Undeva, departe

Valurile se izbeau de ţărm într-un fel ce-i amintea de mişcările secerătorilor, calm, lent, continuu. Când închidea ochii, sunetul lor devenea un dangăt albastru. Orice gust ar fi încercat părea să fie înspumat, alb. Ţipetele pescăruşilor tăiau aerul îmbibat de alge. Străzi înguste licăreau colorate în depărtare. Îşi petrecea serile în acelaşi bar de lângă mare. Comanda aproape acelaşi lucru de fiecare dată. Barmanul era tăcut, clienţii puţini. M se aşeză la aceeaşi masă şi începu să răsfoiască un ziar local. Se simţea bine aici. Poate pentru că-i plăcea stabilitatea, iar locul acesta-i inspiră o continuitate plăcută. Cu o mişcare sigură, barmanul se îndrepta spre patefon; vocea lui Tom Waits începu să le umple plămânii mai adânc decât un val ce rostogoleşte o scoică:
All the lies that you tell
I believed them so well. Take them back
Take them back to your red house
For that fearful leap into the dark
I did my time
In the jail of your arms...
 
M închise ochii şi inspiră prelung aerul sărat... Tom Waits vibra în corpul lui, M trăia muzică transportat în alt timp, în trecutul lui. În seara în care el însuşi pusese Tom Waits pentru un prieten. Prietenul îl ascultase şi-i privise dansul, iar la sfârşit afirmase despre artist că e un om care ştie să trăiască. Era departe seara aceea. Melodii care-i umpluseră sufletul se amestecau acum în el şi odată cu ele durerea blocată îşi săpa drum în venele lui.
 
Viaţa curgea albastră, aproape atemporală aici. Oameni fără nume împărţeau un spaţiu. Barmanul le culegea poveştile nespuse şi le amesteca într-un pahar pe care-l spală apoi, golindu-l de oameni şi amprenta lor. La sfârşitul serii, paharele luceau într-un întuneric la fel de neatins ca stelele. Oameni şi păsări, cu ţipete de neînţeles. Marea îneca totul. În bar nimeni nu vorbea. Cuvintele erau la fel de inutile ca un zăvor. Barmanul spăla totul cu o meticulozitate perfectă.
 
Da, perfecţiunea există, cum există asimetrii perfecte şi simetrii plictisitoare. Fiinţe perfecte. Pentru M fiinţa perfectă exista. Era încrustată în el. O iubea. El era Prometeu şi iubirea, vulturul.
 
Pe stradă, doi tineri cu rucsacuri în spate îşi zâmbeau complice. M le-a studiat fetele odihnite, neştiutoare. Privindu-i, M îşi aminti un citat din Magicianul: "perfect echipat pentru eşec se lansă în viaţă". Eşec, ipocrizie, nonsens, uitare, oboseală... şi vocea interioară care-i reamintea că e în vacanţă, că va fi mereu în vacanţă şi departe. Liber. Ca un prizonier închis pe nedrept şi eliberat înainte să-şi piardă minţile.
 
Doi adolescenţi, un el şi o ea pe aceeaşi bicicletă; ea ţinea ochii închişi, temătoare, el conducea sigur, râzând. În aer plutea un miros familiar pe care M nu reuşea să-l plaseze. Era undeva în trecutul lui tânăr. Cu un zâmbet în colţul gurii, M se eliberă de gânduri, îşi lua la revedere de la barman şi plecă spre hotel. Dormea într-un hotel plutitor; privea lumea printr-un geam rotund şi asculta valurile. În ele erau toate poveştile de care avea nevoie acum.