Pe Andrea Gavriliu o putem vedea şi pe scenă în spectacolul premiat UNITER, Zic Zac, producţie de teatru-dans independentă, cu care a participat la numeroase festivaluri din toată ţara, dar şi la evenimente internaţionale ce reprezentau sărbătorirea românilor de peste hotare - Marea Britanie, Elveţia, Polonia, Germania fiind următoarea destinaţie a spectacolului. În Bucureşti spectacolul poate fi văzut la Godot Cafe-teatru.
Judy Florescu: Ai studiat actoria, apoi ai optat pentru un master în coregrafie. Cum s-a produs această schimbare?
Andrea Gavriliu: Eu îmi doream de mult timp să fac masteratul în coregrafie, iar domnul Bács Miklós (profesorul Andreei la Facultatea de Teatru si Televiziune Babeş-Bólyai Cluj-Napoca - nota redacţiei), mă sfătuia să fac această mişcare, pentru că îmi tot spunea de când eram în anul întâi să mă gândesc, să mă orientez spre zona coregrafică, pentru că e nevoie de coregrafi care să ştie să lucreze cu actorii. E o diferenţă mare între coregrafie în general, primul lucru la care ne gândim când auzim de dans, şi coregrafia de teatru, unde se dansează, dar se dansează cu un scop, cu un gând în spate. Şi atunci genul acesta de raţionament îl au în general actorii şi e bine să aibă acelaşi tip de raţionament şi în momentul în care nu folosesc cuvinte, ci limbajul corpului. Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama cât de mare dreptate avea domnul profesor, timp în care am fost la Piatra-Neamţ, unde chiar am avut şansa să realizez primele coregrafii la piesele în care jucam. Atunci mi-am dat seama că aş putea să încerc să merg un pic mai departe şi am riscat. Aici a intervenit şi o poveste destul de tristă în ceea ce priveşte teatrul din Piatra Neamţ, pentru că a intrat în renovare şi atunci foarte multe spectacole au avut de suferit pentru că nu s-au mai putut juca multă vreme din cauza lipsei de spaţiu. Atunci am simţit că va urma o perioadă foarte grea la Piatra Neamţ în care nu e indicat doar să stau şi să aştept ci trebuie să risc puţin şi să-mi îndeplinesc nişte curiozităţi vis-a-vis de capacităţile mele. Aşa m-am decis să fac în sfârşit acest masterat. Mă bucur foarte mult că am luat acea decizie pentru că tot ce mi s-a întâmplat din momentul absolvirii e chiar ceva neaşteptat de frumos.
J.F.: Spectacolul Zic Zac este neaşteptat de frumos. E conceptul tău la care te-a ajutat şi Ştefan Lupu.
A.G.: Da, aşa este. Eu mi-am pus toate bazele în acest spectacol în momentul în care m-am decis să mă mut în Bucureşti, pentru că ştiam că timpul este preţios. Mi-am acordat aceşti doi ani de master ca să reuşesc să fac ceea ce îmi doresc într-o formă cât se poate de performantă şi profesionistă. Nu-mi permiteam să fiu din nou "studentă" care trage chiulul şi să mă bazez pe faptul că mama îmi va trimite nişte bani luna viitoare şi că e ok. Drept urmare, am luat foarte în serios acest masterat şi am muncit mult la spectacol. Scenariul îl scrisesem cu mult timp înainte să încep masteratul. Aveam ideile cu mult timp în minte. Mi-am luat o echipă foarte bună care a avut încredere în mine, care a lucrat cu toată seriozitatea, devotamentul şi implicarea posibilă alături de mine. Mă simt foarte norocoasă că am lucrat cu ei.
J.F.: Mi-ai spus despre echipa de la Zic Zac. Îmi poţi spune despre colaborarea îndelungată pe care o ai cu Ştefan Lupu, care ţi-a fost şi coleg de facultate?
A.G.: Îmi e mai mult decât un coleg de facultate. Eu cu Ştefan ne cunoaştem de la grădiniţă. Am făcut generala, liceul şi facultatea împreună, deci suntem aproape fraţi. Unii oameni chiar ne întreabă des dacă suntem fraţi. Eu am ştiut foarte bine cui mă adresez în momentul în care i-am propus să fie interpret în examenul meu de disertaţie. Şi el avea acelaşi scop ca şi mine, şi anume să facem un spectacol foarte bun care să aibă o viaţă şi după absolvirea masteratului, pe care să-l plimbăm şi să-l jucăm cât mai mult. Aşadar, am avut oarecum aceeaşi doză de ambiţie amândoi în momentul în care ne-am înhămat la crearea spectacolului.
J.F.: Cum a fost procesul de lucru la Zic Zac?
A.G.: Procesul de lucru a fost extrem de amuzant. Ne-am distrat foarte mult. Chiar au fost nişte momente nemaiîntâlnite de mine până atunci când vine vorba despre procesul de lucru la un spectacol. Poate au mai fost frânturi în facultate şi la teatru în Piatra Neamţ. Mă refer la acele momente din repetiţie în care cel cu care lucrezi este 100% implicat, tu la fel, vorbiţi aceeaşi limbă, nu simţi că trece timpul, este o adevărată plăcere. Nu există nici o clipă în care aştepţi să se încheie repetiţia, senzaţii pe care le are până la urmă oricine. Avem şi zile în care nu suntem foarte inspiraţi sau suntem cu energia undeva mai jos, dar nu a fost cazul aici pentru că am făcut fix ce am vrut, ce ne-am dorit, ce ne-a emoţionat, ce ne-a amuzat pe noi. După aceea când îl testam periodic la public, când îmi dădeam examenul semestrial de artă coregrafică, vedeam şi reacţiile, care erau mult mai ample şi mai zgomotoase decât ne aşteptam, ceea ce era extraordinar. Era o surpriză foarte plăcută. Asta şi pentru că suntem perfecţionişti, pisălogi şi cicălitori de multe ori, "control freaks" şi aşa mai departe, şi atunci nu are cum să nu devină un rezultat foarte atent muncit.
J.F.: După o reprezentaţie Zic Zac de la Godot, un cuplu de persoane mai în vârstă m-au întrebat câte zile vă odihniţi după un spectacol ca acesta. Şi voi mergeaţi a doua zi spectacolul la un festival din ţară.
A.G.: Suntem destul de antrenaţi, ăsta e adevărul. Chiar dacă fiecare are alte treburi şi fiecare are propria lui carieră, noi ne reunim numai pentru a juca acest spectacol, dar în rest fiecare munceşte pe drumul lui. Atunci când ne vedem să-l jucăm suntem foarte entuziasmaţi şi e o bucurie aparte care nu se poate egala cu nimic. Cât despre oboseală, n-o mai simţim atât de mult ca la primele reprezentaţii pentru că ni s-au obişnuit corpurile cu acest spectacol, aşa că efortul se minimalizează pe vreme ce trece şi lasă loc de lejeritate, chef de joacă, energie, atitudine, tot ce trebuie pentru ca un spectacol să aibă "carne".
J.F.: Ştiu că faceţi repetiţii înainte de fiecare spectacol.
A.G.: Da, înainte de spectacol facem un şnur la o intensitate mai redusă, bineînţeles. Avem nevoie de o repetiţie cap-coadă la fiecare spectacol pentru că e destul de migălos şi accidentele sunt destul de îngrijorătoare dacă se întâmplă. Am avut atât de multe surprize neplăcute încât avem planuri de rezervă în cazul în care se întâmplă. Şi totuşi ne supără de fiecare dată deoarece este spectacol construit matematic. E important să punem mâna pe fiecare obiect de recuzită înainte, parcă şi ele trebuie încălzite nu doar corpurile noastre: mesele, pupitrul, obiectele. Sunt puţine dar pot juca feste dacă nu le tratăm cu grijă.
J.F.: Cam câte reprezentaţii aţi avut până acum?
A.G.: Culmea, eu chiar ţin contabilitatea. Am avut aproape 60 de reprezentaţii. În ultimele 6 luni l-am jucat doar o dată pe lună pentru că am fost fiecare foarte ocupaţi cu proiectele noastre. E ok pentru că e totuşi constant, ceea ce e foarte important, să-l menţinem călduţ tot timpul. Adevărul este că în 2014 chiar am participat la majoritatea festivalurilor din ţară şi atunci le-am cam epuizat. Sunt oraşe în care suntem rechemaţi să-l jucăm. La Timişoara l-am jucat deja de 4 ori în 4 festivaluri diferite.
J.F.: Aţi fost şi în afara ţării cu Zic Zac.
A.G.: Pentru un spectacol independent nu e foarte uşor şi în general, în România, teatrul iese foarte greu de pe teritoriul ţării. Totuşi se ivesc ocazii ceea ce denotă că spectacolul este suficient de apreciat ca oamenii să ne propună să ne reprezentăm ţara când ieşim cu el. Sună un pic patriotic, dar acesta este adevărul. Am fost la Sărbătoarea culturii române la Gdansk, apoi vom merge la Frankfurt, la invitaţia ICR-urilor din Polonia şi Germania. Mi s-a părut minunat că ambele evenimente presupun zilele culturii româneşti şi atunci automat mi-am dat seama că reprezentăm ţara cu acest spectacol şi mi se pare o evoluţie foarte bună pentru noi. Oamenii sunt suficient de deschişi să invite un spectacol fără cuvinte, bazat pe limbajul corpului şi acesta este şi un avantaj pentru noi. Asta mă încântă extraordinar de mult că înseamnă că teatrul-dans devine din ce în ce mai vizibil.