Unde sunt? Lecțiile pandemiei pentru uzul pământenilor
După noutatea absolută a teribilei experiențe a carantinei impuse de pandemia de Covid 19, trăită ca o nouă și brutală condiție universală negativă, atât statele, cât și indivizii nu s-au gândit decât cum să iasă mai repede din visul urât al izolării, sperând să revină cât mai rapid cu putință la "viața dinainte" printr-o "relansare" la fel de rapidă. Întreaga umanitate a fugit astfel (s-ar putea spune: de trezie "ca dracul de tămâie") de un alt mod posibil de a trăi și de a interpreta acest unic eveniment global: profitând de el ca de o nesperată ocazie revelatoare de a ne trezi din somnambulismul as usual, reflectând și reacționând la noua condiție terestră deja instaurată. Pentru că umanitatea trăiește deja într-o criză, se află deja în izolarea unei carantine, singura cu adevărat unificatoare, "globalizantă", aceea provocată și întreținută, pe termen lung, dar într-un ritm din ce în ce mai accelerat, de ceea ce Bruno Latour numește Noul Regim Climatic. Criză care constituie, așadar, noua "normalitate" universală, dar din care lecțiile impuse de carantină "cea mică" ne-ar fi putut ajuta să ieșim, începând prin a o vedea, a o accepta și a o recunoaște pe "cea mare". Asemenea Metamorfozei lui Kafka, interpretată aici în răspăr față de tradiție (ca salvare), metamorfoza impusă "experimental" de pandemie ne-ar fi putut arăta pe ce lume și pe ce planetă am ajuns, ne-am împins să trăim și în ce pământ ne-am putea, de acum înainte, "înfășura", "înveli", după atâta "dezvoltare" ucigătoare. Făcând trecerea între Unde să aterizăm? Cum să ne orientăm în politică (Contrasens, 2024) și Memo privind noua clasă ecologică (Contrasens, 2024), cartea de față, Unde sunt? Lecțiile pandemiei pentru uzul pământenilor, arată felul în care, după ce, uneori violent, au aterizat pe noua planetă Pământ, pământenii ar trebui să exploreze solul pe care de fapt locuiesc deja (și pe care, așadar, pandemia nu a făcut decât să-l dezvăluie) și pe care vor fi obligați să locuiască de acum înainte, redescoperind gustul libertății și al emancipării, altfel situate însă. Scurt manual de metafizică a unei noi, autentice ieșiri din Pandemia-Pământ.
Memo privind noua clasă ecologică
Subiect: Cum să creăm o clasă ecologică conștientă și mândră de ea însăși
De: Bruno Latour și Nikolaj Schultz
Data: ianuarie 2022
Către: Membri ai partidelor ecologice și alegătorii lor actuali și viitori
În ce condiții și cu ce condiții ar putea ecologia, în loc să fie, ca până acum, doar un ansamblu de mișcări între altele, să organizeze întreaga politică în jurul ei? Poate ea aspira să definească orizontul politic așa cum au izbutit, în alte perioade, liberalismul, apoi socialismele, neoliberalismul și, în sfârșit, mai recent, partidele iliberale sau neofasciste, a căror audiență nu încetează, din păcate, să crească? Poate ea învăța de la istoria socială cum apar noile mișcări politice și cum câștigă ele luptele de idei, cu mult înainte de a-și putea traduce progresele în partide și în alegeri?
Redescoperind puțin frecventata, mai cu seamă în Franța, teorie gramsciană a hegemoniei culturale și a obligatoriei complementarități dintre războaiele (politice) de mișcare și războaiele (politice) de poziție (teorie potrivit căreia lupta pentru idei este inevitabil îndelungată și trebuie să fie permanent susținută dacă vrem ca revoluțiile să fie durabile și să nu eșueze în dictaturi), Bruno Latour este foarte aproape de a propune (pe urmele, bine estompate totuși de gândirea sa anti-ideologică, ale lui Chantal Mouffe și Ernesto Laclau) un fel de populism ecologic, în această ultimă carte antum apărută a sa, care încheie trilogia finală a operei sale încă deschise, vii, în mișcare, care deja rezervă multe surprize (de exemplu, provocarea pe care el o organizează din partea ecologiei la adresa catolicismului contemporan). Este vorba de un exemplar efort, deopotrivă ultim și inaugural, de a schița un program strategic de re-politizare durabilă a ecologiei, cea de până acum fiind, de fapt, un eșec, ecologia nereușind, încă, să se impună, în pofida evidențelor climatice tot mai (la propriu) frapante, drept "orizontul de nedepășit al timpului nostru".
Scris în colaborare cu mult mai tânărul Nikolaj Schultz, acest manifest este exemplar și din acest punct de vedere, ultimii ani ai gândirii-mișcare ai lui Bruno Latour fiind marcați de colaborări, de inițierea de colective și testarea de protocoale experimentale, de, altfel spus, în sfârșit, o autentică pluridisciplinaritate, efectivă și angajată.
După noutatea absolută a teribilei experiențe a carantinei impuse de pandemia de Covid 19, trăită ca o nouă și brutală condiție universală negativă, atât statele, cât și indivizii nu s-au gândit decât cum să iasă mai repede din visul urât al izolării, sperând să revină cât mai rapid cu putință la "viața dinainte" printr-o "relansare" la fel de rapidă. Întreaga umanitate a fugit astfel (s-ar putea spune: de trezie "ca dracul de tămâie") de un alt mod posibil de a trăi și de a interpreta acest unic eveniment global: profitând de el ca de o nesperată ocazie revelatoare de a ne trezi din somnambulismul as usual, reflectând și reacționând la noua condiție terestră deja instaurată. Pentru că umanitatea trăiește deja într-o criză, se află deja în izolarea unei carantine, singura cu adevărat unificatoare, "globalizantă", aceea provocată și întreținută, pe termen lung, dar într-un ritm din ce în ce mai accelerat, de ceea ce Bruno Latour numește Noul Regim Climatic. Criză care constituie, așadar, noua "normalitate" universală, dar din care lecțiile impuse de carantină "cea mică" ne-ar fi putut ajuta să ieșim, începând prin a o vedea, a o accepta și a o recunoaște pe "cea mare". Asemenea Metamorfozei lui Kafka, interpretată aici în răspăr față de tradiție (ca salvare), metamorfoza impusă "experimental" de pandemie ne-ar fi putut arăta pe ce lume și pe ce planetă am ajuns, ne-am împins să trăim și în ce pământ ne-am putea, de acum înainte, "înfășura", "înveli", după atâta "dezvoltare" ucigătoare. Făcând trecerea între Unde să aterizăm? Cum să ne orientăm în politică (Contrasens, 2024) și Memo privind noua clasă ecologică (Contrasens, 2024), cartea de față, Unde sunt? Lecțiile pandemiei pentru uzul pământenilor, arată felul în care, după ce, uneori violent, au aterizat pe noua planetă Pământ, pământenii ar trebui să exploreze solul pe care de fapt locuiesc deja (și pe care, așadar, pandemia nu a făcut decât să-l dezvăluie) și pe care vor fi obligați să locuiască de acum înainte, redescoperind gustul libertății și al emancipării, altfel situate însă. Scurt manual de metafizică a unei noi, autentice ieșiri din Pandemia-Pământ.
Memo privind noua clasă ecologică
Subiect: Cum să creăm o clasă ecologică conștientă și mândră de ea însăși
De: Bruno Latour și Nikolaj Schultz
Data: ianuarie 2022
Către: Membri ai partidelor ecologice și alegătorii lor actuali și viitori
În ce condiții și cu ce condiții ar putea ecologia, în loc să fie, ca până acum, doar un ansamblu de mișcări între altele, să organizeze întreaga politică în jurul ei? Poate ea aspira să definească orizontul politic așa cum au izbutit, în alte perioade, liberalismul, apoi socialismele, neoliberalismul și, în sfârșit, mai recent, partidele iliberale sau neofasciste, a căror audiență nu încetează, din păcate, să crească? Poate ea învăța de la istoria socială cum apar noile mișcări politice și cum câștigă ele luptele de idei, cu mult înainte de a-și putea traduce progresele în partide și în alegeri?
Redescoperind puțin frecventata, mai cu seamă în Franța, teorie gramsciană a hegemoniei culturale și a obligatoriei complementarități dintre războaiele (politice) de mișcare și războaiele (politice) de poziție (teorie potrivit căreia lupta pentru idei este inevitabil îndelungată și trebuie să fie permanent susținută dacă vrem ca revoluțiile să fie durabile și să nu eșueze în dictaturi), Bruno Latour este foarte aproape de a propune (pe urmele, bine estompate totuși de gândirea sa anti-ideologică, ale lui Chantal Mouffe și Ernesto Laclau) un fel de populism ecologic, în această ultimă carte antum apărută a sa, care încheie trilogia finală a operei sale încă deschise, vii, în mișcare, care deja rezervă multe surprize (de exemplu, provocarea pe care el o organizează din partea ecologiei la adresa catolicismului contemporan). Este vorba de un exemplar efort, deopotrivă ultim și inaugural, de a schița un program strategic de re-politizare durabilă a ecologiei, cea de până acum fiind, de fapt, un eșec, ecologia nereușind, încă, să se impună, în pofida evidențelor climatice tot mai (la propriu) frapante, drept "orizontul de nedepășit al timpului nostru".
Scris în colaborare cu mult mai tânărul Nikolaj Schultz, acest manifest este exemplar și din acest punct de vedere, ultimii ani ai gândirii-mișcare ai lui Bruno Latour fiind marcați de colaborări, de inițierea de colective și testarea de protocoale experimentale, de, altfel spus, în sfârșit, o autentică pluridisciplinaritate, efectivă și angajată.