Roata sorţii

În fiecare dimineaţă, atunci când plaja încă mai mustea de apa sărată a oceanului, bărbatul îşi îmbrăca haina de piele întoarsă, atât de veche încât pe alocuri devenise mai lucioasă decât coaja unui pepene ud, îşi lua la subţioară detectorul de comori şi pornea cu paşi mici spre marginea satului, acolo unde vuietul valurilor se ridica de după coline.

Avea de mers mai mult de un kilometru pe digul pustiu, în bătaia brizei grele de sare care-i lipea şuviţele de păr cărunt de fruntea înaltă, mergea încet, ca nu cumva o pală de vânt scuipată de curenţii oceanului să-i clatine prea tare picioarele slăbite de bătrâneţe, făcându-l să cadă şi să se rostogolească din înaltul digului, peste ciulini şi bolovani, până jos pe plaja încă umedă, presărată pe alocuri cu mici ochiuri de apă sărată, în care se legănau alge de un verde întunecat.

Înainte de a coborî pe plajă, bărbatul se oprea întotdeauna acolo sus, în creştetul digului, ca să salute oceanul căruia îi purta o recunoştinţă umilă, pentru că el, stăpânul vieţilor locuitorilor satului, în mila sa generoasă, îl lăsase să trăiască.

Până acum câţiva ani, fusese pescuitor de coral roşu, se scufundase în adâncul apelor reci, unde oamenii ajung parcă pe tărâmul morţilor, un loc unde nimeni nu vorbeşte, doar umbre de animale nemaivăzute se strecoară uşor printre vălurile de ape de un verzui-închis, pătate din când în când de lumina obosită a soarelui care abia răzbate până acolo. Pescuitorul trebuie să se mişte repede, coralul e tăiat cu o singură zvâcnire a încheieturii şi aruncat în plasa de la brâu, apoi încă unul, şi încă unul, dar nu foarte mulţi, pentru că plămânii încep să se strângă din lipsă de oxigen, capul vâjâie de parcă vârtejurile de pe fundul mării s-ar fi strecurat între oasele fragile ale craniului, şi atunci el se întoarce fără zăbavă sus, la aer şi la soare, înainte să se transforme într-o umbră rămasă să bântuie nehotărâtă printre peşti şi şerpi de mare.

Oceanul îl lăsase să trăiască.

Acum trupul îi era obosit şi nu se mai aventura după corali, dar ştia că oceanul ascundea şi alte comori, o sumedenie de obiecte vechi din metal, rănindu-i adâncurile cu duritatea lor şi pe care apele sale nu le puteau toci, aşa cum făceau cu pietrele şi cu scoicile, le puteau doar ascunde sub un strat de rugină şi de alge până când, printr-o zvâcnire a adâncurilor, la flux, reuşea să se descotorosească de ele, scuipându-le pe plajă.

Pe multe din aceste obiecte pescuitorul le zărise cu colţul ochiului în adâncuri, atunci când căuta coral, poate că pe unele le şi atinsese din greşeală, fără să le dea prea multă atenţie, o singură dată însă şterpelise o monedă tocită părând a fi de aramă în lumină opacă din ape, recăpătându-şi apoi, la lumina soarelui puternic de la miezul zilei, luciul pierdut în adâncuri, dovedindu-se a fi din aur pur, o monedă veche din vremea civilizaţiilor apuse, rătăcită în ape în timpul unui naufragiu sau, poate, pur şi simplu aruncată peste bord de un marinar, în semn de mulţumire oceanului care-l ţinuse şi pe el în viaţă.

De câţiva ani se retrăsese la căsuţa sa, printre trandafiri, bujori, lalele, azalee, roşii la fel ca şi coralii culeşi toată viaţa, strălucind atât de tare, atunci când îi scotea din sacul de la brâu şi-i aşeza cu grijă pe fundul bărcii, la soare, încât păreau a fi bucăţi de fier incandescent.

În fiecare dimineaţă îşi lua la subţioară detectorul de comori şi pornea cu paşi mici spre marginea satului, acolo unde vuietul valurilor se ridica de după coline.

Îşi începea întotdeauna căutările lângă tufişul străjuind poteca, o lua în linie dreaptă spre apă şi, când ajungea la buzele valurilor, o pornea de-a lungul lor, până la celălalt capăt al plajei, unde se ridica un perete înalt de stâncă albă. De acolo se întorcea la fel de agale, pe o linie imaginară paralelă cu cea a valurilor, până când ajungea din nou în dreptul tufişului şi, apoi, înapoi spre stâncă, tot mai adânc în interiorul plajei, trebuia să fie sistematic în căutările sale, nu cumva să-i scape neverificat vreun petec de nisip ascunzând cine ştie ce obiect minunat pentru minunata sa colecţie din grajdul dărăpănat din spatele casei.

Păşea atent, în timp ce cu mâna dreaptă desena înaintea sa, pe nisip, semicercuri largi, cu băţul la capătul căruia prinsese detectorul de comori, un disc cât un capac de butoiaş din cele în care-şi ţinea la murat varza, legat cu un fir de un mic aparat ingenios mergând cu baterii şi ţiuind ori de câte ori, la câţiva centimetri sub nisip, se afla un obiect de metal.

La intervale regulate, căutătorul se oprea să-şi tragă sufletul şi atunci se distra privind dârele lăsate în spate, două urme de picioare şi un semicerc, şi din nou două urme de picioare şi un semicerc, doi ochi şi o gură alungită într-un zâmbet larg, şiruri lungi de feţe vesele desenate pe plajă de mâna nesigură a unui copil, şterse de câte un val răutăcios, care se retrăgea apoi chicotind înapoi în ocean.

Aparatul ţiuia scurt, un sunet pătrunzător ca ţipătul unui pescăruş, şi atunci căutătorul se oprea brusc, îngenunchea şi începea să scormonească în nisip cu arătătorul transformat, parcă, de artroză într-o crenguţă de coral, la fel cu cele culese din ocean toată viaţa.

La început săpa o gaură mică, atingând cu degetul obiectul ascuns în nisip, zgâriindu-l uşor cu unghia ca să simtă consistenţa materialului din care era făcut, apoi îşi plimba vârful degetului pe suprafaţa lui ghicindu-i forma, şi doar când ştia sigur despre ce obiect era vorba dădea tot nisipul la o parte, scoţându-l la lumină. Câteodată greşea, obiectul nu era ce-şi imaginase el, şi atunci se supăra, spulberând cu piciorul nisipul ud, azvârlea obiectul în traista din spate, iar cu cealaltă mână înşfăca detectorul şi pornea mai departe bodogănind, până când aparatul ţiuia din nou, pescăruşul striga în adâncul cerului albastru, şi atunci se însenina brusc, se lăsa în genunchi, fremătând de emoţie, şi începea să scurme cu arătătorul nisipul în căutarea unei alte comori.

Când obiectele aruncate pe plajă erau mai mari, lucrurile erau mult mai simple. Le vedea de departe strălucind, încă umede, în lumina soarelui, dar nu se ducea niciodată direct la ele, îşi urma întotdeauna traiectoria obişnuită, de lângă tufişul străjuind poteca în linie dreaptă spre ocean, de-a lungul valurilor, până la celalalt capăt al plajei, în dreptul peretelui înalt de stâncă albă, şi apoi în linii paralele, spre mijlocul plajei. Se oprea doar atunci când linia imaginară urmată se intersecta cu obiectul, se învârtea în jurul lui privindu-l cu atenţie, la început îl atingea uşor cu mâna, scuturându-l de sarea lipită de suprafaţa lui pe măsură ce apa se evaporase, apoi îl zgâlţâia cu ambele mâini să vadă în ce stare se afla şi, în final, se aşeza pe vine lângă el ca să ia decizia finală, să-l ia sau să nu-l ia acasă.

Dacă, până la urmă, se hotăra că nu era cazul să se complice, se ridica brusc, atingea de mai multe ori cu palma obiectul, ca şi cum ar fi bătut pe umăr un prieten vechi pe care nu-l mai văzuse de mult şi pe care nici n-avea să-l mai vadă din nou prea curând, şi pornea mai departe, rotind detectorul de comori înaintea sa în semicercuri largi, un semicerc la fiecare doi paşi.

Dacă, din contră, obiectul îl interesa foarte mult, atunci în ziua aceea se oprea din căutat, se întorcea în sat, strângea oameni dornici să-l ajute să-l ducă la el în curte, şi ziua se termina la bodega din piaţetă, unde îi cinstea apoi pe toţi, până când soarele cădea în spatele colinelor şi vântul sărat începea să bată dinspre ocean, aducând cu el zvon de furtună.

În dimineaţa aceea însă, nici un obiect mare nu fusese aruncat la ţărm, plaja era netedă ca-n palmă şi căutătorul ştiu că-l aştepta o zi lungă, fiecare petec de nisip urma să fie controlat, plaja era ca o imensă tabla de şah fermecată, ale cărei căsuţe imaginare ascundeau comori nemaivăzute, trebuia doar să spună formula magică pentru ca sub ele să se deschidă tuneluri lungi ducând spre măruntaiele pământului, acolo unde spiriduşii apelor ascunseseră toate bogăţiile înghiţite de oceanul nesăţios în timpul furtunilor, după ce-şi pleznise limbile de apă peste corabiile ameţite de vârtejuri, scufundându-le.

Soarele începuse deja să-i arunce suliţe încinse în ceafă şi pe umerii încovoiaţi, când aparatul începu din nou să ţiuie, un strigăt de pescăruş zburând peste ape, dându-i din nou senzaţia de nod în gât simţită de fiecare dată când îngenunchea, gata să scormonească în nisipul umed.

Atinse cu vârful degetului obiectul îngropat, nu era rece ca metalul, era mai degrabă un lemn umflat de apă, îl zgârie curios cu unghia şi o aşchie îi pătrunse în carne, făcându-l să sară în picioare de durere. Era într-adevăr ceva din lemn, aşchia scoasă de sub unghie era înnegrită de timp şi de apă, dar existau cu siguranţă şi părţi din metal, altfel aparatul nu ar fi ţiuit. Se aşeză din nou, proptindu-se cu putere în genunchi, ca să poată săpa mai bine. Ceva îi spunea că obiectul găsit nu putea să mai rămână ascuns sub nisip şi că el trebuia să fie scos cât mai repede la lumina soarelui, pe care cine ştie de cât timp n-o mai văzuse.

Îşi împinse arătătorul pe suprafaţa obiectului, încercând să ajungă la o margine, ca să poată să-l strecoare pe sub el, smulgându-l ca pe un dinte dintr-o gingie slăbită. Îi fu însă imposibil să-l scoată din nisip, chiar după ce-şi vârî şi cel de-al doilea deget pe sub el. Mări gaura din nisip, încercând să-şi strecoare toată mâna pe sub obiect şi abia atunci simţi în palma stângă răceala fierului în chingile căruia fusese strâns lemnul.

Nisipul părea să se fi transformat într-o masă de beton întărindu-se cu fiecare secundă ce trecea, aşa că îşi înfipse cu putere şi a doua mână sub obiectul îngropat şi, cu un ultim efort, îl trase în sus, icnind, în timp ce pe fruntea acoperită cu sudoare o venă i se umflase ca o coadă de şopârlă.

Stratul de nisip ud de deasupra obiectului se crăpă dintr-o dată, ca un mic crater, şi căutătorul scoase la iveală o roată veche, aşa cum nimeni din sat nu mai folosea de mult, a cărei margine era încinsă cu o bandă de fier lucrată grosolan purtând încă urmele loviturilor stângace ale fierarului.

La vederea ei, bărbatul scoase un strigăt de spaimă, în timp ce mâinile i se încleştară pe metalul a cărui răceală i se strecură în oase, înţepenindu-l pentru câteva clipe.

De când ghicitoarea satului îi prevestise, când încă era în floarea vârstei, că moartea-i va fi provocată de o roată, pescuitorul de coral fusese sigur că va muri înecat, că roata pomenită de bătrână era de fapt cârma vasului cu care pleca pe ape în fiecare zi şi, de aceea, răsuflase uşurat atunci când încetase să se mai scufunde, convins că soarta uitase de el acolo, în satul acela ascuns de lume, unde stăpânul locurilor era oceanul.

Dar acesta nu uita niciodată, fusese doar îngăduitor cu el, dându-i puţin răgaz, iar acum îi trimitea semnul sorţii sale, roata aducătoare a morţii de care crezuse că scăpase.

Îşi descleştă mâinile şi roata căzu pe nisip cu un sunet înfundat, de trup neînsufleţit. Privi oceanul de un albastru turcoaz ca penele papagalilor închişi în colivia de deasupra intrării bodegii din piaţetă, privi apoi cerul de acelaşi albastru turcoaz, soarele strălucind ca bănuţul de aur găsit cu mulţi ani în urmă, pe când căuta corali, trase adânc aer în piept, ca atunci când ieşea din apă cu plămânii sleiţi de presiunea din adâncuri, lovi cu piciorul muntele de nisip umed ridicat lângă groapa din care fusese scoasă roata, acum uscat la suprafaţă, şi porni mormăind spre casă.

Drumul până în grădina cu flori roşii ca de coral nu dură mult. Nu văzu oamenii din sat salutându-l cu veselie, ca de fiecare dată, râzând de obiceiul său, şi nu luă în seamă nici scârţâitul prelung şi enervant al porţii de la grădină, pentru care nu-şi găsea niciodată timp ca s-o ungă.

Se aşeză cu grijă în balansoar, trebuia doar să-şi găsească o poziţie cât mai comodă, pentru că nu ştia la cât timp după ce murea îl vor găsi vecinii, îşi împreună mâinile pe piept, închise ochii fără să privească îndărăt spre grajdul dărăpănat unde-şi adăpostea comorile şi oftă uşor, puţin timorat de ceea ce avea să i se întâmple, era totuşi o mare responsabilitate, să moară.