Parfum de smarald

Micul sat Santa Clara crescuse neîncetat, de când primul smarald fusese descoperit din întâmplare pe coasta dealului care adăpostea acum mina lui Don Manuel, primind din toate colţurile ţării o lume pestriţă venită să se îmbogăţească.

Noii veniţi erau toţi săraci, gata să creadă că ei erau cei aleşi, cei binecuvântaţi, pe care soarta îi va face bogaţi, strecurându-le în lopeţile încărcate cu pământul reavăn din mină pietrele preţioase de un verde întunecat ca ochii iguanei şi ca penele păsării misterioase al cărei ţipăt le dădea fiori reci când se întorceau seara în sat, sleiţi de oboseală şi măcinaţi de disperare, numită de triburile indigene ascunse în munţi pasărea soarelui, pentru că numai în bătaia razelor soarelui penele ei reflectau jocul apelor agitate ale mării pe timp de furtună.

Atât de puternică le era credinţa că, de data aceasta, era loc pentru norocul tuturor pe tărâmul binecuvântat al smaraldelor, că o piatră mare cât oul de porumbel îl aştepta pe fiecare dintre ei, ascunsă cu grijă în argila lipicioasă, gata să strălucească la lumina zilei atunci când va fi găsită, încât bărbaţii îşi aduseseră cu ei familiile, construind mici gospodării la marginea satului crescând pe zi ce trecea de-a lungul drumului ce ducea la mină.

Jose era unul dintre cei care veniseră cu gândul să rămână. Îşi adusese soţia şi pe cei doi copii, târându-i dintr-un autobuz în altul, înghesuiţi, cu boccelele îndesate sub scaune şi în plasele de deasupra lor, de unde ameninţau să le cadă în cap la fiecare frână, în timp ce trupurile lor îşi amestecau mirosurile de sudoare sărată şi de carne încinsă.

Singurul lucru care le dăduse putere, în timpul călătoriei de-o săptămână, fuseseră zvonurile ce nu încetau să se audă, ca un balon umflându-se din ce în ce mai mult, fără să se spargă vreodată, despre smaralde uriaşe găsite în minele din Santa Clara, valorând o avere, despre case cumpărate în capitală, cu grădini imense pline de pomi şi flori, cu gazoane verzi şi grajduri cu cai pur-sânge fremătând de nerăbdare să alerge la curse. Se mai povestea despre haine noi şi despre copii trimişi la şcoală să înveţe să scrie şi să citească, şi chiar să cânte la pian, un pian negru, strălucitor, cumpărat de pe vechiul continent şi aşezat în mijlocul salonului cu perdele albe de mătase, ca să-l admire toată lumea.

Despre un singur lucru nu se vorbea însă niciodată.

Despre munca grea în adâncurile minelor încărcate de umezeală şi despre dezamăgirea de la sfârşitul săptămânii când, dintr-o roabă umplută cu pietre luate din mină, primite în loc de salariu şi aduse cu nerăbdare acasă, unde întreaga familie ajuta la spartul, la spălatul şi la alesul lor, tot ce se putea găsi era un pumn de smaralde mici cât bobul de orez aducând, o dată vândute la oraş, un venit din care abia puteau să-şi cumpere de mâncare până săptămâna viitoare.

Şi mai era ceva. Trupurile neînsufleţite ale celor pedepsiţi de pământul scormonit prea adânc şi strigătele de deznădejde ale femeilor lor, atunci când acestea erau în sfârşit aduse cu greu la suprafaţă.

Într-o dimineaţă ceţoasă, Jose şi familia sa ajunseră la Santa Clara. Coborâră, împreună cu alte zece familii, în noroiul din staţia de autobuz, trăgând în urma lor sacii şi boccelele cu întregul lor avut.

Până să ajungă lângă restaurantul din centrul oraşului, unde îl puteau găsi pe proprietarul minelor, ceaţa se topi de tot, lăsând să se vadă cerul ale cărui ape trecuseră de la un roşu aprins la un albastru turcoaz, pe măsură ce soarele se înălţase până peste acoperişuri. Singurele culori rămase neschimbate erau cele de pe pereţii exteriori ai restaurantului, un galben puternic de jos până la mijloc, de unde continua cu un verde la fel întunecat ca smaraldul, până în buza acoperişului.

Restaurantul fusese renovat de curând şi mirosul de zugrăveală proaspătă îi dădu lui Jose un sentiment de siguranţă pentru viaţa sa şi a familiei sale în acest loc nou.

Respiră adânc, ca şi cum ar fi vrut să inspire nu numai mirosul de vopsea proaspătă, dar şi aroma delicată a sorţii venită din sferele sublime ale lucrurilor ce nu pot fi atinse şi înţelese doar ca să vadă dacă protejatul său ajunsese cu bine acolo unde trebuia să ajungă, ferindu-l de micile neajunsuri care l-ar fi putut necăji.

Rămase nemişcat în faţa restaurantului, în timp ce nou-veniţii se agitau încercând să afle cum puteau să-şi aranjeze mai repede familiile şi unde să-l găsească pe patron, şi avu o clipă senzaţia că tot efortul lor era inutil, că ei băteau în lung şi-n lat drumul existenţei lor fără să-şi dea seama încotro îi ducea acesta, pierduţi, fără să aibă pe cine să întrebe dacă erau sau nu pe calea cea bună. Erau prinşi în adâncul fiecărei secunde a vieţii lor agitate, fără să aibă timp să se gândească la ce fac, într-o inerţie apăsându-le umerii obosiţi, târând după ei umbre rahitice şi tremurânde, de bătrâni îndreptându-se către tărâmul odihnei veşnice.

Spre deosebire de aceştia, Jose nu venise la Santa Clara pentru că avea chef să rişte siguranţa vieţii sale şi a familiei sale, alegând la întâmplare un loc unde le-ar putea merge mai bine. El venise aici pentru că smaraldul său îl aştepta, aşa cum îi şoptise la ureche soarta lui în nopţile de veghe în care stătuseră la taifas până când roua căzuse pe iarbă, spunându-i tot ce trebuia să facă pentru ca viaţa lui să nu mai fie niciodată ce-a fost. Se imagina în vârful unui munte de bani, în timp ce metalul rece al monedelor îi gâdila palmele crăpate de muncă şi i se părea că aude zgomotul lor căzând unele peste altele, o, ce sunet minunat, mai dulce decât ciripitul păsărilor pe înserat, când îşi aruncă trilurile în sus, spre luna care le păstrează la sânul ei până a doua zi în zori, ca să rămână la fel de proaspete şi de limpezi ca apele de izvor.

Se trezi din reverie doar atunci când cel mai mic dintre băieţii săi îi lua mâna dreaptă în mâinile sale mici, conducându-l spre grupul noilor veniţi, unde se afla şi familia sa, în faţa restaurantului, înconjuraţi de bagaje ca într-o fortăreaţă, gata să înfrunte un asediu imaginar din partea spiritelor locului care încercau să se apropie de ei ca o haită de câini ce se reped să-i miroasă înainte de a-i lăsa să se apropie de stăpânul lor.

Şi stăpânul locurilor şi spiritelor din Santa Clara era Don Manuel.

Jose intră în salonul întunecos al restaurantului hotărât să-l convingă cât mai repede că el, Jose, va fi un bun lucrător în minele sale, poate unul din cei mai buni din miile de bărbaţi scormonind zi de zi tunelele întortocheate dinăuntrul dealurilor ce înconjurau ca un brâu Santa Clara.

Patronul minelor era atât de gras, încât stătea mai tot timpul tolănit într-un şezlong de dimensiuni uriaşe, scârţâind chinuit la fiecare mişcare a acestuia şi, în timp ce vorbea, buzele sale roşii şi umede se aşezau după fiecare frază în forma unui zâmbet bine-intenţionat, acoperindu-i faţa lată şi transpirată, până când începea să vorbească despre bani şi atunci colţul gurii începea să-i zvâcnească fără voie, făcându-l să se enerveze şi să strige la cel cu care vorbea până când un firişor de spumă albă i se strecura printre cei doi incisivi cu strungăreaţă de pe maxilarul inferior.

Se întoarse spre Jose, cântărindu-i cu atenţie trupul încă în putere, ca să vadă dacă va fi într-adevăr un bun lucrător, aşa cum se lăuda el, sau dacă se va îmbolnăvi după o săptămână, cel mult după o lună, cum li se întâmpla celor mai mulţi dintre cei veniţi să lucreze în mină. Aici se obosea repede, din cauza ritmului epuizant al săpăturilor în galerii şi a umidităţii bolnăvicioase a climei din Santa Clara care hrănea germenii bolilor până când aceştia erau destul de puternici ca să aducă moartea şi suferinţa printre oameni.

A doua zi Jose începu lucrul. Îl coborâră în galeria principală, într-un coş împletit din nuiele, unde încăpeau două persoane chircite pe vine. Coborî împreună cu un bărbat atât de slab şi de lipsit de forţă, încât pentru câteva clipe încrederea lui Jose în soarta sa se clătină, ca flacăra unei lumânări peste care trece un fir de vânt, aproape stingând-o.

Tunelul vertical era foarte îngust, iar coşul în care se aflau se agăţa mereu de colţurile pietrelor ieşite în afară, tijele uscate ale nuielelor rupându-se cu un pocnet ca de elastic plesnit, şi Jose se întrebă dacă nu cumva coşul se va rupe înainte ca ei să ajungă jos, lăsându-i să cadă ca două gângănii nimerite, din întâmplare, pe o ţeavă atât de îngustă, încât aripile le-au rămas lipite de trup, neajutorate. Pe măsură ce coborau, lumina devenea din ce în ce mai slabă, până când nu se mai văzu nimic şi, în întunericul care-l cuprinse, lui Jose i se păru că un şarpe uriaş i se încolăcea în jurul pieptului, sufocându-l, storcându-i şi ultimul strop de viaţă înainte să-l înghită cu totul.

În galerie, Jose începu să sape lângă bărbatul cel slab care lovea peretele jilav cu mişcări sacadate şi resemnate, de parcă ar fi ştiut că fiecare lovitură îl făcea să se afunde şi mai mult în noroiul nenorocului şi al visurilor sfărâmate. Jose vru să-i vorbească, dar se stăpâni, nevrând să sfâşie cu vorbele sale universul atât de fragil al acestuia, retras din faţa unei realităţi care îl condamnase, deja, la moarte.

Toată săptămâna Jose lucră cu energia şi cu entuziasmul noilor veniţi, cei ce nu apucaseră încă să simtă dezamăgirea când, la sfârşitul săptămânii, în grămada de pietre primite în schimbul muncii lor, nu găseau nici un smarald mai mare decât o boabă de piper şi când, cu un suspin, speranţele erau amânate până la sfârşitul săptămânii următoare.

Toată săptămâna Jose lucră cu energia şi cu entuziasmul noilor veniţi, cei ale căror oase nu fuseseră încă muşcate de umezeala din mină strecurându-se ca o şopârlă în picioarele muncitorilor, slăbindu-i, preţul plătit de toţi cei care îndrăzniseră să intre în lumea râmelor şi a pietrelor preţioase, trecând graniţa tărâmului dat lor de Dumnezeu la începutul lumii.

Toată săptămâna Jose lucră cu energia şi cu entuziasmul noilor veniţi, iar la sfârşitul săptămânii primi şi el o roabă plină cu pietre, pe care o duse la noua sa casă închiriată de la Don Manuel. Acolo el împărţi pietrele în mai multe grămăjoare, două mai mari, una pentru el şi una pentru soţia lui, şi celelalte, mai mici, pentru copii.

Nu sparse însă nici trei pietre şi scoase un strigăt de bucurie. Era strigătul pe care toţi lucrătorii din Santa Clara visau să-l scoată, un strigăt venit din măruntaie, ca de animal înjunghiat, la auzul căruia toată familia se strânse în jurul lui. Era strigătul de uimire în faţa unui smarald atât de mare şi de greu, ale cărui ape aruncau umbre verzi în palmele lui Jose, de parcă era viu. Era, într-adevăr, o piatră deosebită, ca un ochi somnoros de iguană, ca penele quetzalului părând, în bătaia soarelui, apele mării în timpul furtunii.

În puţinele clipe de când fusese scos din închisoarea de piatră, smaraldul adună cu aviditate în faţetele sale neregulate căldura trimisă de soare, în chip de salut, devenind aproape incandescent. Pe lângă căldura soarelui reflectată de smarald, Jose simţi însă în palme, ca o ameninţare surdă, căldura grea şi umedă a pământului din pântecul căruia smulsese piatra.

Până la venirea nopţii, familia lui Jose nu făcu altceva decât să mângâie smaraldul cu grijă şi recunoştinţă, visând cu ochii deschişi la un viitor fără griji. Continuară să viseze şi când se culcară, înfăşurând smaraldul în vălurile imaginaţiei lor, adormiţi în cele din urmă de foşnetul delicat al frunzelor de bananieri, după ce piatra fusese ascunsă la loc sigur, sub salteaua lui Jose.

Dimineaţa sosi aducând cântecele păsărilor şi reînnoind emoţiile zilei trecute. Se repeziră cu toţii să vadă încă o dată smaraldul, înainte ca Jose să plece la oraş ca să-l vândă. El ridică salteaua cu un zâmbet larg pe faţa-i obosită, pregătindu-se să simtă din nou în căuşul palmelor căldura smaraldului, dar, spre disperarea tuturor, smaraldul dispăruse. Dispăruse la fel de repede şi de uşor cum apăruse, ca şi cum n-ar fi fost făcut din cristale, ci dintr-o substanţă misterioasă evaporată treptat, în contact cu efluviile de emoţii provocate cu o seară înainte.

Jose se aşeză pierdut pe saltea. Se aşezară şi soţia şi copii săi în faţa sa, pe pământ, cu toţii incapabili să înţeleagă ce se întâmplase, de ce dispăruse piatra, lăsându-le sufletele mai goale ca niciodată.

Atunci Jose se ridică şi dădu un ordin scurt. Vor pleca imediat. Nimeni nu scoase un sunet, nimeni nu întrebă de ce nu mai rămâneau puţin, în cazul că smaraldul va apărea a doua zi sub saltea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ştiau cu toţii că piatra dispăruse pentru totdeauna, că ea fusese şansa lor şi că, dintr-un motiv neştiut de ei, ea nu vroise să rămână.

Când maşina porni la drum, într-un zgomot infernal, Jose începu să zâmbească senin. Chiar dacă piatra nu rămăsese în mâinile sale, el ştia că ea va rămâne întotdeauna a lui, că soarta respectase înţelegerea făcută cu puţin timp înainte, atunci când îl convinsese să plece la Santa Clara, lăsându-l să găsească cel mai mare smarald ce se pomenise vreodată.

Ştiu că, de fapt, amândoi, smaraldul şi el, se folosiseră unul de altul, Jose pentru că îşi găsise liniştea ştiind că soarta nu-l minţise, lăsându-l să ţină în mâini o piatră atât de rară, iar smaraldul pentru că avea nevoie de cineva care să-l scoată la lumină pentru a se putea îmbăia în razele soarelui cald de vară, împlinindu-şi, astfel, perfecţiunea culorii sale, înainte să se întoarcă în adâncuri pentru a deveni cea mai frumoasă nestemată din adâncuri, incontestabila regină a smaraldelor.