- Ce caută o prinţesă ca tine singură prin pădure?
Fetiţa spuse că este prinţesa Rozana şi că un dragon rău o urmăreşte, un dragon care vrea să o răpească de la tatăl ei, regele, pentru a-i cere regatul în schimb.
- Oh, bietul tata i-ar da regatul în schimbul meu, dar gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă un vrăjitor rău ar veni la putere...
- Uh, dar eu ştiu că la noi în ţară nu conduce un rege, ci un preşedinte, cine este tatăl tău? Despre ce regat vorbeşti?
- Cred că am alergat atât de departe încât am ieşit din povestea în care se afla ţara mea, dar dragonul a ieşit şi el după mine!
- Oho, oare ce-i de făcut? se îngrijoră Laur, dar cum totuşi nu se afla pe scenă, zâmbi cu toţi dinţii lui ştirbi de prinţ de şapte ani. Imediat însă simţi un fior rece. Undeva în dreapta, o creatură mare, roşcată, înainta colorând golurile dintre trunchiurile copacilor. Laur o prinse de mână pe Rozana şi o trase într-un adăpost pe care îl făceau nişte crengi îndoite. Dragonul, căci el era, trecu pe lângă ei gâfâind cu putere, şi îi zăriră coada lungă acoperită de solzi cu săgeată în vârf şerpuind pe deasupra lor.
Laur şi Rozana fugiră în direcţia opusă, către casa bunicii. Dar dragonul alerga în zigzag şi ocolind un copac mare, îi văzu. Copiii intrară într-un suflet în casă, ţipând:
- Buni, buni, ne urmăreşte un dragon!
Bunicii crezură că Laur se juca împreună cu o colegă de şcoală. Când văzură însă ditamai namila roşcovană venind în goană spre casă, capul cu gura enormă căscată, corpul sclipind de parcă ar fi avut artificii aprinse înfipte din loc în loc, printre solzi, rămaseră fără grai. Oare făcea parte din joc? Dacă da, creaseră un dragon magnific.
- E adevărat? îngăimă bunicul, dar cutremurul pe care-l simţea la apropierea dragonului era un răspuns.
- Ce ne facem? ţipă Rozana.
- În primul rând, în astfel de situaţii trebuie să ne păstrăm sângele rece, zise Laur.
- Sânge rece? Nu ştiu cum... Rozana nu mai putu vorbi. Alunecau toţi şi se loveau unii de alţii şi de lucruri. Dragonul ridicase în labe casa şi o zgâlţâia ca pe o cutie cu acadele.
- În al doilea rând, ţipă Laur, logic ar fi să... au! ne gândim un pic...
- Cine se mai poate gândi? Aşa balaur n-am văzut în viaţa mea, vai de mine, am s-o ascund pe prinţesă într-un borcan mare cu gem de căpşuni, zise bunica în timp ce luneca de colo colo pe podea ţinându-se de Rozana.
- Nu se sparge, răspunse bunicul cu greu îmbrăţişând borcanul mare cât el în care căpşunile străluceau roşii ca nişte comori.
- Încă nu, ţipă Laur, staţi să încerc ceva!
- Ce?
Laur trase sabia.
- Oh, nu! strigă Rozana lovindu-se de borcanul cel roşu, mai bine să mă ascundă bunica aici, în căpşuni...
- Nu, nicidecum, protestă Laur, gemul n-ar mai fi bun de mâncat!
- Crezi că ar mai conta? ţipă bunica, dar Laur ţinând sabia în poziţie de atac strigă să i se deschidă uşa.
Nimeni nu s-ar fi încumetat să deschidă uşa, mai ales pentru că nu credeau că dragonul s-ar fi speriat de sabia lui Laur, numai că uşa se deschise de la smuciturile namilei. Laur înfipse sabia într-o tavă cu plăcintă pe care o observase de cum venise şi ridicând plăcinta în vârful sabiei o duse către dragon. Urmăritorul era foarte mânios, dar şi foarte obosit şi flămând. Mirosul plăcintei îi intră în nări iar când îi căzură ochii pe bucata cea aurie şi roşie, îşi răsuci coada cea fioroasă în jurul labelor butucănoase, căscă gura iar plăcinta îi alunecă printre dinţii albi şi conici, pe gât.
- Oh, ce bunătate! exclamă el şi imediat trânti casa pe locul în care fusese şi sughiţă, iar culoarea roşcată a solzilor păli în roz. Era un dragon roz făcut anume pentru răpirea prinţeselor şi se înroşea numai când se supăra că nu le putea prinde.
- Apă! mai zise el.
Bunica aduse un urcior cu apă rece, iar dragonul bău cu nesaţ. Deveni şi mai pal, de un roz minunat iar solzii scoteau scântei abia vizibile în razele soarelui.
- Uite ce e, vorbi Laur, marcând fiecare cuvânt cu sabia cu fulgere albastre, o vei lăsa în pace pe prinţesa Rozana şi în schimb vei primi mai multe tăvi cu plăcintă.
- Vai, se lamentă dragonul, eu sunt slujitorul credincios al Vrăjitorului Tăciune care mă aşteaptă cu prinţesa Rozana, nu este după cum vreau eu, ce credeţi, că nu aveam altceva mai bun de făcut decât să fug după o prinţesă până aici, prin hăţişuri? Să fim serioşi, mie îmi place să stau la soare pe terasa castelului, să ronţăi bomboane roz, să înfulec gem de căpşuni (aici bunica îşi zise: oh, n-ar fi fost o idee bună!) şi plăcinte cu fructe roşii, şi să citesc poveşti din cărţi cu coperte roz şi poze mari cu prinţese. Iar dacă nu-mi plac poveştile sau prinţesele, iau cartea, o închid şi o zgâlţâi de se sfărâmă castelele iar prinţesele rămân fără castele şi trebuie să iasă din poveşti şi să devină fetiţe obişnuite... iar prinţii... hâc, băieţei obişnuiţi, iar regii, preşedinţi obişnuiţi...
- Ascultă, nu înţelegi că vei avea câte tăvi cu plăcintă vei pofti? zise Laurenţiu.
Dragonul ezită un moment.
- Daar... căpşuni cu zahăr?
- Şi căpşuni cu zahăr, zise bunicul, cu zahăr topit...
- Mâncaţi mult zahăr, domnule dragon? întrebă bunica. Aveţi nişte dinţi aşa de albi!
- Am o slăbiciune pentru lucrurile roz şi roşii, şi pe dinţi mă spăl numai cu pastă de dinţi roşie! Nu numai dimineaţa şi seara, ci şi când mă plictisesc! explică dragonul, arătându-şi dinţii, apoi către Laur, scărpinându-se gânditor cu ghearele sub o falcă: Ştii ce? Am s-o fac scăpată pe prinţesă, îi spun vrăjitorului că am prins-o, dar pe drum nu s-a ţinut bine pe spinarea mea şiiii... şi a căzut într-un tort de îngheţată şi... şiiii...oh, aici nu mai ştiu...
- Şi am îngheţat! adăugă Rozana abia ivindu-se din spatele bunicului, cu o voce cam îngheţată de spaimă.
- Da! Desiguuuurrr, ai îngheţat. Asta e! Cine cade în îngheţată, îngheaţă! Nimic nu-l sperie pe Vrăjitorul Tăciune mai rău decât îngheţata, gheaţa, zăpada, aaaa, şi ce ţine de ele, aaa, patinele, schiurile, grindina, ploaia, gerul, spuma...
- Bine, îi reteză vorba Laur, atunci aşa rămâne, îi spui că ai scăpat-o pe prinţesă într-un tort de îngheţată iar noi îţi facem plăcintă.
- Atunci aştept aici să-mi faceţi încă o tavă...
Se apucară cu toţii de lucru iar dragonul îi ajută la cernut, frământat şi altele, cântând: "Un dragoooon fioroooos face plăcintă cu căpşuni, un dragoooon cât un vagoooon, un dragooon roz bomboooon... un dragon buuu-buuu-buuu-buuuu-rooozz" şi făcându-i pe toţi să se împiedice în coada lui şi să se înţepe în săgeata din vârf. Iar când trebuiră adăugate căpşunile, dragonul ridică borcanul cel mare şi revărsă tot conţinutul cel roşu. Apoi linse borcanul cu limba lui lungă, continuând cu prinţesa, pentru a-i curăţa hainele şi faţa de noroi, timp în care nu se ştie cum, prinţesa alunecă pe limba dragonului ca pe un tobogan, ajungând în gura acestuia. Dar nu se întâmplă nimic rău în afară de o sperietură zdravănă.
În acest timp plăcinta se coapse. Laur o legă de spinarea dragonului în locul prinţesei Rozana, iar înaripatul cel roz zbură în înaltul cerului la stăpânul lui, Vrăjitorul Tăciune. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat cu dragonul pentru că încă nu a revenit după altă tavă cu plăcintă, aşa cum a fost vorba.
Iar prinţesa Rozana îi mulţumi, cu lacrimi în ochi, ca în orice poveste, lui Laur şi bunicilor lui. Trebuia să se întoarcă acasă şi îl rugă pe Laur să o însoţească pentru ca tatăl ei, regele, să-l cunoască pe salvator. Merseră pe acelaşi drum pe care veniseră la bunici şi ajunseră în ţara Rozanei. Chiar la hotar îi aştepta o caleaşcă aurită trasă de cai albi şi înconjurată de gărzi călare, deoarece regele îşi căuta fiica şi toată ţara era împânzită de oamenii lui. Cei doi copii urcară în caleaşcă şi ajunseră la castel, unde regele îi mulţumi lui Laur că i-a salvat fiica şi regatul, şi dădu şi o petrecere în cinstea lor unde fură poftiţi o mulţime de copii. După petrecere, Laur se întoarse acasă. Părinţii nu-i observaseră lipsa pentru că îl credeau la bunici, iar bunicii... se ştie că poveştile sunt nişte rame poleite cu aur în care stau bunicii.
Laur şi Rozana au continuat să se întâlnească în pădure, pe drumul care duce în poveste, trecând hotarul unul în ţara celuilalt. Au crescut mari dar asta nu-i împiedică să se viziteze şi acum. În ţara cu dragoni, castele fermecate, vrăjitori, zâne, caleşti aurite, cai înaripaţi, tineri cu mantii şi spade agăţate de şold, locuitorii văd cu uimire, lângă prinţesa Rozana, un tânăr îmbrăcat atât de simplu şi diferit, cu un chip atât de prietenos, despre care nu ştiu ce să spună, nici de unde ar putea veni.
Prietenii lui Laur, trecătorii, îl întâlnesc adesea cu o fată la braţ, îmbrăcată şi pieptănată ca o prinţesă, cu coroniţă de aur pe cap şi cred că a ieşit de la vreun teatru, dar nu se gândeşte nimeni, şi nici Laur nu le-a spus, că Rozana ar fi o prinţesă din poveste.