Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Să ne fie ruşine - 25 de ani de la mineriadă


Alex Plescan

13.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
25 de ani de la mineriada din iunie 1990, îmi este ruşine. Şi ar trebui să ne fie ruşine tuturor celor care am trăit atunci şi am lăsat mineriada să se întâmple, contribuind la ea ca orchestratori, ca bătăuşi, ca victime, ca aplaudaci, ca observatori, ca profitori, ca instigatori, ca români.

E o ruşine care nu s-a spălat în 25 de ani şi care ne va asigura o prezenţă nespălată în istorie. Dacă nu ne-o asumăm şi nu o putem depăşi.

În urmă cu 25 de ani eram student la Universitatea din Bucureşti. Acum sunt un imigrant român la două zile cu avionul de Bucureşti. Poate nu ar trebui să fiu. Dar ne-am făcut-o singuri. Asta este povestea mea, cum mi-o amintesc eu:

Stăteam în gazdă într-un subsol din spatele Palatului Victoria. Văzusem mineriade mai mici în ianuarie şi februarie 1990 fiindcă eram aproape şi mă atrăgea gălăgia. Între timp, cam din aprilie, mergeam în Piaţa Universităţii la demonstraţia-maraton care căpătase nuanţe folclorice. Era bine, un bine post-comunist, parţial intelectual, parţial murdar, categoric un bine social şi moral, într-o incipienţă a conştiinţei civice. Se cânta. Unii vindeau mâncare şi băutură. Alţii stăteau în corturi pe gazonul din faţă de la Inter. Majoritatea demonstranţilor nu aveau nimic în comun cu ocuparea spaţiului public, dar Axis Mundi trecea prin Kilometrul Zero. Demonstraţia se anima spre seară, când lumea termina serviciul. Atunci se deschidea balconul şi se vorbea de acolo. Se cânta. La fântâna din spatele Institutului de Arhitectură, fiindcă era mai aproape de facultatea mea din Edgar Quinet şi de berăria "Dunărea", mă vedeam cu colegi, profesori, prieteni. Eram mulţi şi tineri. Unii dintre noi se iubeau. Alţii pierduseră oameni dragi împuşcaţi tot acolo în decembrie 1989. Era un loc sfânt dar şi amuzant pentru noi şi într-unii poate licărea pasiunea neo-naţionalistă, dar în cei mai mulţi se înşuruba discret miracolul democratic şi se trezea apartenenţa la societatea, libertatea de opinie şi cultura occidentală. Era plăcut. Se puteau cumpăra cărţi. Puteai vorbi student cu profesor, muncitor cu poliţist, tânăr cu bătrân. Puteai înjura cu miză istorică, nu de moment, ca la meci. Puteai cânta. Puteai iubi. Puţini dintre cei care nu au frecventat constant Piaţa Universităţii pot înţelege câtă iubire era de fapt acolo. Şi era umor. Lumea se simţea bine. Spera. Era drumul drept ce poate se pierduse la răsturnarea regimului ceauşist şi, desigur, era fronda împotriva celor percepuţi ca neo-comunişti. Dar, repet, în "Piaţă" se iubea.

Pe 13 iunie învăţam, a doua zi aveam examen la istorie şi îmi era frică să pic pentru că tatăl meu mă ameninţase că nu mă ţine student în gazdă la Bucureşti dacă am restanţe. Aveam un mic televizor alb-negru, model "Sport", care nu prindea mare lucru în subsolul unde stăteam, dar am înţeles că e bătaie între demonstranţi şi forţele de ordine. Nu am ieşit din casă. A doua zi, pe 14, am plecat cu metroul la examen. M-am suit la Victoriei şi am coborât la Universităţii. Eram îmbrăcat în costum, cu cravată, ca să impresionez profesorul în vârstă. Nu arătam, exact în ziua aia, numai în ziua aia, ca un "golan". Când am ajuns pe peron, în drum spre scara rulantă, nişte mineri sau îmbrăcaţi ca mineri au început să mă lovească. Aveau un fel de bastoane şi cred că unii aveau şi un fel de furtune de presiune, ceva ce părea din cauciuc umplut cu plumb. M-au "procesat" până la un punct de control ad-hoc, unde m-au legitimat. Am avut prezenţa de spirit să le arăt buletinul meu de Focşani, nu carnetul studenţesc. Nici un eroism în asta. Am scăpat bumbăcit şi am dat să ies din pasaj, dar spre Universitate nu se putea. Am mers spre scările dinspre Colţea. Erau mulţi mineri, unii obosiţi, alţii beţi, câţiva păreau jenaţi chiar. Asta se întâmpla încă în pasaj. Acolo am văzut un adolescent, poate de 13-15 ani, bătut foarte rău. Nu cred că a supravieţuit. Sper. Dar nu cred. Era îmbrăcat în haine gri. Am amintirea lui, nemişcat, pe dalele de pe podea, călcat în picioare, apoi nu mai ştiu.

Am ieşit la suprafaţă şi am încercat să ocolesc pe jos sensul giratoriu de la Universitate. Pe partea de la Teatrul Naţional era o dubă albă. Cineva, o femeie binevoitoare, din public, a arătat către un domn între două vârste: "Legionarul! Intelectualul! Are manifeste la el!" Imediat gloata de mineri care stătea pe bordură (cam unde înainte fuseseră corturile qvasi-permanente ale celor mai "grei" demonstranţi care se numeau "revoluţionari din decembrie") a atacat, iar omul s-a apărat arătând că are "documente trase la Xerox". A fost băgat în dubă sub supravegherea unui tânăr civil, cu cămaşă albă, care părea să dea ordine.

Am ajuns către uşa Facultăţii de litere, pe Edgar Quinet, dar cineva, nu îmi amintesc cine, m-a recunoscut şi mi-a spus să fug, fiindcă mulţi studenţi fuseseră "ridicaţi". Eu aveam examen şi trebuia să ajung acum la Facultatea de drept, spre Operă. Troleibuzele circulau, dar nu puteam ocoli Universitatea pe lângă zid, pentru că pe toate pervazurile de piatră de la nivelul trotuarului se odihneau mineri. Aşa am ajuns, pe jos, la Piaţa Rosetti. Şi acolo era nebunie la sediul ţărăniştilor, maşini blindate. Dar cred că am povestit destul. Restul, văzut de sus, se ştie de la CNN.

Mi-e ruşine că am dat examen în acea zi. La istorie. Cât o mai repetăm?

(Christchurch, 13 iunie 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer