Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Casa cu pereţi de vânt

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul unei lacrimi


Iulia Sala

12.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
În încăperea sărăcăcioasă şi întunecoasă, singurul obiect ce atrăgea atenţia era oglinda, în ale cărei ape uşor tulburi se strângea lumina gălbuie a celor cinci becuri montate în jurul ei.

În faţa oglinzii, aşezat pe un scaun fără spătar ale cărui încheieturi scârţâiau şi pocneau la fiecare mişcare, bătrânul clovn îşi ştergea încet, cu un burete murdar, culorile vii de pe faţa brăzdată de riduri. Începea de sus, de la frunte, cobora apoi pe lângă colţul ochiului, peste obrazul scofâlcit, până la bărbie, lăsând în urmă o dâră în care albul, roşul, galbenul, verdele şi albastrul se amestecau ca într-un curcubeu înmuiat în apă.

Aplauzele şi strigătele pline de uimire ale copiilor se stinseseră demult, singurul zgomot care se mai auzea în jurul arenei fiind oftatul cortului celui mare, a cărui pânză groasă, cu dungi albe şi roşii, decolorate şi prăfuite, se umfla şi se dezumfla ca un plămân obosit, în bătaia vântului rece de toamnă.

Între două rafale de vânt, cortul nu mai scotea nici un sunet, încercând să-şi recapete răsuflarea, după atâtea gemete chinuite, şi atunci suspinele înăbuşite ale clovnului se auzeau din ce în ce mai tare, trecând de uşa cu vopseaua scorojită reuşind cu chiu, cu vai, să ţină piept curentului rece din hol.

Bătrânul îşi luă capul în mâini, lăsând deoparte buretele cu care nu-şi ştersese decât jumătate de obraz. Umerii îi tremurau la fiecare oftat ca străbătuţi de frisoane, în timp ce suspinele lui deveneau din ce în ce mai sfâşietoare, strecurându-i-se printre dinţii scoţând, de tare ce-i strângea, un scrâşnet surd, ca de pietre de moară. La un moment dat, scoase un strigăt ascuţit, ca de pasăre atinsă de un glonţ rătăcit, rămânând apoi nemişcat, privindu-şi în oglindă faţa boţită de durere, ca o batistă mototolită scoasă dintr-un buzunar neîncăpător. Ochii i se umeziră, strălucind în lumina becurilor, şi o primă lacrimă apăru în mijlocul şirului de gene de pe pleoapa de jos a ochiului stâng. Rămase acolo preţ de câteva secunde, agăţată de genele dese, mândră că era prima lacrimă care făcea dovada suferinţei stăpânului său. Privi în urma ei cu nelinişte, de teamă ca nu cumva o altă surată de-a ei să se grăbească să apară, stricându-i ieşirea pregătită cu atâta grijă. Se linişti însă, văzând că era singură şi că putea să-şi joace rolul fără nici un fel de grijă. Aruncă o privire plină de aroganţă în camera sărăcăcioasă, în timp ce făcea un ultim efort să se desprindă complet de retina umedă şi călduţă a ochiului în pleoapa căruia se formase.

Sperase să fie ceva lume în jurul clovnului, multe perechi de ochi care s-o admire crescând ca o boabă de cristal de cea mai bună calitate, aruncând mii de scânteieri discrete în lumina reflectată de oglindă, ochi care să şi-o dorească pe genele lor, ca pe cel mai de preţ giuvaer.

La început fu puţin dezamăgită, când îşi dădu seama că nu se mai afla nimeni în cameră, dar îşi reveni imediat. De fapt, nu avea nevoie de admiraţia nimănui, era convinsă că era cea mai frumoasă lacrimă care existase vreodată şi că urma să-şi joace rolul vieţii cu cea mai mare graţie. Îşi alesese, de altfel, ca loc de apariţie mijlocul şirului de gene de pe pleoapa de jos a ochiului, un loc dificil, unde o lacrimă se putea forma numai cu multă dibăcie şi concentrare, cel puţin aşa discutaseră între ele suratele ei, în timp ce-şi aşteptau cu nerăbdare rândul să se formeze în ochii clovnului, stăpânul lor.

Riscase mult alegându-şi acest loc, la mijlocul şirului de gene, dar învăţase pe de rost sfaturile lacrimilor mai bătrâne, care încă mai sperau să le vină rândul, despre cum să-şi strângă lichidul sărat între pereţii săi gelatinoşi şi transparenţi, cât de mult să crească şi, în sfârşit, cum să aleagă momentul potrivit în care să se desprindă de gene şi să cadă pe obraz. Se pregătise cu cea mai mare seriozitate, conştientă de ocazia unică ce i se oferise de a fi printre cele alese să-şi mulţumească stăpânul a cărui suferinţă se materializa, astfel, într-o atât de minunată lacrimă, rotundă şi strălucitoare.

Soluţia cea mai uşoară ar fi fost, bineînţeles, să se formeze în colţul ochiului, dar asta o făceau doar lacrimile leneşe şi superficiale care preferau să fie scutite de eforturi inutile, pentru că de acolo se puteau desprinde de gene fără nici o problemă, la cea mai uşoară clipire a pleoapelor. Ele nu reuşeau însă niciodată să aibă o ieşire spectaculoasă. Se formau şi se desprindeau de gene fără să fie observate şi, de cele mai multe ori, nu ajungeau să-şi termine drumul pentru că nu aveau destul volum sau, pur şi simplu, pentru că stăpânul lor, enervat de lentoarea lor, le ştergea cu dosul mâinii cu un gest brusc, lăsând pe obraz o dâră umedă zvântată cu iuţeală.

Îşi pregătise cu minuţiozitate planul, dând importanţă şi celor mai mici detalii legate de volum şi de timp. Exista totuşi un lucru căruia lacrima îi acorda un loc aparte: atenţia stăpânului ei. Era conştientă că, oricât de mult şi-ar fi dat silinţa, ea devenea strălucitoare şi atrăgătoare doar dacă stăpânul său o privea cu răbdare, fără s-o şteargă cu mâna, lăsând-o să coboare în toată splendoarea ei până la capătul călătoriei sale, în vârful bărbiei, de unde urma să dispară pentru totdeauna.

Înainte de a cădea de pe gene pe obraz, ea rememoră plină de mândrie momentul în care se formase, fermecându-şi stăpânul, care o urmărise nemişcat cum îşi rotea apele crescânde în învelişul ei transparent şi atât de luminos. I se făcu teamă ca nu cumva atenţia clovnului să fie atrasă de zgomotele de dincolo de uşă, dar acesta o privea ca hipnotizat şi ea avu siguranţa că, de atunci înainte, succesul spectacolului ei era asigurat.

Ştia că trebuia să-şi adune toate forţele pentru a putea aluneca în jos pe obrazul clovnului, încă plin de pudra colorată, aşa că aşteptă puţin mai mult decât prevăzuse iniţial, pentru ca lichidul care se mai afla încă în jurul ochiului să apuce să se strângă între pereţii ei, dându-i mai multă greutate.

Când fu gata, se aruncă fără să clipească pe pometele obrazului, căzând drept pe un fir de pudră albă, pe care apele ei îl dizolvară numaidecât, devenind uşor tulburi. Nu se sperie însă, pentru că asta îi era soarta, să-şi piardă încet-încet strălucirea, pe măsură ce înainta peste obrazul încă machiat, aşa că-şi continuă drumul plină de încredere. Cu un ultim efort, îşi târî epuizată apele îngreunate de pudră până în gropiţa din bărbia clovnului, unde se opri să-şi tragă sufletul.

Tot drumul în josul obrazului se gândise cu revoltă că o carieră strălucitoare ca a ei se va termina atât de repede şi de lamentabil, lipsită de lumina reflectată de oglindă pe faţa stăpânului ei doar până la nivelul nasului. În schimb acum, odată ajunsă cu bine la capătul drumului ei, se simţi atât de ostenită şi de plictisită, încât tot ce-şi dori fu să dispară pentru totdeauna, uitând toate visurile de glorie făurite cu doar câteva secunde înainte.

Slăbită cum era, profită de un ultim suspin al clovnului pentru a se desprinde de bărbie, lăsându-se să cadă fără nici o părere de rău în neantul din una din cutele veşmântului acestuia, care o absorbi pe loc, transformând-o într-o pată umedă de mărimea unei cireşe coapte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer