Nenorocirea i se întâmplase atunci când ajunsese la ultima frază a unei povestiri despre cerşetorul de la marginea oraşului, însoţit mereu de un câine mare şi alb. Cu trei cuvinte înainte de punctul final, începuse să se gândească deja la ce altă istorie va mai scrie după ce o va termina pe aceasta, aşa cum făcea întotdeauna, dar de data aceasta mâna îi amorţise brusc, oprind peniţa la jumătatea unei litere "a", rămasă părăsită pe hârtie ca un ou de potârniche cu vârful spart de o şopârlă înfometată, din cele întâlnite în lungile lui plimbări pe câmpul care înconjoară oraşul, atunci când căldura verii ridică în aburi uşori parfumurile florilor sălbatice, purtate de răsuflarea blândă a vântului înspre oraşul obosit de miasmele pieţelor unde locuitorii săi forfotesc neobosiţi din zori până-n noapte.
Încercase să scrie o altă povestire, lăsând la o parte finalul povestirii cu cerşetorul, dar penelul îi căzuse din mână, mort, ca o crenguţă de bonsai uscată, desprinsă de trunchi la o simplă adiere de vânt. Se gândise atunci că poate de vină era hârtia şi că, din cauză că peniţa se tocise atât de mult, cerneala nu mai prindea pe foaia de mătase atât de fină pe care scrisese până acum. Cumpărase atunci un pachet mare cu hârtie făcută din coajă de stejar argintiu, la fel de scumpă ca şi hârtia de mătase, însă puţin mai aspră şi mai groasă, dar peniţa nu scrisese nici pe aceasta nimic. Aruncase pachetul într-un colţ şi, negru de supărare, închisese într-o cutiuţă din lemn de trandafir lăcuit penelul de care nu se despărţise niciodată. Se dusese apoi, singur, la magazinul de la colţul străduţei şi îşi cumpărase o cutie cu cărbune şi un pachet cu hârtie de cea mai proastă calitate, maro ca laptele amestecat cu un vârf de pudră de cacao. Se întorsese acasă în mare grabă şi se aşezase plin de speranţă la măsuţa de scris, convins că, de data aceasta, reuşea să scrie. Cărbunele se poticnise însă pe foaia cea aspră încă de la primă literă, rupându-se în aşchii fine de cristale de un negru strălucitor, în timp ce degetele scriitorului se murdăriseră de parcă erau degetele unuia dintre muncitorii trăind în colibele sărăcăcioase ridicate de-a lungul drumului ce ducea la mina împăratului.
Văzând că nici aşa nu reuşea să scrie, mutase biroul în partea opusă a camerei, în faţa ferestrei prin care, în fiecare dimineaţă, razele soarelui încă amorţit de frigul nopţii se strecurau în camera întunecoasă, aprinzând grăunţele microscopice de praf plutind prin aer în mici vârtejuri obosite. Îşi aşezase hârtia drept în dreptunghiul de lumină desenat pe birou, sperând că razele soarelui îi vor încălzi articulaţiile înţepenite, parcă, de un ger cum nu s-a mai pomenit şi că îi vor reda mâinii sale mişcările suple şi elegante cu care obişnuia să scrie în vremurile cele bune. Soarele îi încălzise degetele încleştate pe cărbune, topindu-i gheaţa din articulaţii, dar în loc să simtă din nou zvâcnind în vene nerăbdarea inspiraţiei, îşi dădu seama că mâna i se moleşise şi mai mult, înmuindu-se ca o statuetă de ceară, din cele puse în faţa altarelor fumegânde la marile sărbători ale oraşului.
De-a dreptul disperat, scriitorul se dusese în grădină şi, cu un beţişor aromat încercase să scrie pe nisipul de pe aleea ce duce la micul iaz din mijlocul grădinii, plin de peştişori portocalii. Firele de nisip alunecau însă înapoi în făgaşul lor, stricând literele pe care acesta le aşternea înfrigurat pe alee, aşa cum alunecau firele de nisip spre mijlocul gâtuit al clepsidrei aşezate pe masa de lucru.
Zilele începuseră să treacă încet, de parcă armăsarii nărăvaşi înhămaţi la roata timpului învârtită fără răgaz dincolo de linia orizontului, se transformaseră dintr-o dată în nişte bieţi măgăruşi costelivi şi fără vlagă, ca cei trecând mereu pe strada principală în drum spre piaţa de zarzavaturi şi animale, încărcaţi cu poveri ce se înălţau c-un stat de om deasupra spinărilor lor obosite.
Retras în lumea umbrelor personajelor create în atâţia ani, scriitorul ajunsese să nu mai ştie dacă era noapte sau zi, dacă trecuse o zi sau o săptămână, de când i se întâmplase nenorocirea. În încăperea cu ferestrele acoperite de crengile copacilor din grădină, dreptunghiul de lumină de pe biroul său nu mai avea nici auriul razelor de soare, nici argintiul lunii pline, devenise o pată incandescentă absorbind în intensitatea ei toate contururile şi umbrele camerei, apoi ale grădinii, ale oraşului şi, în cele din urmă, ale lumii întregi, lăsându-l pe scriitor singur în faţa imensităţii universului ale cărui adâncuri şopteau neîncetat poveşti de demult, într-un vuiet stins de ape nevăzute.
La un moment dat, vuietul apelor fu acoperit de un zvon de voci din ce în ce mai ascuţite şi mai agitate. Scriitorul se ridică din patul în care zăcuse până atunci şi, mânat de curiozitate, ieşi în stradă. Soarele îl orbi fără milă, aruncându-i suliţe de foc în ochii obosiţi de nesomn, aşa încât fu nevoit să se ţină de pereţii caselor pentru a putea înainta în direcţia de unde se auzeau strigătele.
Când fu aproape, putu în sfârşit să înţeleagă ce se întâmplase. Bătrânul vraci care colindase lumea în lung şi-n lat vreme de sute de ani ajunsese, în sfârşit, înapoi acasă. Plecase demult, când bunicii bunicilor oraşului erau tineri, abia intraţi în viaţă. Tânărul cu plete negre de atunci pornise singur la un drum lung, la capătul căruia ştia că nu va mai găsi în viaţă pe nimeni dintre cei dragi. În fiecare aşezare omenească el rămăsese câte trei zile, aşezat pe un bolovan, cu toiagul culcat la picioare, fără să bea şi fără să mănânce, ascultând pricini şi dând sfaturi, vindecând bolnavi şi desfăcând blesteme. Locuitorii oraşului de baştină îl uitaseră treptat, mulţi începuseră chiar să se îndoiască de existenţa lui ieşită din comun, spunând că totul era doar o poveste considerată de câţiva nebuni a fi adevărată. Însă acum, din adâncul vremurilor, tânărul se întorcea la ei, aplecat sub povara anilor şi a amintirilor, aducându-le veşti din oraşul lor de acum câteva sute de ani, ai cărui locuitori, strămoşii lor, îi priveau cu ochii obosiţi ai acestuia, peste care negura trecutului începea încet să se lase.
Scriitorul se strecură prin mulţime şi, până să-şi dea seama, ajunse chiar lângă vraci. Acesta se aşezase lângă fântâna din centrul pieţei, pe o piatră de moară tocită adusă de locuitori într-o căruţă de la moara de lângă râul ce curgea la marginea de nord a oraşului. Oamenii îi povesteau necazurile lor, aşezaţi pe vine în faţa lui, ca să audă mai bine ce avea să le spună bătrânul, şi capetele lor se apropiau ca într-un joc de copii care pun la cale cine ştie ce năzdrăvănie, pentru a se îndepărta apoi la fel de repede, unele clătinându-se pline de îndoială, altele scuturându-se uşor, ca şi cum ar fi vrut să scape de gândurile negre care le-au apăsat până atunci. Părul bătrânului strălucea obosit în lumina gălbuie de toamnă, ca fildeşul unei scoici deschise, uitate prea mult la soare, şi privirea scriitorului nu se mai dezlipi de albul lui mat până când vraciul îl fixă cu ochii săi negri ca măslinele, în timp ce-i făcea semn cu mâna să se apropie.
Se apropie încet, lăsându-se pe vine cu mult înainte să ajungă în faţa lui. Nu mai mersese aşa de când era mic şi se strecura pe sub masa din bucătărie, lângă care mama lui îşi găsea întotdeauna de lucru. Când ajunse în faţa bătrânului, acesta îşi coborâse deja privirea, lăsând părul alb să-i cadă peste frunte, acoperindu-i faţa. Scriitorul ar fi vrut să-i vadă de aproape ochii, dar acesta începuse deja să vorbească, făcându-l să uite de tot. Vorbea atât de încet, încât vocea lui părea să fie ţesută din fire de mătase ce vibrau uşor atunci când pronunţa o consoană dură, făcând să tremure până şi aerul atunci când primea cuvintele rostite, topindu-le în masa-i încinsă de căldura din timpul zilei.
- Tu vei pleca departe, scriitorule. Te vei întoarce însă mult mai repede decât mine în oraş, la timp ca să-ţi mai poţi saluta vecinii şi să depeni amintiri cu prietenii de-o viaţă.
Nu-i venea să creadă că vraciul îi ghicise meseria şi fu pe punctul de a-l întreba cum aflase acest lucru, dar acesta nu-i dădu răgaz.
- Vei pleca acolo unde creşte copacul cel veşnic în crengile căruia sunt agăţate mii de săculeţe, unele mai pline, altele mai goale. În fiecare din aceste săculeţe se află inspiraţia unui scriitor din lumea asta atât de largă. Vei găsi săculeţul cu inspiraţia ta şi te vei întoarce acasă. Şi vei scrie din nou.
Ar fi vrut să afle mai multe de la vraci, dar mulţimea îl împinse de la spate, îndepărtându-l. Clătină din cap, neîncrezător, aşa cum mai făcuseră şi alţii înaintea lui, speriaţi de uşurinţa cu care bătrânul le ghicise necazurile şi de cuvintele puţine folosite ca să le decidă cursul vieţii de atunci înainte. Preţ de o clipă se gândi că bătrânul era doar un impostor vorbind vrute şi nevrute, prostind oamenii orbiţi de supărări, dar în clipa următoare îl cuprinse un sentiment de vinovăţie ce îi urcă din piept înspre obraji, ca un val de căldură, aproape sufocându-l. Îşi aminti de privirea lui, mai păstrând încă, deşi obosită, urme din îndrăzneala unui vultur zburând în înaltul cerurilor şi care licărise timp de sute de ani cu intensitatea izvorâtă din dorinţa de a face bine într-o lume ale cărei generaţii veneau şi se duceau, aşa cum frunzele cădeau în fiecare toamnă, putrezind pe pământ, lăsând cale liberă mugurilor dospiţi în timpul iernii în seva ascunsă a crengilor.
A doua zi dis-de-dimineaţă scriitorul porni la drum.
Ieşi din oraş prin poarta de sud tocmai când mijeau zorii, făcând să strălucească boabele de rouă pe câmpul de un verde crud. În seara dinaintea plecării se gândise că poate era mai bine să meargă spre nord, să treacă râul, lăsând în urmă moara care icnea necontenit, rotindu-şi la nesfârşit pietrele grele, dar se răzgândise repede, nu era bine să înceapă călătoria trecând peste o apă, apa era înşelătoare şi nestatornică, cu adâncuri nesătule, în timp ce pământul, fie el câmpie, deal sau munte, nu se mişca niciodată sub picioarele călătorului, de fapt, aproape niciodată, pentru că din când în când se zguduia, atunci când monstrul ascuns în măruntaiele sale strănuta sau avea un acces de tuse, dărâmând case şi rupând copaci.
Merse grăbit zile întregi, fără să simtă oboseala şi fără să stea de vorbă cu nimeni, dormind doar câteva ore pe noapte şi mâncând pe apucate.
Când soarele ajungea în înaltul cerului, de unde începea să-şi arunce suliţele cele mai ascuţite şi mai fierbinţi, scriitorul îşi acoperea capul cu o cârpă albă înmuiată în apă şi-şi continua drumul, fără să se oprească la umbra un copac, aşa cum făceau ceilalţi călători, care profitau de ocazie ca să stea la taifas, să se cunoască şi să-şi spună istoria vieţii lor. Dacă ploua, nu cerea adăpost în nici o casă, pentru că nu avea timp să stea asculte poveştile celor care-l găzduiau, se grăbea să ajungă cât mai repede la grădina cea fermecată, să-şi ia săculeţul cu inspiraţie şi să se întoarcă acasă ca să scrie din nou. Putea să se adăpostească acolo unde nu erau oameni, pe câmp, sub coroana deasă a unui copac, dar n-o făcea, pentru că ştia că fulgerele erau spiritele rele care se transformau în foc şi-şi domoleau foamea cu tot ce puteau arde, aşa că singura soluţie era să meargă mai departe, adâncindu-se până la glezne, uneori chiar şi până aproape de genunchi, în masa cleioasă a drumului de pământ atât de uscat în timpul arşiţei, încât părea de granit.
Nu ştia câte zile şi câte nopţi durase călătoria, dar cu siguranţă nu putuse să dureze mult, pentru că atunci când ajunse la grădina fermecată unghiile şi barba nu-i crescuseră mai mult decât i-ar fi crescut într-o săptămână. Odată ajuns, rămase uimit că totul fusese atât de simplu şi îi fu ciudă că nu ştiuse mai devreme că trebuia să vină până aici, înainte ca vraciul să ajungă în oraşul său, în loc să încerce cu disperare să scrie pe diferite hârtii şi cu diferite instrumente. Se gândi cu uşurare că nu peniţa cea preţioasă fusese de vină şi că o închisese pe nedrept în cutiuţa ei din lemn de trandafir lăcuit, zăcând acum într-unul din sertarele prăfuite ale mesei de scris la care nu mai lucrase de atâta amar de vreme.
Copacul fermecat se afla în mijlocul unei grădini de vis, cu ierburi înalte unduindu-se în adierea vântului, scoţând acelaşi foşnet şoptit ca şi peniţa atunci când aluneca pe hârtia fină de mătase, atunci când inspiraţia îi dădea ghes să scrie. Nu se vedea nici o cărare până la copac, aşa că scriitorul fu nevoit să-şi croiască singur drum printre ierburi până lângă trunchiul gros, tăindu-şi palmele cu muchiile ascuţite ale frunzelor lungi şi groase pe care trebuia să le împingă într-o parte şi-n alta la fiecare pas şi care, odată lăsate libere, reveneau la poziţia lor iniţială, închizându-i drumul de întoarcere, cu un sunet ce nu mai aducea deloc a foşnetul peniţei pe hârtia de mătase, ci mai degrabă a chicotit răutăcios de spiriduş pus pe şotii.
(va urma)