Oraşul care năzuia spre stele

Locuitorii oraşului nu mai mergeau pe jos demult şi iarba începuse să crească prin crăpăturile asfaltului, la început discret, câte un fir subţire ici şi colo, apoi în smocuri de un verde smarald, ca sprâncenele unui clovn adormit pe caldarâm, ajungând, după un timp, să acopere porţiuni mari de străzi, covoraşe aruncate la întâmplare de o mână grăbită. Drumurile începuseră să se sfarme treptat, ca orice monument arheologic care se respectă, măcinate de tristeţe şi de singurătate, aşteptând răbdătoare să se transforme în praf, aşa cum soarta le fusese scrisă în cărţile înţelepţilor ascunse în nisipul deşertului. Şi când, după un timp, totul fu doar praf şi pulbere, iarba fu stăpână.

Oraşul devenise tăcut şi morocănos, casele sale plutind deasupra stratului de iarbă, la fel ca şi micile nave ale locuitorilor, într-un dans fără muzică şi fără ritm, într-o înlănţuire de mişcări fără sens, uşoare ca atingerea pensulei pe pânză.

Singurul detaliu care rupea armonia acestui peisaj fragil erau cele două urme paralele lăsate în iarba fragedă care acoperise strada principală. Păreau a fi urmele unei nave extraterestre care aterizase forţat în centrul oraşului şi care, neputându-se opri, alunecase de-a lungul caselor, ca o săniuţă, până acolo unde şirul de clădiri se termină şi unde, datorită energiei prea mari acumulate prin alunecare, se evaporase în neant, dispărând pentru totdeauna.

Maşina cea veche, ale cărei urme erau, de fapt, cele două linii paralele, îi intriga şi îi revolta pe toţi locuitorii. Ea avea neobrăzarea să-şi târască, încăpăţânată, carcasa ruginită şi obosită pe iarba străzii principale, atingând, astfel, cu intestinele ei din fier şi cauciuc pământul pe care nimeni nu mai avusese curajul să-l atingă de atâta timp. În plus, neputând merge singură, era condusă de un om.

Nimeni nu ştia de unde venea bătrânul.

De acolo, de sus, ei nu puteau să-i vadă faţa, doar părul alb căzându-i în valuri ondulate pe umerii încovoiaţi şi genunchii îndoiţi, mişcându-se ritmic în timp ce apăsau nişte pedale ascunse înspre botul maşinii, sub un cerc mare şi negru, pe care acesta îl învârtea din când în când cu mâinile.

Omul şi maşina străbăteau în fiecare zi acelaşi drum, în timp ce toate cele patru obiecte rotunde cu care maşina înainta de fiecare dată pe urmele lăsate cu o zi înainte scârţâiau din încheieturi a resemnare. La apusul soarelui apăreau, ca printr-o minune, în centrul oraşului, de parcă îi scuipa pământul din măruntaie şi de acolo o porneau încet spre ieşirea din oraş. La vremea când ajungeau în câmp, soarele era deja roşu, un roşu cald mirosind a căpşuni coapte. Se opreau întotdeauna în acelaşi loc, ca şi cum le-ar fi fost frică să nu fie înghiţiţi, dacă ar mai fi înaintat puţin în câmp, de imensitatea cerului şi de cea a pământului, unite în miracolul universului.

De acolo de unde ei se opreau, nu se mai putea auzi nimic, zgomotele se pierdeau în spaţiul deschis, ca nişte fulgi împrăştiaţi de o pală de vânt, şi nimeni nu ştia dacă chiorăitul maţelor ruginite ale maşinii înceta, cât timp aceasta stătea pe loc, sau îşi continua aria monotonă.

De departe totul părea nemişcat, capul bătrânului se odihnea pe cadrul metalic al ferestrei şi doar câte o şuviţă îi aluneca, din când în când, din coama albă ca neaua, în afara maşinii, mângâind parcă luciul opac de oboseală al caroseriei, cu o mişcare delicată, aproape ruşinoasă.

La întoarcere, seara, zgomotul zgâlţâit începea să se audă din ce în ce mai tare, pe măsură ce bătrânul şi maşina se apropiau de centrul oraşului, în timp ce norii îşi storceau ultimele picături de roz din marginile atârnânde.

Locuitorii oraşului se obişnuiseră deja cu acest ritual care se repeta în fiecare zi cu precizie şi în care chiar şi zgomotul făcut de maşină părea să urmeze aceeaşi melodie, cu pocnete şi scârţâieli intrate în armonie. Până într-o zi când se întâmplă ceva neobişnuit. Odată ajunsă în câmp, maşina nu se mai mişcă nici când soarele căzu în spatele liniei orizontului, nici când luna îşi scutură ploaia de stele pe firmamentul întunecat şi nici când, dimineaţa, roua făcu să-i strălucească încă o dată, ca în vechile ei timpuri bune, caroseria. Şi rămase acolo şi în zilele următoare, nemişcată, cu capul bătrânului sprijinit pe cadrul metalic al geamului, în timp ce vântul se juca, pus pe şotii, în buclele argintii ale acestuia.

În primele zile, toţi o priviră din depărtare, întrebându-se ce se întâmplase, ce fisură oprise mersul implacabil al mecanismului acestui ritual ce părea acordat cu mişcarea lumilor, rupându-i firul depănat pe mosorul destinului.

Cu timpul însă, toţi se obişnuiră cu ideea că maşina se oprise la marginea oraşului pentru a nu mai porni niciodată şi nici nu băgară de seamă când iarba o acoperi în întregime, transformând-o într-o colină singuratică.

Încet, încet, urmele pe care maşina le lăsase în oraş dispărură, firele de iarbă turtite de roţile ei ridicându-şi vârfurile cu teamă, ca nu cumva să fie strivite din nou, într-o lume în care totul se dezlipea încet-încet de pământ, năzuind spre stele.