Povestea scriitorului (II)

Ajunse cu greu la umbra aruncată de coroana copacului pe pământul reavăn din jurul trunchiului, acoperit doar cu un muşchi gros, mustind a umezeală. Îşi ridică privirea spre crengile pline de frunze mari rotunde, de un verde proaspăt, cum nu mai văzuse niciodată în oraşul său, în care soarele arzător veştejea toate plantele, secându-le rădăcinile, şi printre ele ghici agăţate săculeţele despre care îi vorbise vraciul, legănându-se în bătaia vântului, fructe nemaivăzute, uşoare ca nişte băşici uscate, umplute cu cine ştie ce seminţe, scoţând mii de sunete delicate şi ameţitoare. La vederea lor, inima scriitorului tresăltă de bucurie. În clipa următoare, se şi căţără pe crengile cele mai de jos, făcându-le să trosnească sub greutatea trupului său, în timp ce cu o mână apucă săculeţul cel mai plin cu inspiraţie pe care îl putu găsi.
- Nu, nu.

Scriitorului i se păru că aude o voce subţire în dreptul urechii stângi. Dădu drumul săculeţului care se legănă de câteva ori pe creangă, în timp ce sunetul de seminţe uscate se intensifică. Privi în stânga lui, de acolo de unde venise vocea, neştiind ce să creadă. În faţa lui, o pasăre cât un pumn de mică şi la fel de verde ca şi frunzele copacului ţopăia de zor de la un capăt la altul al unei crengi puţin mai sus decât cea pe care se afla el.
- Nu e săculeţul tău.

Scriitorul privi cu atenţie ciocul păsării în timp ce vocea se auzea din nou, dar acesta nu se deschisese deloc, iar acest lucru îl linişti şi-l sperie în acelaşi timp. Nu avea în faţa lui o pasăre vorbitoare şi era bine, dar totuşi cineva vorbise, asta bineînţeles dacă nu începea să aibă halucinaţii din cauza oboselii şi a emoţiei.
- Îţi vei primi imediat săculeţul tău cu inspiraţie. Ţi-l aduc cât ai zice peşte.

Pasărea îşi luă zborul mişcându-şi aripile atât de repede, încât scriitorul avu pentru o clipă senzaţia că, de fapt, nici nu avea aripi, cineva o ridicase în sus cu o sfoară invizibilă, ca să râdă de el şi să-l păcălească. Aşteptă să vadă dacă vocea se va auzi din nou, dar fu înconjurat de liniştea punctată doar de foşnetul frunzelor în bătaia vântului.
- Aici se află inspiraţia ta.

Pasărea apăru deodată pe aceeaşi creangă de unde îşi luase zborul cu câteva secunde înainte şi ţopăia din nou de la un capăt la altul, ca şi cum nici nu plecase şi totul fusese un vis, vocea stridentă, aripile mişcându-se atât de repede încât nici nu se vedeau, doar că în ciocul ei se afla acum un săculeţ dintre miile agăţate de crengile copacului fermecat, şi ea îl legăna agitată în dreptul feţei scriitorului, în timp ce ochişorii mici ca nişte boabe de neghină i se roteau în toate părţile.

Privi plin de curiozitate săculeţul în care se aflau închise zilele sale de inspiraţie, de care îi era atât de dor, când se aşeza la măsuţa de scris încă înainte ca soarele să aprindă picăturile de rouă de pe frunzele plantelor din grădină şi mâna începea să alunece lin pe hârtie, lăsând în urmă rânduri scrise mărunt, cu personaje care prindeau viaţă şi se mişcau aşa cum vroia el, ca nişte marionete prinse cu fire invizibile de peniţa sa fermecată. Îşi închipui cum, atunci când va deschide săculeţul, zilele acelea minunate vor veni spre el ca un stol de păsări albe dând din aripi speriate, eliberându-i inspiraţia din chinga norilor îngrămădiţi sub fruntea-i obosită.

Spre dezamăgirea lui, săculeţul său cu inspiraţie era aproape gol, atârnând în ciocul păsării ca o smochină uscată, şi, o clipă, vru să prindă nenorocita de pasăre care îşi bătuse joc de el şi să-i frângă gâtul cel subţire ca pe un beţişor aromat din cele aprinse de servitoare pe măsuţa de scris în fiecare seară, după apusul soarelui. Pasărea păru să-i citească gândurile şi zbură pe o creangă mai sus, unde scriitorul n-o putea ajunge. De acolo îi aruncă la pământ săculeţul, vorbindu-i cu aceeaşi voce piţigăiată:
- Săculeţul tău cu inspiraţie este aproape gol. Ai grijă să-l umpli până ajungi acasă. Pentru fiecare întâmplare văzută, pentru fiecare poveste auzită, pune un fir de nisip în săculeţ. Când ajungi acasă, leagă săculeţul plin de tocul uşii de la intrare şi începe să scrii.

Pasărea începu să chicotească veselă, sărind de pe o creangă pe alta, şi scriitorul o mai auzi încă multă vreme după ce se dădu jos din copac şi ieşi din grădină, pornind spre casă pe drumul prăfuit, în timp ce săculeţul gol, ca o smochină uscată, foşnea uşor în buzunarul de la piept, vrând parcă să-i ceară scuze că se golise de inspiraţie şi că-l făcuse să pornească la un drum atât de lung şi de obositor.

După un timp, sunetele scoase de pasăre se estompară, îmbibându-se cu praful fin de pe drum şi, în curând, scriitorul nu le mai auzi deloc. Abia atunci putu să se gândească la ce-i spusese pasărea şi îşi dădu seama că, de fapt, el era singurul vinovat pentru că-şi golise necugetat săculeţul cu inspiraţie pe care trebuia acum să-l umple, dacă mai voia să scrie vreodată.

Imaginea vraciului prinse contur în gândurile sale, crescând ca un boboc de trandafir deschis în lumina blândă a zorilor. Îi vedea barba şi părul lungi până la brâu, braţele şi picioarele tremurându-i la fiecare mişcare şi ochii în adâncul cărora scânteia tinereţii se stinsese demult, pentru că drumul său fusese lung, atât de lung, încât uitase câte primăveri îi dezmorţiseră oasele obosite şi îngheţate de frigul iernii. Se oprise răbdător să-i asculte pe oameni, cu durerile şi bucuriile lor, iar timpul trecea peste capul său din ce în ce mai plecat, albindu-i pletele cu pulbere de stele.

În schimb, drumul scriitorului durase puţin, atât de puţin încât totul fusese mai mult o joacă. Orbit de dorinţa de a ajunge cât mai repede la copacul fermecat, el nu prinsese înţelesul învăţăturii vraciului, acolo, în piaţa fremătând de oameni, cu capul plecat, după ce-l măsurase din priviri cu o ultimă strălucire tresărită pe tăişul unei săbii, preţ de-o clipă, atunci când soarele ajunge în înaltul cerului.

Scriitorul grăbit nu se oprise nici măcar o clipă în drumul său, pentru că, dacă s-ar fi oprit să admire câmpiile, acestea i-ar fi povestit despre luptele date pe întinderile lor cu sute şi mii de ani înainte, când morţii au îngrăşat cu sângele lor gros de viteji brazdele acum mustind de seva vieţii, iar dacă s-ar fi aşezat la umbra copacilor bătrâni ale căror coroane sprijină cerul obosit, aceştia i-ar fi spus poveştile vieţilor miilor de oameni adăpostiţi lângă trunchiurile lor groase, de ploaie sau de soare, aşa cum ei le depănaseră la oră înserării, când vorbele prind freamătul stelelor abia ivite şi se înalţă spre frunzele foşnind complice, ca nişte licurici bătrâni a căror lumină obosită se stinge încet, cu o ultimă răsuflare. Şi nu numai copacii şi câmpiile ar fi avut ce-i spune, apele, norii, pietrele, toate i-ar fi putut vorbi despre lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite, pe care peniţa sa de argint le-ar fi scris pe hârtia de mătase cu sprinteneala tinerelor fete care înşiră mărgele pe fire de in în pragul caselor, la asfinţit.

Drumul de întoarcere fu lung şi anevoios. Scriitorul nu mai prididea să asculte şi să vadă tot ce se petrecea în jurul său, se oprea la fiecare pas de frică să nu piardă cumva o poveste, o pildă pe care ar fi putut-o scrie mai târziu, în liniştea grădinii sale unde trandafirii îşi scuturau aromele purtate de firele de vânt în casă, unde se agăţau de perdele şi de marginile mânecilor largi ale cămăşii ţesute din cânepă netoarsă.

Cu fiecare pas făcut, săculeţul ascuns în stânga pieptului creştea din ce în ce mai mare, ca un aluat dospit, de parcă de atâta emoţie inima i-ar fi ieşit din căuşul cald al pieptului şi i s-ar fi cuibărit în buzunarul prins de căptuşeala hainei roase de vreme.

Zilele vieţii scriitorului se scurseră lin, aşa cum apele de câmpie alunecau peste pietrele din albie, aşa cum vântul mângâia frunzele de eucalipt în aerul călduţ al serii, în timp ce picioarele-i obosite îl purtară pe drumuri largi şi impunătoare, străjuite de copaci cu coaja asprită de vreme, pe drumuri înguste şi abrupte, scobite în munţi de cine ştie ce spiriduşi plictisiţi să se tot caţere până în vârful munţilor pentru a-i putea trece. Întâlni oameni de tot felul, ale căror vieţi erau pline de supărări şi de bucurii, cu morţi năprasnice lăsând în suflete cicatrici sau răni deschise ce nu se vor mai închide niciodată, cu naşteri aducând mulţumire, aşa cum cea mai mică scânteie de lumină aduce freamătul vieţii în întunericul din care au crescut lumile, cu iubiri adânci de nedesfăcut nici chiar de răutăcioşii zei ai morţii. Poveştile oamenilor se găseau oriunde pe drum, plutind ca nişte coroane de păpădii suflate de pe tija lor de un copil năzdrăvan, iar scriitorului nu-i rămânea decât să întindă mâna şi să le prindă, pentru a le vârî cu mâna-i tremurând de emoţie în săculeţul purtat cu grijă la piept în tot acest timp. Erau spuse cu evlavie, în şoaptă, oricui dorea să le asculte, în momentele de tihnă de la marginea drumului, acolo unde praful ridicat de picioarele călătorilor şi ale animalelor lor se leagănă în fuioare dese în crengile copacilor ca nişte stupi fantomatici ale căror albine au murit demult, atunci când seceta a ars polenul florilor, lăsându-le fără hrană.

Ajuns, în sfârşit, la porţile oraşului său, scriitorului îi crescuse barba până aproape de genunchi, cu firele rare fluturându-i uşor la fiecare respiraţie, iar unghiile i se încovoiaseră ca nişte cozi de cameleon, astfel încât nu putu să strângă pumnul ca să bată în poartă şi fu nevoit să lovească lemnul tare cu piciorul, aşa cum nimeni nu mai îndrăznise s-o facă până atunci. Din cauza unghiilor prea lungi, scriitorul nu putu nici să-şi scoată punguţa doldora de poveşti din buzunarul de la piept, până când bătrâna sa servitoare, copleşită de emoţia revederii, i le tăie cu mâini tremurânde, îngropându-le apoi cu grijă într-un colţ al grădinii, neştiut de nimeni, pentru ca nimeni să nu mai tulbure sufletul obosit al stăpânului său.

Scriitorul nu dori nici să doarmă, nici să mănânce, bău doar un ceai verde din ceşcuţa sa din porţelan atât de fin încât părea făcută din hârtie cerată, şi se aşeză la măsuţa de scris, de care îi fusese atât de dor, nu înainte de-a agăţa de tocul uşii de la intrare săculeţul cu poveşti, aşa cum îi spusese pasărea din copacul fermecat. Scoase din sertar penelul cel vechi, a cărui peniţă scârţâi preţ de câteva cuvinte pe hârtia de mătase, dezmorţindu-se, şi începu să scrie.

Scrise toată noaptea la lumină opaiţului cu ulei parfumat şi nici nu simţi când pasărea cea verde se aşeză uşor pe umărul lui, urmărindu-i mâna alergând înfrigurată pe hârtie. Cine ar fi privit-o în acel moment, ar fi putu jura că ciocul ei s-a deschis într-un zâmbet uşor, în timp ce ochişorii păreau să strălucească mai tare ca înainte, ca şi cum o lacrimă prinsă de pleoape ar fi reflectat lumină gălbuie a fitilului.

Dis-de-dimineaţă, când scriitorul îşi ridică ochii obosiţi de pe hârtie, văzu că săculeţul nu mai era la locul său şi sări ca ars de pe scăunel. Începu să-l caute cu disperare în toată grădina, gândindu-se că poate vântul nopţii îl aruncase undeva printre răsadurile de flori, dar săculeţul nu fu de găsit. Într-un final se aşeză resemnat pe o bancă din grădină, acceptând gândul că-l pierduse pentru totdeauna. Poate vreo veveriţă i-l furase, crezându-l plin cu nuci gustoase, şi-l dusese în scorbura ei, sau poate vreo pasăre îl crezuse o rodie zemoasă, aşa plin cum era, şi-l luase pentru puişorii săi care o aşteptau cu nerăbdare în cuib.

Când soarele căzu după munţii străjuind oraşul la apus, scriitorul se aşeză din nou la măsuţa de scris şi, curând, frazele începură să curgă una după alta, ca pânzele de apă ale ploilor de primăvară, făcându-l să uite de săculeţ.

Bătrâna servitoare se gândi până după miezul nopţii ce animal putuse să fure săculeţul şi, în cele din urmă, ajunse la concluzia că doar o pasăre putuse să ajungă la tocul uşii fără ca nimeni s-o audă. Se culcă liniştită că dezlegase misterul şi somnul i se aşternu peste ochi ca un fâlfâit lin de aripă, în timp ce pasărea cea fermecată zbura, purtată de raze de lună, spre grădina mustind, la acea oră târzie din noapte, de misterele vieţii necunoscute vreodată de nici un muritor, poate doar cei binecuvântaţi le atinseseră preţ de-o clipă, fără să ştie, aşa cum o rază de soare atinge firul de iarbă, înainte de a se scurge în măruntaiele de foc ale pământului.