Vino, doar puţin

De la fereastra apartamentului de pe Tache Ionescu, sinagoga de vizavi se vedea atât de aproape, încât am avut impresia că dacă mă întind mai mult, aş putea să o ating.

M-a întrebat după trei ani în care nu mai ştiam nimic unul de altul, de parcă mă văzuse ieri:
- Ce-ai mai făcut artistic, Corina?
- Am trăit anapoda.
- Adică?
- Adică am încercat să păcălesc gravitaţia ca să te aduc mai aproape.

S-a ridicat şi a pus două sticle pe masă: una de pălincă şi alta de Aperol. "Hai să mai bem un shot". Niciodată nu băusem împreună altundeva decât la mine acasă, aşa că era prima dată când îl vedeam în postura de gazdă. I-am urmărit cu atenţie fiecare mişcare, încercând să citesc un cod secret în gesturile lui mecanice. Puteam să jur că mă adoră doar din felul în care turna atent cantităţi egale de alcool în fiecare pahar. Mă ameţisem deja, vedeam iluzii. A turnat un deget de pălincă, a completat cu Aperol şi le-a amestecat energic, iar la sfârşit a adăugat un strop de lămâie privindu-le cu mândria bărbatului care a mutat munţii din loc. Atâta devotament risipit aiurea. Nu mai putea face altceva pentru mine decât să-mi toarne mai multă băutură. Am dat fără ezitări shot-ul peste cap, şi l-am privit cum îşi strânge buzele şi se strâmbă.
- Sper că n-ai de gând să te ameţeşti prea repede. Nu de alta, dar nu vreau să te plângi iar în stânga şi-n dreapta cum te-am băgat sub masă.
- Ei lasă, era de bine, mi-a spus el zâmbind.

Era oare fericit în clipa aceea? Nu ştiu de ce m-a dus cu gândul la ceva ce citisem în ziua aia într-o carte: lumea zâmbeşte când este fericită, dar mai există şi oameni care zâmbesc când se pregătesc să facă pe cineva să sufere. M-am uitat prin cameră, căutând urmele unei alte persoane în viaţa lui. Sau orice mi-ar fi dat un indiciu despre cum m-ar fi rănit. O chitară într-un colţ, câteva măşti veneţiene aruncate pe-o masă, o cruce mare de lemn, un prosop atârnat de calorifer, un print "We accept the love we think we deserve"; viaţa lui nu o aşteptase pe a mea.
- La noi să ştii că nu e ziua de curăţenie, dacă la asta te uitai.
- Căutam ceva. De fapt, voiam să ştiu cât e ceasul. Cred că s-a făcut târziu.
- Hai, mai stai. Mai bem un shot, mai fumăm ceva.
- Ceai n-ai?
- Data viitoare îţi fac ceai.

Masa s-a umplut cu pahare mici colorate, sticle goale, lămâi tăiate pe jumătate şi ţigări împrăştiate. Cu lumina difuză şi gălbuie ce se reflecta pe pereţii albi, atmosfera era din ce în ce mai psihedelică. În cameră stăruia mirosul de mâncare gătită, îmi intrase în nări, în păr, în rochia cea nouă. În momentele în care visam la revederea dintre noi, nu m-aş fi imaginat mirosind a ceapă călită şi bând pălincă cu Aperol. Încă mai trăiam cu iluzia mirosului de mare. Niciodată nu ştii ce îţi aduce viitorul, dar chiar şi aşa mi-aş dorit ca clipa aceea să nu se termine. De la nemărginirea mării la patru pereţi, tânjeam să trăiesc în extreme.
- Arăţi diferit.
- În lumina asta?
- Te-ai schimbat.
- E normal, au trecut nişte ani. Şi tu arăţi diferit. Eşti mai matur.
- În ce sens?
- Aşa, pur şi simplu. Chiar trebuie ca totul să aibă sens?
- Seara asta nu are sens sau ce?
- Nu ştiu.

Am simţit cum vorbele vor să iasă la suprafaţă, însă după atâţia ani îşi pierduseră forma şi se desperecheaseră. Mi-aş fi dorit să am curajul să-i mărturisesc că sensul e dat de prezenţa lui, dar cu toată recuzita mea literară, n-am fost în stare decât să scot un "nu ştiu" rece şi fals. S-a ridicat brusc de parcă şi-a amintit ceva. "Mi s-a făcut foame", mi-a spus şi a dispărut în bucătărie. Cât timp a lipsit, m-am dus până la toaletă să-mi verific machiajul. În timp ce-mi întindeam dermatograful pe pleoapele căzute de oboseală şi mahmureală, m-a cuprins un sentiment de amărăciune şi deznădejde. Dintr-odată am simţit nevoia să-i las un mesaj pe faianţa lucioasă: "Are sens. Te iubesc, fraiere! Să nu uiţi asta pe viitor." Îi vorbisem toţi anii aceia doar în mintea mea, aşa că mi s-a părut normal să o fac în continuare. Mi-am pus cuvintele în geantă şi am revenit în cameră.

S-a întors şi el după câteva minute cu o tavă mare de tiramisu căreia i-a făcut loc pe masă printre sticlele goale, şi două pungi de Chio Chips cu paprika. "Doar asta a mai rămas." Am mâncat jumătate de tavă cu aceeaşi linguriţă, pentru că era singura spălată, apoi s-a oferit să mă înveţe să merg pe bicicletă prin casă. După câteva ture, ne-am întins pe parchet şi ne-am citit în palmele pline de firimituri de chipsuri. "Tu o să te căsătoreşti din dragoste", mi-a spus el. "Iar tu?" l-aş fi întrebat dacă nu ştiam deja răspunsul: "Eu nu sunt făcut pentru asta." Am tăcut şi mi-am zis că nu-mi vorbeşte de căsătorie aşa doar ca să se afle-n treabă. Trebuie să existe un motiv. În definitiv, eram o partidă bună pentru orice alt bărbat. De ce nu m-ar fi văzut şi el la fel? Ce treceam eu cu vederea era că, atunci când iubeşti, cel mai frumos adevăr este minciuna.

Când m-a invitat la dans, deja ne învârteam pe ritmul unei refren încheiat. Euforia indusă de băutură era singura care ne făcea să continuăm să ne mişcăm şi să ne echilibrăm reciproc. Am simţit cum îşi coboară mâinile încet de pe talie pe şolduri, în timp ce-mi mirosea părul. Picioarele mi se înfundau în podea de parcă am fi călcat pe nisip. Îmi părea totul un vis şi ca prin vis am ajuns în dormitor, smulgându-ne hainele de pe noi. Corpurile noastre tânjeau să se regăsească după atâta timp, căci memoria lor era scurtă şi nu-şi mai aminteau chinurile sufletului. Totul a devenit ireal, iar în confuzia aceea dezastrul a erupt. Gurile noastre s-au întâlnit şi s-au sufocat într-un sărut prelung. Mi-am încolăcit picioarele în jurul lui şi m-a tras puternic spre el. În clipele acelea am avut certitudinea că ne eliberam de orgolii, de suferinţă, de remuşcare, de ezitări, de ceea ce ne ţinuse separaţi ani de zile, uitând de toate, dar mai ales de gravitaţie. A durat mai puţin decât de obicei. S-a ridicat şi s-a dus la baie, iar eu am rămas singură, cu bătăile inimii pe fundal. De afară se auzeau alarma unei maşini şi zgomotul pubelelor golite. Sunetul violent şi indiferent al sfârşitului. Se făcuse zi, ne expirase timpul. Ştiam ce urma, aşa că nu am mai aşteptat să vină şi să-mi spună: "Trebuie să plec şi eu."

M-am îmbrăcat pe furiş, iar când s-a întors l-am rugat să-mi încheie fermoarul rochiei. El a ezitat. M-a cuprins în braţe şi mi-a oftat uşor la ureche, ca o căprioară rănită. Nu mă mai păcălea de data asta. În lumina zilei vedeam lucrurile mult mai clar. Nu ezita pentru că i-ar fi fost greu să mă lase să plec, ci pentru că voia să-mi lase iluzia că-i era greu. Măcar atât îmi mai datora. Dacă eu încă mai trăiam cu speranţa unui nou început, el avea convingerea deja că totul nu e decât un nou sfârşit. M-am îmbrăcat privind la sinagoga de vizavi care părea să se fi îndepărtat miraculos peste noapte. În timpul ăsta el m-a urmărit atent, iar când ne-am luat la revedere tot ce a putut să spună a fost: "Îmi plac cizmele tale." L-am sărutat cu ochii închişi şi am ieşit pe uşă, fără să mă fi uitat în urmă. Mi-ar fi plăcut să am puterea Aurorei când l-a părăsit pe Preda, şi să-i zic: "Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci. Cheile sunt colo, banii dincolo". Până la urmă, lumea se putea sfârşi, păcălisem gravitaţia, iar universul mi-l adusese aproape. Pentru doar câteva ore, dar timpul încetase să mai existe pentru noi de când intrasem pe uşa apartamentului lui de la etajul doi.

Treaba cu revederile este că te bântuie mult timp după, indiferent de ce îţi zici ca să te minţi frumos. Am citit un pasaj din romanul Laur al lui Evgheni Vodolazkin care rezuma perfect ce trăiam: "Înaintea întâlnirii este gol, nu e nimic, iar după despărţire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poţi despărţi cu totul. Omul rămâne în memorie ca o parte a ei, a memoriei." M-am hrănit câteva zile cu evocarea acelei nopţi, fără să observ că între timp se aşternuse tăcerea. Aceeaşi tăcere care ne separase vreme de trei ani.

Apoi, într-o seară când mă-ntorceam de la cursuri, m-am trezit că-i trimit un mesaj undeva de pe Bastiliei: "Sunt în zonă. Trec doar puţin pe la tine pentru ceaiul ăla?" Am zăbovit pe străzi printre case cenuşii, magazine stridente, porţi zăvorâte, insecte zdrobite, privind cu răgaz şi atenţie la o lume care nu mă fascina câtuşi de puţin. Interesul era dat doar de aşteptarea unui semn de la el, dar şi asta s-a risipit undeva între Aurel Vlaicu şi Pipera, în timp ce urmăream cum viaţa pălea de la o staţie la alta. Atunci mi-a devenit clar că îi era imposibil să răspundă iubirii mele şi ca atare îmi voi face singură ceaiul în seara aia şi în restul serilor. Dar era în regulă, pentru că oricum de câteva zile îmi aduceam aminte altfel de detalii: că nu mai era aşa slab ca înainte, că făcea mai multe riduri în colţul ochilor atunci când râdea, că îşi schimbase parfumul. În definitiv, resetarea memoriei este o metodă bună de amăgire. Aşa că mă consolasem şi învăţasem să respir când auzeam ţârâitul telefonului, până într-o seară când, după aproape trei săptămâni, m-am trezit cu un mesaj ce m-a făcut să scap coşul cu rufe: "Hai vino, doar puţin!"