Dincolo de orice dubiu

Am putea spune că victima, Mihai Petrescu, domiciliat în Bucureşti, pe strada Amăgirii la numărul 713, într-un bloc turn înconjurat de alte patru blocuri turn, nu avea de nici unele. Fără serviciu şi fără o leţcaie în buzunar, se pare că nu avea nici familie şi nici măcar un prieten. Din interviurile întreprinse deducem că nu-i plăceau animalele de casă şi nu se înţelegea cu vecinii. Nu avea abonament la cablu pentru că nu avea televizor. Inventarul întocmit de sectoristul Cornel Sitaru asupra bunurilor aflate în locuinţa lui Petrescu menţionează totuşi un aparat de radio marca Gloria, fără antenă de recepţie şi buton de schimbare a canalului - vezi Proba 1. Expertiza tehnică a concluzionat că aparatul a fost supus unui act intenţionat de distrugere totală. Şi cum nimeni nu intrase în apartament în ultimele luni, căci aşa relevă testele de amprentă, putem deduce că actul violent de reprimare a materialităţii obiectului cu pricina a fost săvârşit chiar de către Petrescu.

Tot în baza inventarului, am constatat cu stupoare că în apartament nu se aflau obiecte de cult. Suntem astfel nevoiţi să renunţăm la ipoteza unei vieţi monastice. În legătură cu aceasta, am obţinut şi mărturia lui Ioanid Mărculescu, vecinul de palier al lui Petrescu - vezi Proba 2 la dosar. Nemulţumit de calitatea serviciilor oferite de biserica Sfântul Paraschiv din zonă, Mărculescu a înfiinţat un nou lăcaş de cult la el în apartament. Raportul de audit al proiectului bisericesc a stabilit că listele cu semnături şi avizele de planificare urbană sunt autentice. În ciuda proximităţii mai mult decât convenabile, Petrescu nu a trecut niciodată pragul sfântului apartament de vizavi. Considerăm că acest aspect este important în conturarea profilului psihosocial al victimei.

Argumentul că Petrescu nu credea în capacitatea creatoare a fiinţei umane este la fel de tentant. La urma urmei, inventarul nu menţionează nici elemente de artă decorativă, nici cărţi, nici înregistrări multimedia şi niciun alt obiect care ar fi putut îndeplini rolul de artefact cultural sau artistic. Singura concluzie la care se poate ajunge e că Petrescu era preocupat într-o aşa măsură de propria persoană, de micul şi neînsemnatul său trai la timpul prezent, de temerile şi de năzuinţele sale profund iluzorii, încât refugiul la sânul artei nu ar fi putut însemna pentru el decât o otrăvire a sufletului.

O obsesie recurentă a lui Petrescu pare să fi fost timpul. Agenda lui de birou, hârtie offset albă 40g/m2 - vezi Proba 3, nu este altceva decât o înşiruire de zile albe, consemnate sec în susul paginii. În găleata de gunoi s-au descoperit trei chitanţe a căror dată a fost desfiinţată cu pixul. Ceasul din dormitor, cât şi cel de pe peretele de vest al sufrageriei, nu aveau baterii la data când s-a efectuat inventarul. Renunţarea la propria circumstanţă temporală explică şi igiena îndoielnică a victimei, igienă care este descrisă pe larg în raportul medico-legal anexat - vezi Proba 4.

Cu privire la speculaţiile potrivit cărora Petrescu ar avea un fiu, acestea sunt în cea mai mare parte nefondate. Aurel Petrescu, presupusul moştenitor al victimei, ne-a declarat în prezenţa notarului că Petrescu nu i-a fost niciodată tată. E adevărat că au locuit la aceeaşi adresă vreme de cincisprezece ani, însă orice coincidenţă nefericită de împrejurări nu e decât o coincidenţă şi nimic mai mult. Coroborăm şi mărturia mamei lui Aurel Petrescu, obţinută în acelaşi cabinet notarial cu două zile mai târziu. Carmen Petrescu nu-şi aminteşte de existenţa victimei şi pretinde, cu o naivitate ce pare să o caracterizeze, că era virgină la momentul naşterii fiului său.

Jurnalele lui Petrescu, scrise într-un stil clar şi concis, au atras aprecieri negative din partea criticilor literari numiţi de Curte. Ele nu urmăresc un fir cronologic anume; notele de jurnal sunt grupate în funcţie de subiect şi nu au fost datate. În esenţă o crestomaţie a grijilor, ezitărilor, temerilor şi regretelor lui Petrescu, jurnalele sunt organizate la nivel coloristic în funcţie de tipurile de anxietate pe care le relevă, astfel:

1. Jurnalul maron are în vedere lumea materială, mai precis anxietatea provocată de ameninţarea epică a dezastrului. La scurt timp după publicarea acestor prime pagini, Comisia de Prevenire a Cataclismelor Naturale a emis o scurtă notă informativă - vezi Proba 5 - prin care a invalidat temeiul acestor sentimente maligne. Într-un interviu acordat agenţiei de informare Alter The Press, purtătorul de cuvânt al CPCN se întreabă: "Mai e de mirare că Petrescu s-a autodistrus, din moment ce-şi ducea traiul sub imperiul convingerii depline că umanitatea, prin războiul sistematic împotriva planetei, anulează şansa propriului său viitor, pecetluindu-şi astfel sfârşitul?"

2. Jurnalul galben dezvăluie frământările lui Popescu ca urmare a unor decizii pe care a fost nevoit să le ia în trecut şi pe care, din nefericire, nu le mai poate schimba. Imposibilitatea întoarcerii în timp pare să macine victima, cum de altfel pare să-i provoace frustrări şi propria sa nehotărâre. "Cel ce sălăşluia în trupul meu cu doar câteva secunde în urmă nu sunt eu, ci doar o copie a mea, o clonă. Împărţim un destin, ce-i drept, însă doar până la un anumit punct, căci destinul clonei nu include şi prezentul în care trăiesc eu acum. Perspectiva mea e mai largă, dar la fel de nefolositoare din moment ce nu pot schimba nimic. Sunt prizonierul unei stări de contemplaţie, de survolare a dârei pe care tocmai am lăsat-o în urmă, precum un câine turbat care nu poate să facă altceva decât să se învârtă nebuneşte în jurul cozii." Ataşată la dosar - vezi Proba 6 - este o fotografie sugestivă care-l înfăţişează pe Spatulă, un bull-terrier afectat de rabie.

3. Jurnalul tărcat conţine o monografie amănunţită a îmbătrânirii trupului şi decăderii cugetului, presărată din loc în loc cu descrieri sugestive şi diagnosticări eşuate. Radiografiile şi analizele de material biologic abundă. Anexate, găsim şi tabele de monitorizare ale semnelor vitale: tensiunea cardiovasculară şi pulsul, temperatura corpului, glicemia, culoarea scaunului şi mirosul urinei; toate sunt notate zilnic, împreună cu supoziţii şi interpretări mistice. Sunt consemnate dureri vii şi pătrunzătoare în încheieturi şi în oase, junghiuri intercostale şi pumnale în piept sau în abdomen, înţepături teribile în organe şi tumefieri inexplicabile ale mucoasei. Notele de subsol consemnează proiecţii în viitor ale unor simptome ce par a fi de multe ori inventate. Gândul că va muri la un moment dat pare să-l ucidă cu încetul. Mai năucitoare şi destabilizatoare nu sunt durerile fizice prezente, ci chinurile inumane pe care, în mintea lui Petrescu, pare să le rezerve viitorul.

4. Următorul jurnal, cel kakiu, este de fapt o vastă colecţie de anxietăţi sociale. Izolarea apare ca leitmotiv şi îmbracă o bogăţie de forme. În acest volum, inventivitatea lui Petrescu ajunge la apogeu. Lipsa unei apartenenţe comunitare îl încântă prin singurătatea liniştitoare pe care o produce, însă îi şi stârneşte dispreţul faţă de propria persoană. Pentru a evita ruşinea şi spaima unei eventuale respingeri, Petrescu îşi transpune trăirile afective în ecuaţii matematice. Zidurile astfel construite sunt apoi fortificate cu şiruri, inele şi corpuri frumos decorate. Din spatele lor, bărbatul aruncă la întâmplare cu funcţii continue şi săgeţi înmuiate în otravă. În viziunea lui bolnavă, orice regulă de trai în comun nu poate fi decât o modalitate de stârpire a individualităţii. Angoasa raportării la standarde îl determină să renunţe la orice principiu de etică sau morală. Nimic nu pare să conteze pentru el în faţa convingerii de neclintit că omul se naşte pentru a muri singur.

5. În fine, ultimul jurnal, cel cu coperţi transparente, este o înşiruire a dorinţelor sexuale neîmplinite, a eşecurilor şi frustrărilor de natură erotico-maniacală ale decedatului. Nu am fost surprinşi să constatăm că Petrescu a abuzat în repetate rânduri de anumite părţi ale corpului său. În acelaşi timp, consistenţa propriei cărni pare să-i fi provocat repulsie, ceea ce ne arată că bărbatul era perfect conştient de înfăţişarea lui fizică. Prins în menghina extazului şi a dezgustului, resimţea un amestec de fericire masturbatorie şi îngreţoşare profundă, fapt care îi accentua depresia, determinându-l să comită alte abuzuri, iar şi iar, tot mai dese, tot mai halucinante.

Am conturat neobişnuitul profil psihologic al victimei şi deraierile de comportament ale acesteia din dorinţa sinceră de-a demonstra Curţii că dispariţia lui Mihai Petrescu nu a reprezentat un eveniment major în viaţa sa. După cum au confirmat şi experţii - vezi Proba 7 -, Mihai Petrescu era mort de facto în momentul în care s-a produs incidentul. În baza celor arătate, concluzionăm, dincolo de orice dubiu, că nimeni nu poate fi învinuit de intenţii sau de acte malefice şi rugăm Curtea să dispună de drept la încetarea anchetei.