Mitriţă

Mitriţă, cu un buchet mare de flori în braţe, făcu un pas în holul de la intrare şi zise cu o privire mirată:
- Ce vă uitaţi, mă, aşa, chiorâş, la mine? Ce, nu sunt binevenit? Am auzit-o pe Irina că azi e ziua lu' tanti Stăncuţa şi am venit să îi aduc un buchet de flori. Îi dau florile şi plec, nu am venit să stau.
 
Mitriţă, cu florile în braţe, se clătina pe picioare iar ochii îi sclipeau tulburi în cap, în timp ce o claie mare de păr îi intra răvăşită în ochi.
- Iaaaa! Ia uitaţi-vă la ăsta, zice Irina, uitaţi-vă la el că e mort de beat! De unde vii, mă, prăpăditule?
 
Florică, bărbatul sărbătoritei, pus pe şotii ca-ntotdeauna şi dornic să se distreze puţin, îl invită pe Mitriţă în casă.
- Mitriţă, vino, nene, încoace, ce stai în uşă? Păi ce, ai venit la străini? Intră înăuntru! Uite, stai colea jos pe scaun.
 
Mitriţă se aşeză pe scaun, cu coatele pe masă şi cu o căutătură tulbure îi privea pe toţi cruciş în timp ce faţa îi era schimonosită de un zâmbit tâmp ce îi însoţeşte, adesea, pe cei care au consumat o cantitate considerabilă de alcool. Din când în când, sălta o mână şi îşi trăgea cu degetele prin păr, ridicându-şi coama ciufulită care, în momentul următor, îi cădea înapoi pe frunte, intrându-i iarăşi în ochi.
- Unde ai fost, mă? Spune odată! zise Irina, nerăbdătoare să afle de unde venea atât de cherchelit fratele ei mai mic.
 
Florică, rânjind dinţii lui cei mici, îl privea cu nişte ochi mari şi curioşi care abia aşteptau să afle pe unde umblase acest tânăr ce tocmai sosise atât de afumat, şi care, şezând acolo cu coatele pe masă, se îmbăta, parcă, văzând cu ochii, din ce în ce mai tare.
- Am fost la restaurant, dom'ne, unde să fiu? Am fost cu nea Mărin Aldreacu şi cu Fane Douăroţi, începu Mitriţă să povestească. Ne-a invitat nea Mărin, că a ieşit la pensie şi a vrut, neapărat, să ne cinstească. Ne-am întâlnit cu el, pe stradă, în colţ, la Botul Calului, şi când ne-a văzut, ne-a şi strigat: Bă, zice el, veniţi încoace, cârlanilor, că tocmai la voi mă gândeam! Acum, se gândea, nu se gândea, nu ştiu dar ne-a dus direct la restaurantul Dunărea şi a comandat, din prima, treizeci de beri. Câte zece de căciulă. Păi ce faci, bre, nea Mărine, zice Fane, te chitişi să ne îneci? Ha, ha, ha, începe nea Marin Aldreacu să râdă. Păi eu când eram de vârsta voastră, beam o damigeană de cinci kile de ţuică, bă, şi voi vă înecaţi din zece beri? Ha, ha, haaa, râse iar nea Marin şi îşi scoase de pe cap basca lui cu moţ şi izbi cu ea de masă, de la umăr. Hai, zice el, luaţi de beţi! şi după ce înhăţă o sticlă de pe masă, o ridică în sus şi ciocnirăm: trooonc! de răsună în toată încăperea. Să dea Al de Sus să mănânc pensie treizeci de ani, zise, şi când puse sticla la gură, gâl-gâl-gâl şi a respirat în fundul sticlei. Şi uite aşa, din vorbă-n ciorbă, le băurăm pe toate.

Ei, după ce am băut-o pe ultima, noi eram cu ochii pe plecare dar nea Mărin, nimic! Staţi aşa că nu pleacă nimeni! Şi mai comandă încă treizeci de beri. Aoleooo, zice Fane, nea Mărin ne-a chemat aici ca să ne omoare! Fane, se răţoi nea Mărin Aldreacu, cu nişte ochi roşii ca focul, taci din gură că nu moare nimeni! Dacă moare vreunul, îl plătesc eu. Şi uite aşa, tura-vura, dai cu vorba, ne-am apucat să le bem şi pe alelalte. Bă, şi cum stam noi acolo, îl văd pe nea Mărin că lasă capul, aşa, în jos, şi cade pe gânduri. Şi cum sta el, aşa, şi nu zicea nimic, odată se uită la noi cu nişte ochi pierduţi şi spune: bă, băieţi, bă, am muncit toată viaţa ca un rob, am muncit pe şantier, am fost miner, am muncit şi la colectiv, am muncit şi în industrie şi, după ce lasă iar capul în jos şi tace niţel, iar se uită la noi şi zice: şi uite a venit acum vremea să ies la pensie. Bă, şi când o să termin cu toate şi m-oi vedea eu liber ca pasărea cerului, vreau să mă apuc să mint. Ce să faci bre? îl întreb eu mirat. Să mint, îmi răspunde el. Păi de ce să minţi, bre, nea Mărine, îl întreabă Fane, şi pe cine să minţi? Uite aşa, răspunde nea Mărin, să mint, să mint pe toată lumea. Să mint să îngheţe apele. Când m-o întreba unu' cât e ceasul, eu să îi spun că e cu o oră mai puţin şi el să piardă trenul şi eu să mă râd, să mă râd, să mă tăvălesc pe jos. Şi când m-o întreba altul unde e piaţa, eu să îi arăt în partea ailaltă, şi el să se ducă în mă-sa şi să îi piară foamea până o găsi piaţa, şi eu să mă râd iar, şi iar... uite aşa de-al dracu!

Fane se uită la mine cu nişte ochi miraţi, îl privi pe nea Mărin, apoi se uită iar la mine şi-mi zise: bă, ăsta cred că s-a îmbătat rău de tot. Cred că dacă mai bea încă două beri îl ducem acasă la spinare, pe rând. Cine s-a îmbătat băăăă, nasolule, băăăă, îl aud pe nea Mărin, eu? Păi eu când eram tânăr beam o damigeană de ţuică, uite aşa, şi se lăsă pe spate să ne arate nouă cum bea el ţuica şi odată îl văd că dispare. A căzut ca berbeleacu' pe spate şi îi rămăseseră doar picioarele în sus. Am sărit să îl ridicăm, dar până ne-am aplecat noi, unu' de la masa ailaltă, care şedea şi bea singur, s-a şi aplecat şi l-a apucat pe nea Mărin de subţiori şi, hop! înapoi cu el pe scaun. L-am luat, l-am scuturat, i-am aşezat hainele că se răsuciseră pe el, din smucitura aia, şi după ce ne-am aşezat la loc pe scaune, ăsta de la masa ailaltă, de l-a ridicat pe nea Mărin, ne întreabă: ce, pot să stau şi eu cu voi la masă, că sunt singur şi nici coniacul nu intră când eşti de unul singur? că el bea coniac. Da, poftiţi, îi răspunde Fane politicos, iar ăsta se şi aşază. Nea Mărin, se înmuia de la jumate de parcă era din cauciuc şi se lăsa când pe o parte, când pe alta iar ochii i se învârteau în cap ca două tiribombe. Bă, Mitriţă, îmi zice Fane, fii cu ochii pe el, că ăsta dacă mai cade odată îşi sparge capul pe jos. Nici nu termină Fane de zis că îl văd pe nea Mărin că se apleacă uşor înainte, pune palmele pe masă şi cade cu capul pe mâini. Lasă-l aşa, zice Fane, lasă-l să doarmă acolo, că până terminăm noi berile astea poate îşi mai revine niţel.

Ăla, de se aşezase la masa noastră, era aşa, cam la vreo cincizeci de ani, bondoc, şi pleznea de gras. Unde lucraţi, bă, băieţi? se bagă în vorbă ăsta gras, după ce mai bău o gură de coniac. În Combinat, nene, îi răspunde Fane, suntem muncitori, în Combinat. Dar matale ce lucrezi? Eu, sunt colonel de armată, răspunde grasul. Da' era îmbrăcat în civil, nu era în haină militară. Şi uite aşa, tura-vura, dăi cu vorba, şi din vorbă în ciorbă, se încinse grasul la discuţie, şi s-a apucat, mă nene, să ne povestească nouă despre istorie. Şi a început să ne spună de Ştefan cel Mare şi de Mihai Viteazul şi de bătălia aia a lui, de la Călugăreni; cum l-a tras pe un moş, unu' Sinan într-o mocirlă şi l-a bătut de i-au sărit dinţii din gură. Pe urmă, s-a apucat să povestească despre un împărat, Napoleon, şi despre cât de al dracu a fost ăla. Şi, după ce a mai cerut încă un coniac, a dat-o pe filozofie. Cică, era unu' Platon care, zicea el, vedea, aşa, două lumi. Una, cică, era adevărată, dar ailaltă, nu era adevărată, dar era mai adevărată decât prima, că prima, adică aia adevărată, era copiată după aia care nu era adevărată, dar care tot adevărată, cică, era şi aia. Şi mai zicea că era unu' Socrande, unu' care nu scria cărţi dar îi plăcea să stea de vorbă cu lumea prin cârciumi, la băutură, aşa cum făcea şi el. Şi ne-a mai zis el, despre unu'... cum îl chema, dom'neee...? unu' care a căzut odată pe gânduri şi l-a apucat frica, domnule, că nu există. Bă, şi dacă n-a vorbit, bă, şi dacă n-a povestit... despre câte în lună şi în stele şi, al dracu umflat, uite aşa bea coniac după coniac. Bă, şi când a dat-o pe literaturăăă, băăăă, când a dat-o pe literatură, uite aşa stam şi beleam ochii, ca proştii, şi eu şi Fane, şi ne închinam şi cu stânga şi cu dreapta. Eu şi cu Fane, stam cu gurile căscate şi nici nu mai respiram iar nea Marin Aldreacu dormea cu capul pe masă şi sforăia. Bă, băieţi, bă, zice Grasu, după ce mai ia încă o gură de coniac, bă, pe noi arta ne salvează, mă! Bă, dacă nu ar fi artiştii: scriitorii, poeţii, pictorii, muzicienii, viaţa noastră ar fi tristă, mă, şi nefericită. Spiritul, domnule, spiritul, că fără el nu am fi altceva decât nişte simple fabrici de făcut rahat. Şi s-a apucat, băi frate, să vorbească despre Dande, despre Barzac şi despre Dostofleschi... Băăă, şi noi uite aşa ne uitam ca proştii cu gurile căscate, că i-am zis eu lu' Fane Douăroţi: uite, bă, boule, băăăă! pentru d-alde d-ăştia ţine Dumnezeu lumea, nu pentru proşti ca tine care nu ştie bine nici să se iscălească şi care are în cap numai motociclete şi gagici! Aia e! Şi să vezi când s-a apucat să recite din Eminescu, ptiii! ce vorbeşti băăă...!!!? om aldracu şi nimic altceva.

Şi, toate bune şi frumoase, până când a început nea Mărin să sforăie şi să se băşească de răsuna tot restaurantul. Poezia, domnule! spunea colonelul, şi nea Mărin: pââârţ! Fără poezie am fi... şi nea Mărin: horc-horc-horc! sforăia de ziceai că e porc. Trecutul, domnule, trecutul! striga colonelul, dând din mâini. Fără trecut, prezentul ar fi... şi nea Mărin: pââârţ!!! Râdeau ăia de pe la mesele celelalte, să leşine şi alta nu. Bă, îi zic eu lu' Fane, hai să îl luăm pe ăsta de aici şi să plecăm, că ne facem dracu de râs şi mâine ne ştie tot oraşul. Păi au mai rămas patru beri, zice Fane. Dă-le dracu, lasă-le acolo, că şi aşa am băut destule şi hai să dispărem de aici mai repede. L-am luat pe nea Mărin, pe sus, şi am ieşit cu el afară. Cum dracu să îl ducem, acum, că era tanc şi se ondula din toate încheieturile şi îi flencăneau mâinile pe lângă el de parcă erau ale altuia. Am plecat cu el aşa, şi când îl lua Fane la spinare, când îl luam eu. Când am ajuns cu el acasă şi l-a văzut nevastă-sa, şi-a pus mâinile în cap şi a căşunat pe noi, că cică noi l-am îmbătat. Stai, bre, tanti, zice Fane, că noi ne vedeam de treaba noastră şi, de fapt, el ne-a luat pe noi, să ne cinstească. Baba, nimic. S-a apucat sa ne bălăcărească şi să-şi ridice poalele în sus. Noi, când am văzut aşa, l-am lăsat pe nea Mărin, grămadă, acolo în bătătură, şi am ieşit în fugă din curte şi, mamă, ce mai zburau pietroaiele pe lângă noi şi se auzea în urma noastră: Huuuuăăă! Huuuuăăăă!!!
 
În cameră, toţi râdeau de se ţineau cu mâinile de burtă.
- Lasă, mă, că aşa vă trebuie, zice Irina, râzând, să vă învăţaţi minte să vă mai înhăitaţi cu toţi beţivanii!
- Păi ce vrei, mă, noi am crezut că mergem şi noi, să bem, omeneşte, o bere, două. De unde să ştiu eu că, nebunul, ne cheamă să ne turnăm în cap?