Filă din jurnal / Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo / Acum am să vă citesc Poemul despre moarte

Filă din jurnal:
 
Locuiam în Teatrul din Craiova,
aveam la subsol o cameră fără fereastră
eram chiar sub scenă
pe tavan şi pereţi treceau ţevi groase şi fierbinţi
în cameră au fost 30 şi ceva de grade toată iarna
veneam de la repetiţii mă dezbrăcam de tot
mă întindeam goală pe pat în întuneric
ascultam zgomotele înfundate de deasupra
mă simţeam într-un submarin
mă scufundam încet în mine ca într-o apă
verzuie şi stătută
Pe măsură ce teatrul se liniştea
mă linişteam şi eu
Îmi imaginam că încet, sânii mei se desprind
şi se ridică uşor, perfect rotunzi,
plutind prin încăpere;
Îmi imaginam că oasele mele se dizolvă;
Că toate orificiile se închid miraculos,
vindecându-se ca nişte răni;
Că mâinile, picioarele şi toate celelalte extremităţi
devenite ridicole
se absorb...
Deveneam perfectă, sferică, translucidă
respiram uşor prin pori şi
te aşteptam...
Pe măsură ce îţi simţeam prezenţa,
începeam să mă ridic imperceptibil deasupra patului
pluteam şi deveneam tot mai luminoasă,
o sferă de lumină şi de linişte...
 
Atunci intrai tu în încăpere:
un alt glob incandescent învăluit în linişte
auzeam liniştea vâjâind în jurul nostru
auzeam întunericul pârâind încet pe măsură ce
ne apropiam unul de celălalt
erai exact ca mine şi nu-mi era deloc frică
ne apropiam milimetric până deveneam o singură
Lumină insuportabil de frumoasă
întâlnirea dintre noi era atât de firească
udam perna cu lacrimi
(dar asta abia dimineaţa,
când îmi priveam în oglindă trupul
atât de inutil...)
 
Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo
 
Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
 
Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.
 
Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"
 
E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...
 
Acum am să vă citesc Poemul despre moarte:
 
Eu aşa îmi imaginez moartea:
uşa camerei mele se închide cu cheia
pe dinăuntru,
perdelele şi draperiile vişinii se trag singure
se târăsc hotărât pe sârmă şi pe urmă, zvâc!
deodată se lipesc etanş peste fereastră sufocând caleidoscopul orbitor de afară,
orice zgomot se scurge încet din vinele camerei
liniştea se umflă scârţâind în surdină ca o floare mare de vată
Atunci
se apropie de mine Tuti, păpuşa mea pierdută de plastic,
cea cu picioarele rupte,
 
uriaşă şi zâmbitoare,
cu cavitatea toracică desfăcută şi cu butoanele scânteind de emoţie,
mă ia de mână şi eu sunt mică pe lângă ea,
mică de tot,
dar ea mă întreabă cu blândeţe pe care raft al bibliotecii vreau să urc,
vocea ei sună distorsionat, tărăgănat şi adormitor
becul de 100 de wati explodează ca un dop de şampanie
noaptea eternă îşi desface cosiţele şi fiecare şuviţă îşi alege drept ursit un obiect din cameră
îl învârte ca pe un mosor, se înşurubează pe el ca un boa întunecos de pâslă
toate sunt acum conectate între ele, sunt prinse în reţeaua nimicului
colecţia de lumânări se aprinde simultan,
şi flăcărui licăresc cuminte în fiecare colţ al camerei, ca într-un pom de Crăciun,
Cele 12 cutiuţe muzicale încep deodată să-şi depene melodia ca o mică fanfară locală
Unchiaşu' Ben înghite monezile cele mai strălucitoare,
şi porţelanurile tresaltă de bucurie clinc clinc
Câteva dintre cărţi, mai ales cele de pe raftul meu preferat, încep să mă aplaude din pagini
va fi patetic şi eu le voi spune să nu mă aplaude că nu suntem la teatru,
atunci ele îşi aruncă paginile prin toată camera
şi paginile se amestecă
nu se mai ştie cine ce a scris
toţi suntem egali
şi e aşa o bucurie generală,
dar fireşte, una discretă, cum cere solemnitatea momentului.
Totul e exact ca într-o imagine imortalizată odată
în ciorapul Bunicii. Exact aşa.
 
(Fragmente din Evanghelia după Lilit)

(în perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2015, curatorul acestei rubrici este poeta Anca Mizumschi)