Salut, Jafar Panahi!

Salut, Jafar Panahi! Ţi-am văzut filmul, Taxi Teheran, şi voiam să-ţi confirm asta, să confirm de primire, pentru că ştiu cît de important este pentru un artist să primească răspuns, confirmare de primire măcar, să afle că mesajul lui a ajuns, că transmisia a avut loc, atîta tot, minimal, condiţie infimă a actului suprem de comunicare care este nu ceea ce numim, zilnic, surd şi orb, fără să spunem nimic tocmai spunînd acest cuvînt, "comunicare" prin aparate (de parcă am fi asistaţi, în come induse), ci, tocmai, arta. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, s-o repet, dar abia arta este comunicare. Restul e doar semnalizare, ceea ce ar fi, omeneşte vorbind, suficient, ar fi suficient, omeneşte vorbind, să dai şi să primeşti "semne de viaţă", atîta tot, dacă această semnalizare existenţială minimă n-ar fi tot mai parazitată de aparatele înseşi, care nu înseamnă însă doar "ştiinţă şi tehnică", ci includ, cum bine, cinic spune, recunoaşte jargonul politic de ieri şi de azi, "aparatul de partid şi de stat". Ne-ar fi, spun, suficient să ne dăm semne de viaţă ("Eşti bine? Sînt bine. Tu eşti bine? Sînt bine. Eşti? Sînt. Bine. Bine"), pentru viaţă nu e nevoie de mai mult, viaţa e producţie constantă de semne, comunicarea de fapt nici nu există, nici nu avem nevoie de fapt de ceva numit, separat, aparte, emfatic, "comunicare", dar în loc ca doar să dăm semne comunicaţionale de viaţă şi atît, să pulsăm semne, căci de mai mult nici nu este nevoie, în loc deci ca doar să ne semnalizăm unii altora viaţa, vieţile, viaţă, care cum am apucat să ne întîlnim şi să ne adunăm şi să fim împreună, am ajuns, căci am fost împinşi, să ne transformăm vieţile în gargară, să trăim vorbind, pentru a vorbi, să trăim prin aparate şi în aparat, în loc ca doar să ne servim, frugal, de el, din afară, din spaţiul infinit al vieţii - căci avem de trăit. Nu mai avem de trăit decît a vorbi. Locuim în cabine telefonice - care au dispărut. Şi tocmai aici intervine arta, ca act hiperspecializat de comunicare, nimic altceva. Altfel spus, arta înţeleasă ca artă de a elabora şi de a primi, de a "consuma" semne de viaţă, cum să faci viaţa semn şi semne din viaţă, cum să arăţi că viaţa e semn şi să laşi viaţa să-şi trimită şi să-şi primească semnele ei, totul însă de o asemenea calitate şi atît de performant, cum se spune, încît viaţa să treacă în semn şi prin semne, să se transmită fără însă a se transmuta în (a se confunda cu) corpul separat, "de slavă", al infrastructurii transmisiei de semne, unde doar şi tocmai infrastructura mai comunică (aşa cum a ţinut, scurt, să remarce prietenul meu, artistul armeano-pariziano-newyorkez, care, dacă totul merge bine, va putea fi văzut într-un solo show la Bucureşti, Melik Ohanian, cînd, în timpul ultimei noastre întîlniri la Paris, am fost deranjat de un sms comercial de la Orange, eu fiind abonat Orange: "Orange îşi scrie").
 
Da, salut, Jafar Panahi, ţi-am văzut filmul, ţi-am văzut eroismul bonom pe care ai ţinut - de ce oare, să mă mai întreb? - să ni-l arăţi: "Sînt bine, vedeţi, filmez, mă filmez" ("Sînt eu în propriile mele imagini, în propria mea maşină, în propria mea viaţă, încapsulat: eu în viaţa mea-cabină telefonică, de unde vă trimit selfie. Oraşul, lumea exterioară, zidurile exterioare care pentru mine sînt pereţi interiori - Teheranul-celulă, sau cum să transformi un oraş frumos, însorit, într-o hrubă - nu se văd decît indirect, fundal în fugă, peste umărul oamenilor - ca în selfie-urile atît de selfish"). Rar film, operă mai intimă, ba chiar mai intimistă, şi în acelaşi timp mai politică şi mai socială. Care să-mi dovedească, o dată în plus, că principalii mari prozatori ai epocii actuale sînt unii regizori de film (Panahi seamănă, din acest punct de vedere, dar şi fizic, adică stilistic, cu Corneliu Porumboiu), care însă sînt atît de buni şi, politic, atît de consistenţi poate tocmai pentru că, făcînd film, nu scriu roman, ficţiune romanescă, adică marfa globală a industriei cărţii visîndu-se păgubos industria filmului, ci proză scurtă: marile filme, de azi şi de ieri, sînt mari tocmai pentru că nu sînt (nu pot fi, cu rare excepţii) romane, ci doar proză scurtă - deci poezie. Asta pentru mine e o mare descoperire, o descoperire esenţială: filmul, cînd este foarte bun, este pentru că este proză scurtă foarte bună - deci poezie.
 
Deci salut, Jafar Panahi, ţi-am văzut filmul! Şi ca să nu te simţi atît de singur, atît de izolat, atît de năpăstuit, o să-ţi mai spun doar atît: că foarte bine aş fi putut să nu-l văd, ba chiar că cel mai probabil ar fi să nu-l fi văzut (ce concordanţă a timpurilor actuale, aici?), că, altfel spus, nu l-am văzut în minunata şi libera mea ţară, eliberată, la fel ca şi a ta, tot în urma unei revoluţii (reţine "urma"), dar în care cel mai probabil nu va rula - dacă va rula - sau nu a rulat - dacă a rulat - decît absolut întîmplător, fulgerător, insesizabil, marginal (un festivuleţ, o săliţă, o seară: clandestin). Nu, dacă n-aş fi avut şansa ca în zilele astea să nu mă aflu în ţara mea, este foarte probabil ca filmul tău, ca supremul tău act de comunicare, ca încapsulatul tău semn de viaţă, adevărată "bouteille à la mer" (Caspică, Neagră, Mediterană), să nu fi ajuns pînă la mine. Taxi Teheran nu circulă prin Bucureşti. Chiar şi prin Teheran circulă ilegal (ceea ce face ca regizorul-actor-Taxi Driver să facă parte din aceeaşi lume, să le fie, obiectiv, cu arta lui, "asociat" celor care, pînă la urmă, îl fură. Taxi Teheran nu circulă oriunde. Nu circulă de fapt aproape deloc sau circulă foarte greu: este arta însăşi, pe patru biete roţi, în care, dacă le iese în cale, oamenii nu ezită să intre.

Să ne bucurăm deci de fericitul, de astă dată, hazard, de faptul că am putut străpunge barierele bine instalate şi amplu, imbatabil justificate între noi de două societăţi diametral opus libere. Mi se pare deci un miracol că am văzut miraculosul tău film, miraculatul tău semn de viaţă şi de supravieţuire artistică. (Ştiu că automobilul în care te-ai închis ca să te filmezi, prin oraş, pe ascuns, şi ca să filmezi şi oraşul şi oamenii lui în ascuns, este o capsulă a timpului. Ştiu, dar nu spun. Şi mai ştiu că nu nişte hoţi de drept comun îţi fură, la sfîrşit, camera, lăsînd să se instaleze noaptea fără generic, ci nişte hoţi politici, din aceia care fură vieţi, sau măcar le umilesc buzunărindu-le, şi asta nu la sfîrşitul filmului, ci încă de la începutul, dinaintea şi împotriva lui, provocînd acea beznă pe care tu ai reuşit, însă, s-o transformi în întunericul prealabil, în însăşi condiţia de existenţă a filmului. Nişte hoţi politici aşadar, care, fără a avea nevoie să se înţeleagă, să se pună de acord, căci abia ei se află într-o deplină "armonie prestabilită", cu cei din ţara mea şi, desigur, din multe alte ţări - din ţări, în genere: mai există pe lume altceva decît ţări? -, fac tot timpul totul ca arta să nu izbutească să instituie comunicarea între oameni, sau cel puţin ca această comunicare-artă să devină, dacă nu imposibilă, măcar incertă, întîmplătoare, miraculoasă. De data asta n-au reuşit. Dar că noi am reuşit - să comunicăm - tot un miracol este - întotdeauna. Şi trebuie să fim conştienţi de asta. Şi s-o spunem.)