Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce poate fi mai satisfăcător decât să le oferi copiilor ce ai mai bun în tine?


Andrei Măjeri, un interviu cu Radu-Alexandru Nica

12.06.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În peisajul teatral românesc, teatrul pentru copii este un element în general ignorat de marii regizori sau executat în condiţii îndoielnice pentru a suplimenta fondurile instituţiilor culturale. Să ne aducem aminte că mari creatori de teatru, ca Peter Brook, au apelat la publicul foarte tânăr pentru calibrarea unor opere importante din cariera lor. Lansăm prin acest prim interviu o serie de discuţii cu regizori marcanţi din ţara noastră, care au luat contact cu lumea spectacolelor de copii. Despre primul său proiect de acest tip şi despre universul prea puţin explorat al copilăriei, vom vorbi cu Radu-Alexandru Nica.
 
Radu-Alexandru Nica este un regizor atipic, operele sale fiind în permanenţă noi extinderi ale teritoriilor de cercetare, lupta sa cu propriul stil reuşind să calibreze rezultatele artistice, făcându-l interesant, atât pentru public, cât şi pentru actori.


Andrei Măjeri: Vă mulţumim pentru receptivitatea de care aţi dat dovadă la invitaţia noastră. În ce măsură teatrul pentru copii este un domeniu care vă interesează artistic? Şi de ce tocmai în acel moment al carierei?
Radu-Alexandru Nica: Cu mare plăcere. Mă interesează din ce în ce mai mult acest domeniu, e o zonă care de prea mult timp nu mai e explorată realmente în România, pe când în Vest ea este mai mult decât conectată la realităţile societăţilor respective. E vorba de o anumită responsabilitate pe care cred că trebuie să o avem pentru generaţiile care vin din urmă. Dacă în prima decadă a carierei am fost preocupat aproape exclusiv de găsirea unei estetici şi a unui parcurs profesional propriu, la vârsta maturizării, urmare a unor bilanţuri mai detaşate, constaţi că nu eşti deloc singur pe lume, că această meserie presupune esenţialmente acte de generozitate pentru semenii tăi. Şi ce poate fi mai satisfăcător decât să le oferi copiilor ce ai mai bun în tine? E, probabil, şi vârsta la care îţi pui mai acut problema de a fi părinte, prin urmare abordarea genului acestuia de spectacol vine cumva firesc. E determinată genetic, aş spune.

A.M.: Există o frică a pătrunderii într-un teren pe care nu îl cunoaşteţi? Cât de atractiv este pentru regizor să schimbe aria de interes (aţi vorbit într-un alt interviu despre preocuparea pentru propria reinventare artistică)?
R.-A.N.: Desigur că mi-a fost frică, de fiecare dată când pătrunzi pe un teren pe care nu-l cunoşti ţi-e teamă. Însă nu de eşec profesional - în cazul de faţă, chiar nu a fost vorba de asta, majoritatea spectacolelor pentru copii din România fiind foarte proaste şi vetuste - ci că dezamăgesc sau nu pot găsi o cale de comunicare cu un public pe care îl cunosc atât de puţin. Au existat două faze de lucru la Prinţul fericit - prima a pornit din revolta mea faţă de contextul spectacologic anacronic din România şi a rezultat un bun spectacol pentru adulţi, extrem de cinic şi dezabuzat. Nu mi s-a părut, însă, just să rămânem la acest nivel, impulsul nu era orientat pozitiv către copii, ci era doar o negare a unei estetici pe care eu o consider inadecvată anului 2015. Apoi mi-am pus problema ce anume din ce am construit noi poate fi valabil şi pentru copiii de azi. Am mai estompat din zonele fruste şi prozaice ale spectacolului, am adăugat o poezie mai senină mizanscenei, mai mult joc şi soluţii spectaculare care să stimuleze imaginaţia juvenilă, toate astea fără a oculta părţile deloc comode ale textului - moartea, vanitatea generozităţii gratuite etc.
 
Apropo de reinventarea artistică - cred că dacă te arunci pe un teren complet nou, dacă te adresezi unui cu totul alt public decât până la un moment dat, nu ai cum să nu activezi noi resorturi în tine şi să te reinventezi implicit.
 
A.M.: Cât de diferit este publicul format preponderent din copii? De ce este spectacolul adresat acestui public atât de rar frecventat de regizori, fiind adesea încropit de actori?
R.-A.N.: Publicul tânăr e, fireşte, foarte diferit de cel matur, dar nu întru totul, aşa cum îmi închipuisem iniţial. Copiii nu au masca socială pe care o avem noi, adulţii, la teatru. De aceea, e mult mai sincer în reacţii, pe de o parte, dar şi mult mai receptiv şi mai sensibil. Aşadar, e obligatoriu să fii foarte responsabil cu el în momentul când îi mijloceşti o informaţie incomodă. În genere, se merge la noi pe o edulcorare sau chiar escamotare a adevărurilor incomode, dar acest lucru nu-l consider benefic. Nu poţi vorbi despre moarte copiilor şi să îndulceşti totul până la a face din ea ceva total inofensiv, dar nici nu e OK să sperii cu orice preţ copiii din sală. Psihicul lor e mult mai lipsit de mecanisme de apărare decât al unui adult şi trebuie protejat. Dar în niciun caz prin minciună, altminteri nu învaţă nimic din experienţa de teatru. Actul creativ adresat copiilor, chiar dacă e dezirabil să aibă o componentă educativ-etică mai pronunţată, trebuie să rămână fundamental onest şi deci, valoros, indiferent de context.
 
Spectacolele pentru copii sunt în genere încropite de actori sau de regizori mai puţin hăruiţi pentru că aşa sunt privite spectacolele de copii în România, ca nefiind prioritare. Se merge pe ideea că pe copii îi putem prosti uşor, ne maimuţărim puţin, le cântăm ceva tembel şi gata spectacolul. Nu ne dăm seama că dacă avem o astfel de atitudine ne batem joc şi de noi, şi de viitorul nostru, până la urmă. Ştiu din surse sigure că există în România teatre care repetă 2-3 zile la spectacolele pentru copii. Mi se pare absolut strigător la cer că este tolerată această stare de fapt. Cine profită financiar de pe urma copiilor mi se pare extrem de culpabil şi, după părerea mea, acei directori de teatre ar trebui să-şi piardă pe loc funcţiile deţinute.
 

A.M.: Văzând înregistrarea video a spectacolului Prinţul fericit de Oscar Wilde, pe care l-aţi pus în scenă la Teatrul Luceafărul din Iaşi, am observat în incipit o asemănare cu unele momente dintr-un alt spectacol al dumneavoastră: Jocul vieţii şi al morţii. A fost ceva intenţionat? O feerie postmodernă într-un decor art-nouveau, pentru un public foarte tânăr. Este inserarea unor teme regizorale mai vechi în formule noi o reţetă a reinventării?
R.-A.N.: Dacă s-a observat acestă asemănare, ea nu a fost intenţionată. Decorul cu influenţe art nouveau are legătură cu universul lui Oscar Wilde, noi de aici am pornit la conceperea spaţiului. Frunzele sunt elementul care să permită transformare perpetuă şi să stimuleze spiritul ludic al spectacolului. Ne-am adus aminte că şi noi, când eram copii, ne jucam cu câteva elemente (nisip, apă, beţe etc.) care, prin puterea imaginaţiei, deveneau mereu altceva. Aşadar, un reper cultural fix, de atmosferă vag decandentă, combinat cu un element extrem de metamorfozabil, acesta a fost principiul de bază al scenografiei.
 
A.M.: Un text tratat cu puternice note de brechtianism pentru un public faţă de care nu aţi mai avut ocazia să vă exprimaţi. De unde opţiunea pentru acest text? Pe ce aţi mizat în comunicarea dintre actul artistic şi spectatori?
R.-A.N.: Zona de brechtianism a venit din nevoia de a ne adresa direct copiilor, de a nu încerca să-i iluzionăm, să-i minţim, "să le aruncăm praf în ochi", după cum susţinea şi Brecht. Dar şi că, fiind vorba de o poveste, aceast raport între povestitor şi receptor le e foarte familiar copiilor din relaţia pe care aceştia o au cu părinţii. E, cumva, o reinterpretare a acestei relaţii, fiind recognoscibilă de fiecare dintre noi. Am încercat astfel să stabilim o legătură între noi şi copii, între spectacol şi publicul nostru. Jocul acesta ambivalent - al distanţării şi implicării - de sorginte brechtiană, permite o abordare ludică a textului, zonă pe care am încercat să o speculăm mai ales la începutul spectacolului, care e mult mai solar ca atmosferă decât finalul. La sfârşit, atât zona povestită, cât şi cea reprezentată sunt tratate în cheie serioasă, cumva, planurile se întrepătrund. În plus, acest tip de joc creează un soi de polifonie a receptării, e un soi de atacare a subiectului din perspective diferite. Din acest punct de vedere, cred că abordarea aceasta are şi un rol educativ, formator de spirite complexe, critice şi libere.
 
Textul l-am ales tocmai pentru complexitatea lui, mi se pare că povestea aceasta e valabilă atât pentru copii, dar funcţionează foarte bine şi ca parabolă pentru oamenii maturi. E un spectacol pentru foarte tineri şi părinţii lor, un spectacol care îi obligă pe maturi să abordeze cu odraslele lor temele perene şi profunde ale vieţii. Am văzut nenumărate astfel de momente în timpul reprezentaţiilor, când părinţii le răspundeau în timp real copiilor la întrebările pe care textul şi spectacolul le ridicau.
 



 
A.M.: Povestiţi-ne un "altfel" de eveniment din timpul repetiţiilor şi / sau al contactului actorilor cu publicul de premieră.
R.-A.N.: Sunt numeroase momentele emoţionante şi amuzante din timpul reprezentaţiilor, am văzut mai multe. Un anume moment din spectacol naşte mai mereu reacţii extrem de zgomotoase şi directe în sală: atunci când Prinţul îi spune Rândunelului muribund că vrea să-l sărute pentru ultima oară. De pildă, un copil a strigat o dată cu voce tare: "Ai pus-o, Rândunelule!".
 
A.M.: Să fie, oare, teatrul de tip german în care aţi fost şcolit mai aproape de convenţiile teatrului de copii, prin toate elementele de spargere a celui de-al patrulea perete? Este Prinţul fericit o piatră de hotar în cariera dumneavoastră?
R.-A.N.: Nu cred că e o problemă de estetică naţională - am destule reţineri că există aşa ceva - cât mai degrabă una de interrelaţionare socială. Dacă raportarea unei societăţi la indivizii săi tineri este respectuoasă şi responsabilă, dacă pshihologia copilului este cunoscută şi se ţine seama de ea, lucrurile nu au cum să nu funcţioneze. Dacă, însă, la noi mai toate spectacolele pentru copii sunt tratate cu superficialitate, un spectacol construit riguros ca al nostru nu este decât o picătură de apă într-un deşert. Sper, totuşi, să funcţioneze măcar ca un semnal de alarmă. Noi am lucrat la acest spectacol cu resurse şi implicare similare cu cele întâlnite în teatrul pentru adulţi. Ba mai mult, am lucrat timp de o lună şi jumătate la un spectacol de 52-53 de minute. De obicei, acest timp de lucru este dedicat unui spectacol de aproximativ 90 minute. Ne-am luat timpul de a sonda în noi, de a cunoaşte foarte bine actorii cu care lucram pentru prima dată, de a renunţa la soluţii facile, care altminteri ar fi rămas în spectacol dacă nu exista acest lux al timpului mai lung de repetiţii.
 
A.M.: Consideraţi că acest gen de teatru ar putea să devină o formulă teatrală de succes care poate să genereze o nouă dramaturgie în acest sens?
R.-A.N.: Nu ştiu, dar teamă mi-e că nu. Astfel de întâmplări sunt încă prea sporadice pentru a crea un fenomen care să inverseze cercul vicios în care se învârte de atâţia ani teatrul pentru copii din România. Există, totuşi, anumite semne îmbucurătoare prin faptul că, încet-încet, apare o nouă generaţie de directori de teatru pentru copii şi tineret în România, care, cel puţin în proiect, îşi propun să schimbe destul de radical optica asupra acestui fenomen. Atât dramaturgia nouă pentru copii, cât şi infuzia de profesionişti de calitate dinspre teatrul pentru adulţi înspre teatrul de copii mi se par a fi soluţii viabile şi verificate. Bunăoară, ea a funcţionat foarte bine şi în regia de operă, care în ultimele 5 decenii a fost astfel reiventată din temelii.
 
A.M.: Se poate ajunge într-un spectacol de copii la un nivel estetic similar cu unul pentru adulţi? Care ar fi diferenţele specifice?
R.-A.N.: Absolut. Trebuie, însă, ţinut seama, după cum spuneam şi mai sus, de specificitatea psihologiei copilului. Capacitatea sa de concentrare este de mai mică durată decât a adultului, putinţa lui de a înţelege convenţia teatrală este limitată, aşadar, spargerea acesteia e cvasi-obligatorie în opinia mea. Cred că e nevoie şi de o latură de entertainment, pentru a face temele serioase mai prizabile pentru copii, însă pledez pentru un entartainment de calitate, nu pentru maimuţăreli. Cred, de asemenea, că teme precum violenţa, moartea, sexualitatea, temele cu potenţial traumatizant în genere, trebuie abordate cu grijă şi responsabilitate sporite.
 
A.M.: Radu-Alexandru Nica, pe când veţi face un nou spectacol de copii?
R.-A.N.: Nu ştiu încă exact, după cum se ştie, problema fixării şi respectării perioadelor de producţie e de acută actualitate în mediul teatral românesc, dar am avut 3 sau 4 oferte de a reitera experienţa teatrului pentru copii. Abia aştept, însă nu voi accepta să o fac decât în condiţii de cea mai bună calitate.
 



 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer