poemul oraşului tîrziu

poemul oraşului tîrziu
(fragment)
 
oraşul e gol
 
nu mai are nici miros nici piele nici sunete
e părăsit de picioare
vîntul suflă în vata intersecţiilor curios nedecis
amintirile-s glasate-n lenea agitată a pubelelor
 
eu mă exfoliez liniştit
 
într-o linişte pufoasă călduţă ca o flegmă simplă trimisă în lumina amiezii cu boltă fără vreo ţintă doar pentru afirmarea fiinţei mergătoare am pus o grămadă de lame fine gilette le spunea pe vremea cînd le ascuţeam de pahar cu lungi apăsări pe cutele lustruite de bordurile strălucitoare ale cartierului
 
obraznice le-ai spune în această seară aspectuoasă curgînd alene
 
liniştea asta o purtam printre femeile de pică şi diverşi gură-cască printre amieze şi contoarele grase ale oraşului tîrziu
 
 
e plin oraşul de săruturi
mîinile băiatului desenînd de la şolduri în jos
 
buzele fetei degustînd miroazna iubirii cu palmele lui
adăstîndu-i fesele-i bulbucate
 
limpedele se căsca ca o groapă prin intersecţii
 
căldura merge cu noi în troleul de-ntoarcere ce despică lumina
 
 
o fată
rochie neagră de voal picioarele-n X poşetă roşie de vinilin
vestă de blugi bleu braţele goale pielea albă nespus de albă
oja dusă pe ici pe colo coşuri părul roz ilegală desigur
 
coboară
 
bărbaţi transpiraţi huruitul roţilor prin pasajul obor telefoane car două cărţi de vînzare
 
 
domnu\' nu ne-a spus nimeni
 
mulţumirea de sine o tarabă cu umbrelă de soare verde tutti fruti vînzători zîmbiţi
 
o privesc
 
nu se-nţelege nimic din impenetrabila faţă luminoasă de deasupra halatului alb îmi închipui doar că suntem manechine legate la distribuitorul de fericire legal
 
ce bine ne-ar sta
cu o durere de şold

(în perioada 1 ianuarie 2015 - 31 mai 2015, curatorul acestei rubrici este poeta Anca Mizumschi)