De ceva vreme, pe pagina sa de Facebook, artistul Cătălin Petrişor desfăşoară un proiect et(n)o-artistic unic: postează aproape numai fotografii de cîini. Marea sensibilitate şi atenţie mai curînd etică decît ştiinţifică la această specie peri-umană îl face să surprindă tocmai incredibila aventură a devenirii-individ şi a devenirii-animal a cîinelui. La Cătălin Petrişor, cîinele nu apare alături de oameni, ci, dacă se poate spune aşa, în sine, în franjele de non-civilizaţie, de spaţiu ne-striat în care abundă spaţiul teoretic urban al oraşele noastre neterminate (mai ales în sens intensiv).
Cătălin Petrişor surprinde cîini singuri, persoane individuale izolate de om, în natură, pe cale, cum spuneam, de a deveni cu adevărat, în sfîrşit, nişte animale: de a se dez-antropomorfiza. Nimic proiectiv-antropomorfic în viziunea acestui artist, în lucrările căruia animalul-animal îşi află oricum o prezenţă constantă. Cîini în apus, pe înserate, în zori, în ascunziş, ferindu-se de om, curioşi ca şi noi, retrăgîndu-se pentru a putea fi lăsaţi în pace, pentru a putea să observe în linişte, din adăpost. Cîini care se retrag să-şi urmeze animalitatea şi animalizarea (nimic peiorativ aici, sper că se înţelege) ca prezenţă de sine stătătoare, furtivă, fugace însă, ca fugă şi trecere, apariţie şi dispariţie: cîinele, ca animal, este o direcţie, o mişcare, o urmă şi o urmărire, o traiectorie. Cîini părînd a se regăsi în singurătate, pe întuneric, greu vizibili.
Aşa cum excepţional observă (lucru destul de rar la oameni în general şi la filosofi în special, specialişti în reducerea şi în aservirea animalului) Jean-Christophe Bailly în frumoasa lui carte Le Parti pris de animaux (Christian Bourgois, 2013), animalele nu trebuie numite pentru că nu sînt nume (substantive), ci verbe la infinitiv (adică Fiinţa însăşi):
- "Despre aceste traiectorii obişnuite sau explorate şi despre opririle care le ritmează, despre ceea ce li întîmplă cu adevărat animalelor noi nu ştim mare lucru [...]. În mod ciudat, în acest univers închis nouă şi fără nume, verbele, la infinitiv, par a ne introduce ceva mai bine: generice, e ca şi cum s-ar situa într-un fel de deplinătate a sensului, anterior numirii propriu-zise: acolo unde substantivele şi adjectivele se fac remarcate asemenea unor puncte, infinitivele apar asemenea unor linii sau fac să apară nişte linii, iar despre aceste linii [rînduri] putem spune nu numai că animalele le scriu, ci şi că putem să le urmărim - şi, deci, să le citim, să le descifrăm. A zbura sau a înota, a respira, a dormi, a pîndi, a fugi, a sări, a se ascunde şi tot aşa pînă la a muri: se vede clar că prin această formă verbală ceva, totuşi, din viaţa şi din vivacitatea animală este captat [...]" (p. 86);
- "[...] a trasa linii în spaţiu şi a te conjuga acolo ca verb [...] acelaşi infinit de traiectorii şi de apariţii-dispariţii, aceeaşi voluptate de a exista şi de a te manifesta, aceeaşi tendinţă a natura naturans de a se autocontempla în nesfîrşite intersectări şi atingeri şi de a se propaga în alternanţa dintre vizibil şi ascuns" (pp. 126-127).
Viziune unică, puternic dez-antropomorfizată (ca efort, ca tendinţă), cîinii lui Cătălin Petrişor sînt unici, absolut neaşteptaţi în neaşteptată lor aventură de a deveni, cum spuneam, din creaţii umane subordonate umanului, ceea ce par a fi dar n-au fost niciodată: animale, persoane animale, subiecţi non-umani.
Într-adevăr, arta este singura de la care putem aştepta să ne deschidă spre ceea ce metafizica, acest scientism spontan al cunoaşterii comun filosofiei şi simţului comun, n-a făcut decît să reducă proiectiv pentru a exploata narcisic.