ar trebui să existe şi acum, pentru că funcţionează ca o bibliografie esenţială, ca şi amărâtele de două cărţi ("Ce este cinematograful? volumul 1", de André Bazin şi "Note despre cinematograf", de Robert Bresson) pe care am reuşit să le scoatem până acum cu firma Atelier de Film. Dintr-un proiect mult mai ambiţios care trebuia să cuprindă multe traduceri, e foarte posibil ca, în urma acţiunilor recente ale conducerii universităţii, să rămânem doar cu acestea. Consider că este o obligaţie a unei instituţii de învăţământ superior, în special din zona artelor, de a avea din bani proprii cel puţin o revistă de natură academică făcută de studenţi.
Dacă studenţii de la Regie, Imagine, sau Montaj fac un proiect pe care îl numim "film", cred că şi studenţii de la departamentul Studii de Teoria Filmului trebuie să îşi facă şi ei propriul lor "film". Or, propriul lor film sunt textele din revista Film Menu. Inclusiv din punct de vedere bugetar, din moment ce finanţarea e primită pe cap de student şi inclusiv cei de la CAV primesc aceeaşi finanţare precum colegii lor, ea trebuie să se găsească în obiectele făcute de ei.
E adevărat că, spre deosebire de filmele studenţilor de la celelalte departamente, scrisul la revistă nu reprezintă o obligaţie de examen - şi poate că asta e partea slabă a demersului; dar partea bună este că există din ce în ce mai mult dorinţa ca ei să publice acolo. Dacă ceilalţi studenţi îşi doresc să meargă la un festival unde să li se vadă filmul, şi oamenii care scriu ar dori să le vadă cineva textele pentru că este o formă de a-şi construi o imagine publică, şi dincolo de asta - pentru că am o părere proastă despre propria promovare - cred că e un exerciţiu fundamental de a-şi proba experienţa acumulată până la acel moment. Cred în povestea cu revista de la un capăt la celălalt.
Tudor şi Andrei: În ultimele luni, în perioada suspendării tale, ne-au fost reproşate mai multe lucruri de către conducere, inclusiv că revista Film Menu nu are un statut clar în cadrul universităţii, că e elitistă şi nu s-ar încadra astfel în planul de învăţământ şi că nu are un act de înfiinţare.
S.B.: Îmi asum în totalitate lipsa unui act de înfiinţare şi faptul că revista funcţionează în acest spirit de libertate, pe care mi l-aş fi dorit din tot sufletul şi eu pe vremea când eram student. Revista a promovat, promovează şi va promova imaginea instituţiei şi a Facultăţii de Film. Pe ea este scris că aparţine studenţilor Facultăţii de Film, iar toate manifestările conexe ale redacţiei - Cineclubul, Să Film! şi întâlnirile cu diverse personalităţi culturale patronate de Film Menu - nu pot face decât onoare facultăţii, în niciun caz un deserviciu. E unul dintre obiectele la care ţin enorm şi dezaprob atacul conducerii la adresa revistei şi proasta ei înţelegere. Pericolul de a fi interzisă a existat, cu ghilimelele de rigoare, şi asta nu înseamnă că cineva a dat o hârtie că se interzice, dar amânările, felul în care nu s-a dorit o întâlnire directă între cei care fac acea revistă, indiferent de gradul lor didactic sau statutul în cadrul instituţiei, putea fi înţeles aşa de către redactorii ei. Pentru că se bate monedă în şedinţe pe faptul că nu a spus nimeni că a fost interzisă, voi afirma încă o dată că e adevărat, dar au existat foarte multe momente în care s-a amânat discuţia, nu se ştia exact ce tiraj va avea, sau se ridica brusc problema statutului ei în cadrul instituţiei. În termeni de manipulare, nu s-a spus direct niciodată asta, dar s-a construit un context în care toate lucrurile duceau către acea direcţie, inclusiv discuţiile aberante despre felul în care se cheamă un eveniment atât de important pentru cultura acestei facultăţi, precum "Să Film!". A existat la un moment dat o discuţie mai degrabă hilară despre cum s-a ajuns la această denumire ciudată, şi asta după vreo trei ani de când evenimentul deja se impusese cu această titulatură.
Tudor şi Andrei: Am vrea să vorbim puţin şi despre celălalt proiect important iniţiat de tine, pe care în perioada suspendării tale conducerea a încercat să îl desfiinţeze.
S.B.: Atelier de Film este un proiect pe care l-am dorit cam din perioada în care a apărut şi revista Film Menu, adică de acum aproximativ şapte ani. Şi am avut discuţii cu mai multe persoane din şcoală pentru că mi s-a părut că e un alt proiect pe care trebuia să îl genereze nişte oameni tineri. Am avut discuţii cu Radu Stancu şi cu Gabriela Suciu. Pe vremea aceea, unul era student şi celălalt terminase de curând facultatea. Sunt interesaţi amândoi de producţie şi pe amândoi te poţi baza. Ideea era de a înfiinţa o firmă care să ruleze proiecte pentru a aplica la CNC. Propunerea a fost larg îmbrăţişată de conducerea universităţii, şi s-au înfiinţat în acelaşi timp un atelier de film şi unul de teatru, aparţinând celor două facultăţi.
Atelier de Film a plecat la drum cu Gabriela Suciu şi s-a înfiinţat pentru a asigura ceea ce numesc eu ciclul trei sau patru de studii, adică după cei trei ani licenţă şi doi de master să urmeze un loc în care să poţi să-l ajuţi pe absolvent să debuteze, pe ideea obsesivă de low-budget-high concept. E un SRL cu acţionar unic UNATC, unde se pot depune proiecte, existând un board care le citeşte şi care decide filmele susţinute. Ulterior, Atelierul depune la CNC acele proiecte, cu bani din propriul SRL, şi dacă câştigă e foarte bine, iar dacă pierde asta este, pentru că până la capăt trebuie să mai şi pierzi uneori. Şcoala ar fi trebuit să sprijine cu echipament, cu un patrimoniu (Atelier de Film are un punctaj foarte bun la CNC la capitolul de producţie, provenit din premiile câştigate în timp de filmele studenţeşti) şi cu un buget de producţie. Conex, şi venind din obsesia mea de om de bibliotecă, mai exista ideea de a tipări prin Atelier cărţi de cinema netraduse în limba română. Cum aproape nicio editură nu îşi asumă o astfel de colecţie, pentru că probabil din punct de vedere financiar nu va aduce un câştig imens, am hotărât că a aplica la fonduri nerambursabile este una dintre soluţii, cel puţin până când se creează o bază financiară a firmei, astfel încât să poată genera singură proiecte, fie ele de traduceri, de reviste, de workshop-uri, sau de filme. Şi acest proiect este de acum câteva luni într-un impas pentru că există o slabă înţelegere la nivelul rectoratului în legătură cu modul în care se cheltuiesc banii în Atelier de Film. Din nou apare aceeaşi suspiciune. Dar eu cred că în spatele acestei poveşti stă o natură strategică cu care rectoratul nu mai este de acord, aşa cum a fost în faza iniţială. Nu ştiu să răspund la această chestiune ferm şi clar. Problema rectoratului este că universitatea a investit iniţial 20.000 lei pentru că de aceşti bani era nevoie pentru a se aplica la CNC. O parte din ei s-au cheltuit pe aplicaţii la CNC de-a lungul vremii, aşa că până acum firma nu a adus profit universităţii. Dar e bizar că decizia de desfiinţare a ei a venit tocmai când Atelierul câştigase mai multe proiecte la CNC, inclusiv pe cel de traduceri, şi în sfârşit putea deveni inclusiv viabil comercial. Momentan, Gabriela Suciu are demisia depusă de mai multe luni pe masa conducerii UNATC şi nu i-a fost nici aprobată, dar nici susţinere nu mai are. E o situaţie absolut ciudată.
Perioada de şicane din partea rectorului, suspendarea din funcţie şi, în final, demisia
Andrei Rus: Unul dintre lucrurile care mi s-au părut mie suspecte în acţiunile conducerii UNATC din ultimele luni au fost hotărârile pe care le-a luat cu privire la activităţile şi la existenţa revistei Film Menu, pe care o coordonez de aproape şase ani. Brusc membrii conducerii şi-au dat seama, după ani de zile în care nu au semnalat niciun fel de probleme cu privire la aceste lucruri, că mai nimic nu era OK în modul ei de funcţionare. Au realizat dintr-o dată că nu e în regulă că revista nu e controlată de şefa de departament şi verificată de către conducere, că parteneriatele realizate pentru evenimente nu sunt conforme cu principiile universitare, nefiind girate de către Prorectorul Relaţii Internaţionale al universităţii. Au început să impute că revista nu avea un statut clar în cadrul universităţii, că nu se conformează planului de învăţământ, refuzând permanent orice fel de dialog instituţional cu mine şi votând în cadrul unui consiliu de administraţie al UNATC chiar mustrarea mea pentru un parteneriat făcut cu Asociaţia Accept fără a anunţa conducerea în prealabil. Au mai depistat şi alte "nereguli", şi totul fix în perioada în care erai suspendat de către rectorul Adrian Titieni, şi se încerca obţinerea demiterii (sau demisiei) tale.
S. B.: Problemele reale, inclusiv cu revista Film Menu, au început să apară din primăvara anului 2014 şi se leagă direct de momentul în care Doru Niţescu - un om care s-a dedicat total susţinerii proiectelor revistei -, prorector Relaţii internaţionale în acel moment şi responsabil instituţional cu proiecţiile Film Menu, şi-a dat demisia din funcţie.
Tudor şi Andrei: Care au fost cauzele conflictului dintre rector şi decanul Facultăţii de Film?
S.B: M-am tot chinuit de-a lungul timpului să îmi explic. Am avut, de altfel, inclusiv două discuţii personale cu domnul rector pe subiectul "ce s-a întâmplat cu noi", dar nu am reuşit să aflu mare lucru - nici eu şi bănuiesc că nici domnia sa. Discuţiile şi atmosfera s-au stricat cam de la începutul anului 2014, după doi ani de mandat în care lucrurile au mers destul de bine. Faptul că domnul rector trecea aproape zilnic prin biroul meu şi că puteam discuta oricând despre orice fel de subiect, a fost un lucru important în prima parte a mandatului nostru comun. Au existat şi pe parcursul acestei prime perioade momente în care au apărut anumite semne ale unei posibile neînţelegeri - uneori discuţiile au fost doar între mine şi domnul rector, alteori erau în trei (cu Doru Niţescu de faţă). Dar se pare că la un moment dat faptul că eu nu am spus întotdeauna "Da!" tuturor proiectelor şi ideilor pe care domnul rector le-a avut sau, ca să fiu mai precis, că am nuanţat răspunsurile mele, au dus încet, încet la o situaţie în care a devenit imposibilă convieţuirea, atâta timp cât au început să existe suspiciuni legate de felul în care e consumată şi achiziţionată pelicula la Facultatea de Film, şi de alte lucruri care ţineau de procesul de învăţământ.
Eu am pornit la acest drum, în al doilea mandat de decan, nedorindu-mi să mai continui în această funcţie. În continuare mi se pare că un singur mandat de patru ani este o formulă foarte bună, pentru că ai timp să faci nişte lucruri, iar pe de altă parte nu oboseşti, nu te plictiseşti, îţi rămâne privirea la fel de proaspătă, iar oamenii te percep ca pe ceva nou şi atunci încearcă să fie şi ei la fel de vii cum eşti tu, cu plăcerea de a construi şi a face lucruri. Am candidat pentru că Adrian Titieni a vrut şi el să candideze. A fost prima şi singura condiţie pentru care am candidat în al doilea mandat, pentru că acel moment se găseşte în extrema cealaltă faţă de cea în care ne găsim acum - adică nu exista subiect sau problemă pe care să i-o fi ridicat legată de Facultatea de Film, la care domnia sa să fi spus "Nu" sau în care să-şi fi reţinut gândurile, ideile, partea creativă pe care o are din plin. Ce s-a petrecut pe parcurs nu ştiu sigur. Cred că la un moment dat, pe parcursul celor doi ani şi un pic de mandat ai domniei sale, s-a întâmplat ceva şi probabil că a lucrat un context uman din jurul domniei sale sau propriile sale gânduri legate de felul în care ar trebui să arate sau să se comporte Facultatea de Film în interiorul şi în raport cu exteriorul universităţii. Cu alte cuvinte, dacă până la un punct a existat, între reprezentanţii Facultăţii de Film şi rector, un consens în privinţa programei şi a modului în care e organizată facultatea, dintr-un anumit moment ea a cam dispărut. Spre exemplu, recurenţa ideii că Facultatea de Film nu e şi de televiziune, aşa cum scrie nu pe frontispiciul facultăţii, ci în titulatura specializărilor de Regie şi de Imagine, care se cheamă "de film şi televiziune", a cauzat, de-a lungul vremii, numeroase discuţii în contradictoriu. Ele sunt şi de televiziune, în măsura în care consistenţa cursurilor poate acoperi ceea ce numim "televiziune". Or, cred că acoperim asta, pentru că facem documentare scurte care ţin de domeniul acesta, dar e adevărat că nu predăm ştiri şi talk-show-uri. Eu cred în continuare că această şcoală este în primul rând o şcoală de film şi probabil că la acest nivel a existat o fractură în strategia celor două părţi.
Apoi, am refuzat să mă implic până la capăt în anumite proiecte. De exemplu, în cazul proiectului "CINETic", derulat prin fonduri europene, au existat mici diferende în felul în care era construită strategia acestuia şi eu am dorit să nu fac parte din el pentru că anumite principii nu îmi erau proprii şi nu le-am înţeles. Proiectele de tipul acestuia sunt demarate prin universitate si reprezintă părţi de strategie universitară. În mod particular, "CINETic" are ca scop diversificarea modurilor în care tehnologic privim realitatea. Până acum, în cadrul acestuia s-a achiziţionat din bani europeni o clădire care a costat în jur de trei milioane şi ceva de Euro şi urmează să se mai achiziţioneze aparatură destul de importantă pentru proiectele pe care le va dezvolta. Dar nu ştiu foarte multe despre acest subiect, fiindcă am ieşit repede din el. Cert este, însă, că o parte dintre specialiştii cu care am plecat la drum când s-a scris proiectul nu au mai participat în faza lui de depunere şi apoi în faza în care se găseşte acum. Înţeleg că sunt persoane de la Facultatea de Film care fac parte din acest proiect, dar nu ştiu cu precizie cine. Au mai existat şi alte proiecte europene derulate prin universitate, dar nu ştiu mare lucru despre ele pentru că unele s-au derulat în perioada în care eram deja suspendat.
Tudor şi Andrei: În cadrul acestor proiecte sunt implicaţi şi plătiţi mai mulţi membri ai conducerii universităţii?
S.B.: Cred că da. Dar nu e nimic ilegal în asta.
Tudor şi Andrei: Încercăm doar să căutăm posibile justificări suplimentare pentru solidaritatea care pare să existe între membrii conducerii şi o parte a profesorilor din universitate. Revenind, consideri, aşadar, că o parte din problemele care au apărut provin şi din refuzul tău de a te implica în aceste proiecte?
S.B.: Este posibil. Dar cred că ţine mai curând de natura înţelegerii personalităţii celuilalt. Eu sunt un tip uman care accept şi nu condamn un alt fel de a fi decât al meu. Există, însă, persoane care nu acceptă asta, şi cred că şi domnul Titieni intră în această categorie. Probabil că inclusiv refuzul meu de a face parte din proiectul "CINETic" a contribuit la felul în care am fost perceput. Dar s-ar putea să fie şi lucruri mult mai banale - vocea lumii, să fi auzit lucruri, să i se pară diverse lucruri, că cineva i-a spus nu ştiu ce şi nu ştiu cum. De altfel, un lucru pe care mi l-a tot reproşat de-a lungul timpului a fost că l-aş fi vorbit de rău, lucru care nu îmi stă în fire. Eu şi în momentele în care ar trebui să spun anumite lucruri - interviul de faţă fiind un posibil exemplu - nu pot face asta. În general nu mi-e uşor să vorbesc despre chestiunile acestea, şi atunci încerc să le ţin cât mai discrete. Nu ştiu niciodată exact dacă am dreptate, nu am nişte informaţii atât de precise încât să ştiu că persoana a făcut, a luat, a dat etc., etc, şi chiar dacă aş şti nu cred că aş spune. Aşa sunt construit.
Tudor şi Andrei: Ce s-a petrecut în anul 2014 până în toamnă, când ai primit solicitarea oficială de suspendare, în raporturile instituţionale cu rectorul?
S. B.: Începând din anul 2014 întotdeauna am avut o problemă în a lămuri aproape orice aspect în faţa rectorului. A apărut o temă a suspiciunii - nu ştiu cum să o numesc altfel - legată de orice gest sau activitate venită dinspre Facultatea de Film: hârtii trimise la semnat, toate lucrurile care ţin de procesul de învăţământ şi care se aprobau într-un ritm mai degrabă aleator. Nu vorbesc doar de şedinţele consiliilor de administraţie, ci şi de legătura directă pe care e nevoie să o ai din punct de vedere instituţional, pentru a putea rezolva rapid anumite nevoi urgente. Iar acest tip de tergiversări au condus, din păcate, la afectarea procesului de învăţământ, la întârzierea unor proiecte de şcoală ale studenţilor etc. Am avut nenumărate discuţii cu studenţii în încercarea de a-i tempera, pentru că nu am dorit un conflict direct cu rectorul - pe scurt, să trimitem studenţii la rector ca să rezolve direct problemele. Aşa că am încercat să aplanăm noi lucrurile.
Tudor şi Andrei: Suspiciunile erau legate şi de faptul că se fură, sau de ce natură erau ele?
S. B.: Şi de asta.
Tudor şi Andrei: Explică-ne puţin, te rugăm, structura administrativă a universităţii, pentru a înţelege cum funcţionează birocratic lucrurile în cadrul instituţiei.
S. B.: Există un departament de achiziţii, un departament contabil şi un director administrativ al universităţii. Când ajung la rector, semnăturile acestea există pe toate actele. E obligatoriu ca ele să existe. În afară de finanţări de natură simbolică, precum deplasările, toate celelalte acte au fişe cu semnături multiple. Spre exemplu, devizele filmelor sunt semnate de la studenţi, la profesorii coordonatori la directorul studioului de producţie, la decan, la directorul general administrativ al universităţii, şi mai sus - documentele pleacă cu alte şi alte hârtii anexate către contabilul şef, jurist şi aşa mai departe, care fiecare trebuie să verifice, la nivelul său, corectitudinea şi legalitatea informaţiilor. Nu spun că, de-a lungul anilor, nu au existat şi erori, că nu s-a găsit câte o cifră care era trecută sus în loc de jos şi aşa mai departe. S-au purtat, de pildă, discuţii care au durat luni de zile despre felul în care trebuie să arate devizul de producţie al Facultăţii de Film. Nici astăzi nu ştiu dacă varianta actuală este cea agreată de conducere, dar oricum este cea care se semnează. La un moment dat, discuţiile astea a părut că le poate purta mai bine Alex Sterian (n.mea: director al Studioului de Film din UNATC), la un moment dat nici asta nu s-a mai putut întâmpla, aşa că a preluat sarcina Doru Niţescu (n. mea: devenit între timp Prodecan al Facultăţii de Film, după demisia din funcţia de Prorector), pentru că erau totuşi persoanele importante în Facultatea de Film şi aveau abilităţile, cunoştinţele şi poziţia să poată discuta cu domnul rector. Dar la un moment dat ne-am împiedicat cu totul.
Tudor şi Andrei: În afară de aceste amânări sau refuzuri de a semna documente cum se mai manifesta incompatibilitatea dintre domnul rector şi tine?
S.B.: Cred că a crescut în timp cantitatea de incompatibilitate. Cred că la un moment dat a fost într-o formă subţire, voalată, şi pe parcursul timpului a ajuns la apogeul din toamnă, când mi s-a cerut oficial, în scris, demisia. Până atunci nu mi s-a mai cerut direct demisia nici măcar între patru ochi, dar din contextul întâmplărilor ar fi trebuit probabil să înţeleg că ar fi fost cazul să fac ce făcuseră cel puţin doi prorectori înaintea mea - doamna Tania Filip şi domnul Doru Niţescu. Au existat anumite semne ale faptului că poate ar fi trebuit să plec şi eu, dar foarte clar nu mi s-a spus acest lucru. Aş fi putut deduce asta şi din tonul pe care mi se vorbea, din context, din ce mi se reproşa - că nu e clar procesul de achiziţie a peliculei, că se plătesc prea mulţi bani etc. Toate astea au fost surprinzătoare pentru mine, pentru că mă consider un om curat, şi toate aluziile astea m-au luat complet pe nepregătite, mai ales că nu le primisem în mandatul anterior de la fostul rector (n.r.: Gelu Colceag) şi nu mai trăisem tipul ăsta de suspiciune, de acuze. Era foarte nou pentru mine şi extrem de şocant.
Tudor şi Andrei: Am vrea să vorbim acum despre cele două acuzaţii care motivau cererea de demisie trimisă de domnul rector Adrian Titieni în toamna anului 2014 şi retrimisă apoi de mai multe ori Consiliului Facultăţii de Film, care le-a respins prin vot de fiecare dată.
S.B.: Cele două acuzaţii sunt cele mai aberante care mi se puteau aduce. I-am şi spus, de altfel, direct şi domniei sale că este absolut ridicol că după şapte ani de decanat - timp în care am semnat zeci, sute, poate mii de hârtii şi de materiale - singurele acuzaţii aduse în mod concret - căci altfel, verbal, pot fi aruncate tot felul de lucruri - sunt acestea: cea legată de achiziţionarea unor cabluri şi cea legată de autonumirea mea ca producător al unor filme studenţeşti la Gopo.
Voi explica prima acuzaţie. Au fost achiziţionate nişte cabluri pentru Facultatea de Film printr-o asociaţie a universităţii numită "Pro Casandra", prin care se încasează, printre altele, banii de la cursurile de pregătire pentru admitere, din sponsorizări, ş.a.m.d. şi de unde, din când în când, se mai plătesc diverse persoane sau se cumpără diverse obiecte. Cablurile respective erau în valoare de aproximativ 20.000 lei şi erau achiziţionate pentru proiectoarele HMI folosite la filmări. Sunt cabluri groase din cupru, foarte scumpe, şi care au surse mici de lumină din aceeaşi familie. Asta s-a petrecut acum doi ani.
Au fost pe parcursul ultimilor ani mai multe inspecţii în şcoală - de la Curtea de Conturi, de la Corpul de Control al Ministerului Educaţiei şi o doamnă auditoare solicitată de domnul rector care a descoperit erori privind acele facturi. E bine că vin aceste controale, pentru că nu îţi dă nimeni cu toporul în cap, ci te ajută să descoperi şi să corectezi lucrurile care nu funcţionează în universitate. Primele două controale nu au găsit nereguli majore. Doamna care a venit să controleze contabil "Pro Casandra" a găsit, însă, aceste facturi unde TVA-ul era trecut în locul totalului, şi invers. Una dintre firme nu ar fi trebuit să încaseze TVA-ul, fiind neplătitoare de TVA, de aici rezultând o diferenţă de aproximativ 2.000 de lei. Ulterior, în decizia de suspendare a mea din funcţie se menţiona, printre cauze, decontarea unor facturi emise de către firme fictive. Nefiind până la capăt treaba mea, dar fiind considerat de domnul rector responsabil şi pentru această eroare, am luat şi am verificat la ANAF şi pe site-ul Ministerului de Finanţe dacă acele firme există cu număr de înregistrare. Ba chiar m-am dus la un moment dat să verific unde sunt adresele şi ele există, nu sunt ficţionale, iar cablurile sunt în şcoală.
Tudor şi Andrei: În ce măsură erai responsabil de această situaţie în calitatea ta de decan al Facultăţii de Film?
S.B.: Eu eram responsabil pentru că în momentul în care au venit şi au adus cablurile în curte, mi-au dat bonul de primire şi l-am semnat. Doar că eu nu sunt un organ care verifică, iar toate documentele de achiziţie au fost semnate oricum înaintea mea de alte persoane - de persoanele de la serviciile contabile, care au executat comanda şi au dat banii, şi de persoana care se ocupă de "Pro Casandra". Eu am semnat referatul prin care se solicită achiziţionarea cablurilor şi facturile de primire.
Am vorbit ulterior cu un expert contabil şi cu un jurist, şi toţi mi-au spus că nu e nicio problemă, că situaţia trebuie încheiată în interiorul instituţiei. Iar ea se încheie doar cu aprobarea rectorului, altfel poate rămâne deschisă o viaţă întreagă. Singura problemă, la urma urmelor, este trecerea greşită a TVA-ului pe facturile respective, ceea ce e pur şi simplu o neglijenţă, dar care nu mi se poate imputa mie. Mai mult decât atât, pentru a încheia situaţia, am plătit personal acea diferenţă de 2.000 leii provenită din inversarea totalului şi a TVA-ului pe una dintre facturi.
A doua problemă e şi mai penibilă decât prima. Reproşul era că a apărut numele meu pe site-ul premiilor Gopo în dreptul funcţiei de producător al unor scurtmetraje studenţeşti nominalizate. La premiile Gopo noi înscriem filme. Fişa, ca la alte festivaluri, trebuie să conţină numele producătorului, titlul filmelor, numele realizatorilor şi numele persoanei care răspunde din partea instituţiei. Pe nicio hârtie care a plecat din şcoală şi pe niciun generic de film nu există numele meu trecut ca producător. Or, organizatorii au făcut o confuzie - pe care şi-au asumat-o, de altfel, ulterior printr-o hârtie oficială trimisă Facultăţii de Film - şi au trecut la numele producătorului numele persoanei care răspundea de filme, conform fişei trimise de noi, adică numele meu. Şi în acest caz, au existat două rapoarte ulterioare întocmite de doi avocaţi independenţi, care au explicat că nu se poate să fiu acuzat de aşa ceva, cum nu se poate să fiu acuzat că am semnat pe o factură ceva ce a venit în şcoală, semnalându-mi-se că de fapt firma nu există, dar ea, în realitate, existând.
Tudor şi Andrei: Am mai vrea să te rugăm să ne explici cum a fost posibilă, din punct de vedere instituţional, situaţia din ultimele luni, în care rectorul trimitea Consiliului Facultăţii de Film cererea de demitere a ta, acesta o respingea, apoi rectorul o trimitea din nou, acesta o respingea din nou şi tot aşa de mai multe ori. În toată această perioadă nu ne-a fost niciodată clară procedura care permite acest tip de tergiversare a unei situaţii care a condus, de fapt, la existenţa unui vid de putere la nivelul Facultăţii de Film, tu fiind suspendat din funcţia de decan în lunile respective.
S.B.: Spre deosebire de prima dată, când am fost ales prin votul consiliului profesoral cu participarea studenţilor, şi apoi validat de rector, în al doilea mandat, schimbându-se legea învăţământului, am dat mai întâi concurs în faţa unei comisii organizate de rector, mi-am prezentat proiectul, am fost declarat câştigător, şi apoi consiliul profesoral a fost informat. Însă rectorul, conform Cartei universităţii, nu poate să mă demită direct, decât cu aprobarea consiliului profesoral. Aşa că a trimis Consiliului Facultăţii de Film acea solicitare de demitere a mea, care a respins de trei sau patru ori această cerere. Şi, în ciuda documentelor juridice pe care i le-am pus la dispoziţie în toată această perioadă, rectorul şi-a menţinut până azi cele două acuzaţii. Inclusiv în documentul de ridicare a suspendării trimisă acum câteva săptămâni, rectorul menţine aceleaşi acuzaţii. Practic, într-un fel sau altul nu s-a schimbat nimic în aceste luni, acesta incluzând o clauză prin care eram obligat din nou să mă justific în termen de 30 de zile în faţa consiliului profesoral, pentru exact aceleaşi două motive. Acest context absurd e, de altfel, una din cauzele principale ale demisiei mele recente.
Tot acest conflict l-am perceput până la un punct ca fiind unul de personalităţi, ceea ce - într-un fel sau altul - chiar îmi plăcea, pentru că mi se pare interesant la nivel intelectual ca oamenii să aibă opinii diferite, să se joace cu ele, să şi le expună, să se contrazică etc. Dar după aceea mi-am dat seama că era un atac direct la adresa mea şi la Facultatea de Film. Spun asta pentru că nu numai persoana mea a fost pusă la îndoială de-a lungul timpului, ci şi modul de funcţionare al facultăţii. Cred că filozofia unei părţi a conducerii tinde mai degrabă către o şcoală de televiziune, într-un fel de învăţământ de altă natură pe care eu nu ştiu să îl fac, nici nu ştiu să îl gândesc măcar. Pot să înţeleg lucrul acesta, dar nu cu mine acolo. E adevărat, pe de altă parte, că nici nu mi-a pus cineva vreodată în braţe vreun proiect concret şi coerent în acest sens.