Fire de nisip

Tânărul pescar nu se întorsese de pe mare de trei zile.

În toate cele trei zile, atunci când cerul îşi spăla ultimele nuanţe de roşu în marea cea verde, soţia lui se urcase pe stânca înaltă de la marginea golfului, pândind bărcile pescarilor care, odată ajunse la ţărm, muşcau nisipul umed al plajei cu un scrâşnet surd.

Îl aşteptase, însă în zadar, încercând să-i ghicească, în înghesuiala de la sosire, silueta îndoită peste barcă, în timp ce scotea captura de peste zi. De fiecare dată stătuse căţărată pe piatra rece până când plecaseră toţi, lăsând în urma lor pe plajă carcasele întoarse ale bărcilor, uriaşe broaşte ţestoase ajunse pe acele ţărmuri cu veacuri în urmă şi rămase de atunci nemişcate de spaimă, aşteptând un semn care să le arate drumul înapoi în trecut.

Ascuns sub una din bărci, copilul urmărise în fiecare seară silueta cenuşie a femeii căreia vântul sărat îi răvăşea părul, răsucindu-i-l în vârtejuri de alge întunecate ce-i cădeau peste obraji în şuviţe umede, pe care ea le dădea la o parte cu un gest absent. În lumina înşelătoare a apusului pătat de umbre pierdute, copilului i se părea că silueta de pe stânca înălţându-se hotar între împărăţia mării şi tărâmul oamenilor nu mai era a femeii care îşi pierduse bărbatul, ci a zeiţei apelor tăcute aşteptând să-i cadă jertfă pe braţele-i de apă trupul neînsufleţit al unui muritor, retrăgându-se apoi cu el în adâncuri.

În a patra zi, femeia nu mai apăru. Băiatul o aşteptă în van până când plaja se goli de zgomote, rămânând învăluită într-o tăcere surdă şi grea, ca cea bântuind coclaurile ascunse ale mării. Pe stânca pustie, muşchiul ud strălucea nemaivăzut în lumina lunii, transformând-o în tronul încrustat cu pietre preţioase al zeiţei, acum părăsit, proiectându-şi jocul de lumini pe cerul roşietic al asfinţitului, uriaş, pe măsura imensităţii regatului apelor învolburate. Pe când privea stânca, apele se mişcară, departe, acolo unde lumina lunii răsfrântă pe ape se pierdea dincolo de linia orizontului, lăsând să iasă la suprafaţă un peşte uriaş care se îndrepta spre ţărm, înconjurat de stele. Doar atunci când ciudatul alai se apropie de ţărm, copilul putu să-şi dea seama că peştele nu era altceva decât corpul unui om plutind în mijlocul a mii de peşti cu solzi strălucitori.

Încercă să strige, dar spaima îi transformă vocea într-un ţurţure de gheaţă străpungându-i cerul gurii, aşa că o rupse la fugă, mut, spre sat. Abia când văzu luminile satului în depărtare, ţurţurele se topi ca prin minune, descleştându-i gâtul, şi strigătele de spaimă i se năpustiră afară ca un roi de fluturi de noapte purtat de o pală de vânt.

Zvonul ajunse cu repeziciune la urechile sătenilor şi, în câteva minute, alergau deja cu toţii pe pământul uscat înspre mare, împărtăşindu-şi unii altora emoţia prin frânturi de priviri febrile şi jumătăţi de cuvinte sfâşiate de respiraţii şuierătoare.

Copilul ajunse la ţărm printre ultimii, după ce povestise de nu mai ştia câte ori minunea babelor din sat, strânse în jurul său ca un ciorchine de struguri negri şi uscaţi, aşa că tot ce putu să vadă când ajunse fu un mănunchi de corpuri aplecate înainte, pline de curiozitate, pârând a fi decapitate, la fel cum descoperiseră cu uimire că era trupul tânărului pescar care zăcea pe nisip.

Printre şoaptele îngrozite ale celor prezenţi, strigătul de durere al femeii se auzi crescând ca un boboc de trandafir printre buruienile câmpului mărginind plaja, roşu ca sângele.

Nimeni din sat nu crezu povestea ciudată spusă de băiat tuturor, despre miile de peşti purtând trupul spre mal, tăind oglinda apelor cu scânteieri de argint. Băiatul îşi dădu astfel seama că avusese norocul să fie singurul martor al unui ritual cu totul şi cu totul neobişnuit. Pentru câteva clipe, lumea peştilor rupsese hotarul invizibil care o despărţea de tărâmul oamenilor, înapoindu-i, generoasă, ceva ce-i aparţinea acestuia, trupul neînsufleţit al pescarului.

Peştele cu mustăţi mişcă din coadă respectuos. În calitate de consilier regal, tocmai îi comunicase împăratului ştirea că vrăjitorul găsise talismanul cu puteri magice, cu ajutorul căruia vor lupta împotriva oamenilor care ameninţau să-i omoare toţi supuşii.

Peştişorul alb cu aripioare regale aurite se scutură emoţionat şi, în câteva clipe, unda formată în apă de trupul său subţire ajunse la algele verzi de la intrarea în peşteră, mişcându-le uşor. Dintr-o zvâcnire scurtă, ajunse şi el la intrare, lăsând în urma sa o furtună de nisip în miniatură, din mijlocul căreia apărură la început mustăţile lungi ale consilierului, urmate apoi de întregul său corp. Cei doi peşti se strecurară afară, pe lângă pereţii aspri ai palatului.
- Înălţimea voastră trebuie să vorbească cu vrăjitorul. Mi-a spus că, de data aceasta, talismanul e bun.

Sfatul i se păru rezonabil împăratului, deşi încă de când era un peştişor cât vârful unei alge şi aripioarele sale nu fuseseră încă poleite cu aur, nutrise o spaimă ascunsă faţă de cel care acum îi putea salva supuşii.

Totul se întâmplase cu mult timp în urmă, când, împreună cu alţi peştişori de vârsta lui, se dusese să-l spioneze pe vrăjitor, fascinat de ritualurile ciudate în timpul cărora tentaculele acestuia se încolăceau cu mişcări spasmodice în lumina slabă a sălaşului. Lăsându-se condus de consilier, împăratul îşi aminti aventura din copilărie, când porniseră fără frică spre adăpostul caracatiţei, nerăbdători să afle dacă vrăjitorul avea, într-adevăr, un ochi alb, aşa cum povesteau peştii bătrâni întinşi pe nisip, atât de bătrâni încât nici nu-şi mai puteau mişca vârfurile cozilor. Tot ei le mai povestiseră micilor prieteni cum vitejii peşti legendari se luptaseră de atâtea ori cu monştrii cu gâturi lungi, veniţi din întunericul timpului să le distrugă împărăţia, făcându-i să viseze că escapada lor la adăpostul caracatiţei, de care toată lumea se ferea, era o astfel de călătorie plină de primejdii de moarte.

Învăluit în iţele delicate ale imaginaţiei sale de copil, peştişorul moştenitor crezu că va muri otrăvit de veninul vrăjitorului, atunci când unul din tentaculele acestuia se înfăşură în jurul trupului său firav, nedându-i drumul decât atunci când îl lăsă cu grijă în mâlul din faţa tronului unde era aşezat tatăl său, împăratul.

De atunci nu-l mai văzuse pe vrăjitor decât la ceremonia încoronării sale, când acesta se apropiase de tron, cu capul său rotund plecat şi cu tentaculele pe care noul împăratul le visase de atâtea ori strângându-i trupul în cercuri reci, împrăştiate acum, dezordonate şi inofensive, la picioarele sale.
- Am ajuns, Înălţimea voastră, îi spuse împăratului peştele cu mustăţi, în faţa stâncii înalte şi albăstrui care-şi arunca umbrele tremurânde pe nisip, chiar acolo unde se opriseră cei doi. Împăratul îşi scutură cu teamă aripioarele aurii la revederea intrării întunecoase tăiate în piatră ca o gură de animal gata să-i înhaţe. Consilierul nu părea să fie impresionat şi intră plin de curaj. Împăratul mai aşteptă preţ de câteva secunde şi, numai după ce se asigură că gura animalului nu se închisese cu un pocnet surd de fălci nesătule peste trupul rotund al consilierului său, se hotărî să intre şi el.

Înăuntrul adăpostului fură imediat întâmpinaţi de vrăjitorul nerăbdător să le arate celor doi invitaţi de seamă noul său talisman, în timp ce capul său mare şi rotund se învârtea de plăcere în toate părţile. Îi conduse printr-un coridor îngust, traversând toată stânca, şi ieşiră în partea cealaltă a mării. În faţa lor se afla un mic piedestal pe care vrăjitorul urcase o piatră mică şi rotundă, cu două diamante încrustate în ea în linie orizontală, şi în jurul căreia pluteau nişte alge lungi şi negre, nemaivăzute în lumea peştilor.
- Asta e piatra fermecată? îl întrebă în şoaptă împăratul pe consilierul său. Consilierul îşi mişcă aripioarele încurcat, în timp ce mustăţile lungi îi atârnau neajutorate de ambele părţi ale botului său gros. Nici el nu mai văzuse o astfel de piatră până acum şi i se părea şi lui ciudat că apa putuse să scobească în ea forme atât de perfect simetrice: cele două diamante încrustate de o parte şi de alta a unei protuberanţe care tăia în două părţi egale ovalul pietrei, în timp ce deasupra acestor două găuri crescuseră două linii egale de muşchi, la fel de ciudate ca şi algele care-i pluteau deasupra.

Consilierul pur şi simplu nu ştiu ce să-i răspundă împăratului.
- Marele Spirit mi-a spus că numai un talisman venit din lumea oamenilor ne poate ajuta să luptăm contra lor. Am încercat să fac vrăji cu bucăţi din bărcile lor sparte de valuri, dar acestea au putrezit în apa sărată a mării. Am încercat şi cu uneltele lor strălucitoare, pierdute în timpul furtunilor, dar luciul lor a fost acoperit de rugină. Până ieri am crezut că totul este pierdut, dar iată că Marele Spirit ne-a ajutat, trimiţându-ne trupul unui pescar înecat. La început n-am înţeles de ce acest corp nu avea cap, dar imediat gândul salvator m-a luminat şi mi-am dat seama că, de fapt, Marele Spirit încerca să mă ajute, să mă facă să văd că trebuia neapărat să caut capul acestui nefericit, pentru că el ne va salva. Azi de dimineaţă l-am găsit şi, imediat, i-am dat de veste Înălţimii voastre să vină să-l vadă.
- Dar cum ştii că acesta este un cap de om? îl întrebă împăratul în timp ce arunca priviri speriate spre piatra de pe piedestal.

Caracatiţa îşi închise ochiul cel alb şi se lăsă pe spate, legănată de apă, pregătindu-se să povestească.

I-am văzut pe oameni o dată, demult, când bunicul meu m-a dus până aproape de suprafaţa apei şi mi i-a arătat, ca să ştiu să mă feresc de năvoadele lor ucigătoare. În acea călătorie şi-a pierdut unul din tentacule şi, nemaiputând face vrăji, a fost nevoit să-l lase pe tata în locul lui.

Împăratul îl crezu pe vrăjitor, mai ales că încă îşi mai aducea aminte de ciotul pe care bătrâna caracatiţă, bunicul vrăjitorului, încerca mereu să-l ascundă în mănunchiul de tentacule sănătoase.

Curând, zvonul despre un nou talisman care-i va feri de oameni pe toţi supuşii împăratului se răspândi în toată împărăţia şi bancuri uriaşe de peşti de toate mărimile veniră să vadă minunea. Se opreau cu toţii în faţa piedestalului, fără să-şi mişte aripioarele preţ de câteva secunde, atât cât să citească în strălucirile celor două diamante promisiunea unei vieţi în siguranţă, în apele calde de la suprafaţă, unde nu mai ajunseseră de câteva generaţii.

Mulţi peşti nu mai avură răbdare şi se repeziră spre hotarul dintre cele două lumi, acolo unde razele soarelui ajungeau să le mângâie solzii, redându-le culorile obosite de întunericul din adâncuri. Foarte puţini se mai întoarseră, doar ca să povestească îngroziţi că oamenii continuau să-i prindă fără milă, la fel ca înainte de apariţia noului talisman. Atunci vrăjitorul avu visul în care Marele Spirit îi spunea că trupul pescarului trebuia dus înapoi în lumea lui, cea de deasupra apelor, pentru că numai aşa zeii apelor şi ai pământului puteau ajunge la o înţelegere, salvându-i de la moarte.

Mii de peşti se oferiră atunci să poarte pe spinările lor lucioase trupul omului care nu-i lăsa să se bucure de promisiunile vrăjitorului. Îl smulseră de sub stratul de nisip care îl acoperea, ca pe un spin dintre doi solzi infectaţi, şi îl împinseră cu toate puterile lor în sus. Atunci când noaptea căzu peste lumea oamenilor şi peştii putură ieşi în siguranţă la suprafaţă, procesiunea apăru în lumina lunii ca o salbă de stele, pierdută în ape de cine ştie de zeiţă neatentă. Străbătură distanţa care îi despărţea de mal cu repeziciune, lăsară trupul neînsufleţit pe nisipul ud, reîntorcându-se, apoi, în adâncuri la fel de repede cum veniseră.

Clopotele bisericuţei de lemn începură să bată a doua zi după ce trupul tânârului pescar fusese aruncat de ape la ţărm. Dangătul lor trist fu atât de sfâşietor încât se auzi până departe pe mare, acolo unde pescarii nu auzeau de obicei decât murmurul nepotolit al mării, făcându-i să-şi strângă repede năvoadele şi să se îndrepte spre mal cu inimile strânse de chingile presimţirilor sumbre.

De pe plajă, unde tot satul îi aştepta, bărcile păreau a fi nişte scarabei căzuţi în apă, mişcându-şi în van picioarele lungi în spuma valurilor care încercau să-i acopere.

Singurele rămase în sat erau femeile bătrâne, târându-şi siluetele negre şi cocoşate pe lângă zidurile cu vopseaua scorojită, oprindu-se una în faţa celeilalte doar ca să-şi atingă pentru câteva secunde mâinile uscate, pornind apoi mai departe ca un şir de furnici care au găsit nişte firimituri de pâine şi pe care acum se chinuie să le care în muşuroi. Gemetele scoase de fiecare dată când se întâlneau nu păreau a fi gemete de durere şi de disperare, ci mai degrabă de emoţie că, în sfârşit, ceva se întâmpla în existenţa lor cenuşie, în timp ce târşâitul picioarelor lor obosite răsuna în cămările întunecoase ale caselor fără uşi, ca nişte orbite seci părăsite de viaţă pe veci.

Pe aceste meleaguri nu mai fuseseră războaie de multe generaţii încoace, iar zvonurile despre războaiele altor popoare ajungeau cu greu în satele de pescari, şi, dacă ajungeau, erau uitate ca şi cum n-ar fi existat când, în zori, bărbaţii aruncau năvoadele încă umede în bărci, iar femeile, după ce le duceau merindele la barcă, se întorceau la treburile de peste zi.

De data aceasta însă, clopotele băteau cu disperare şi războiul nu mai era doar un zvon adus de un drumeţ rătăcit, ci realitatea, cu dinţi ascuţiţi de rechin, multora urmând nu numai să le schimbe firul vieţii, ci pur şi simplu să li-l reteze. Cu cât clopotele băteau mai tare, cu atât sătenilor li se părea că fuseseră aruncaţi într-o lume ireală cu care ei n-aveau nimic de-a face, cineva le hotărâse cu sânge rece soarta, ordonând ca nişte pescari trăind în bună înţelegere cu locuitorii satelor din jur să fie trimişi la moarte, tocmai acum când peştii îşi purtau burţile imense pline de icre, binecuvântate de razele blânde ale soarelui, ca să nu rămână sterpe anul următor.

A doua zi, satul rămase pustiu.

Vrăjitorul îşi înclină cu respect capul rotund în faţa tronului, iar ochii i se bulbucară de plăcerea de a fi felicitat de Înălţimea sa în faţa întregii Curţi.

Împăratul îşi scutură uşor coada transparentă pentru a-şi ascunde stânjeneala în faţa caracatiţei şi începu să-l felicite cu toate formulele de laudă învăţate în lunga sa ucenicie regală şi asta pentru că noul talisman, acel înfricoşător cap de om lângă care împăratul încă se mai temea să stea singur, îşi făcuse efectul încă de când cortegiul de peşti înapoiase lumii de deasupra apelor trupul care-i aparţinea.

Oamenii dispăruseră de pe mare, iar bărcile lor se uscau şi crăpau acum pe plaja pustie.

Din acel moment, bancuri întregi de peşti urcară în apele calde de la suprafaţă, de data aceasta în siguranţă, fără ameninţarea năvoadelor brăzdând înainte fără milă apele, şi împăratul putu să vadă cu ochii săi cum culorile atât de şterse ale solzilor supuşilor săi prindeau viaţă în razele soarelui topite în apă.

În fiecare dimineaţă, caracatiţa îşi târa cu înfrigurare tentaculele amorţite de apele reci ale nopţii până la capul pescarului al cărui păr continua să-şi unduiască buclele negre ca un coral uriaş. Ochii însă îşi pierduseră strălucirea din primele zile, părând acum mai degrabă două din miile de pietre obişnuite de pe fundul mării, dându-i vrăjitorului fiori de teamă ca nu cumva acesta să fie un semn că talismanul care-l făcuse să fie atât de preţuit la curtea regală îşi pierdea din puteri. Începu să viseze noaptea creaturi cu trupuri lungi şi capete acoperite cu aceleaşi alge negre ca şi talismanul, umbre malefice strecurându-se pe lângă sălaşul său ca să-i fure capul, ducându-l cu ele departe, acolo unde nici măcar peştii eroi din poveştile bătrânilor nu ajunseseră vreodată.

Într-o noapte însă, visul fu atât de puternic, încât vrăjitorul se trezi simţind cum mii de bulgări de foc i se rostogoleau prin tentacule, arzându-i ventuzele delicate care începuseră să-i tremure uşor. Îşi scutură capul încă ameţit de somn şi, dintr-o singură mişcare, începu să alunece cu repeziciune pe deasupra nămolului arămiu de pe fundul adăpostului său, până la piedestal.

La început crezu că greşise drumul pentru că încă era adormit, dar frânturi din piedestal, aruncate în toate părţile, îl convinseră că, de fapt, se afla acolo unde trebuia, în locul unde fusese talismanul, doar că acesta dispăruse fără urmă. Dispăruse cine ştie unde, purtat de ape sau de creaturi necunoscute, ca cele din coşmarurile sale, aruncat în vreo hrubă pierdută de pe alte coclauri, de unde nimeni nu-l va mai scoate vreodată, alături de rămăşiţele altor nefericiţi pe care marea-i răpise fără milă, răzbunându-se astfel pe neobrăzarea lor de a-i scurma măruntaiele cu năvoadele lor lungi.

Vrăjitorul ştiu că talismanul nu se va mai întoarce niciodată la el şi că, în curând, peştii vor fi nevoiţi să coboare din nou în întunecimea adâncurilor mării, blestemaţi să bântuie, plini de tristeţe, prin adăposturile pe care le părăsiseră cu câtva timp înainte, în speranţa că nu le vor mai revedea niciodată.

Ca şi în prima zi de război, clopotele începură din nou să bată, de data aceasta de bucurie, pentru că zilele cele negre luaseră sfârşit, iar bărbaţii, cei care mai rămăseseră în viaţă, urmau să se întoarcă în curând acasă. Zvonurile de veselie se auziră până la malul mării, unde pescăruşii se plimbau liniştiţi pe carcasele uitate ale bărcilor, încă zăcând în aşteptarea stăpânilor.

După câteva zile, plaja îşi recăpătă demult uitata agitaţie de dinaintea plecării pescarilor pe mare. Bărcile scârţâiau din încheieturile lor obosite de atâta stat degeaba, năvoadele îşi căscau ruşinate spre cerul senin ochiurile mâncate de putregai, în timp ce vâslele aşteptau, ca nişte oase uriaşe de animale preistorice, să simtă pe lemnul lor lucios strânsoarea puternică a palmelor pescarilor. Copiii alergau fără astâmpăr în jurul femeilor care aduceau în coşuri de răchită puţinele merinde puse deoparte din resturile mesei de cu o seară înainte, pentru că fuseseră vremuri grele în timpul războiului şi celor rămaşi în sat, copii, femei şi bătrâni, le lipsise tare mult peştele.

Acum însă, totul era dat uitării, şi toţi simţeau deja în nări mirosul bogat al peştelui proaspăt prăjit pe cărbuni şi al ciorbei acrişoare, al căror gust copiii cei mai mici nici nu-l cunoscuseră vreodată. Aşteptau cu nerăbdare reîntoarcerea la viaţa dusă dintotdeauna de multe generaţii înaintea lor, când singurul război fusese cel împotriva apelor neîmblânzite ale mării pe timp de furtună, un război dus fără ranchiună, însă, în care morţii nu trebuiau şi nu puteau fi răzbunaţi, pentru că numai aşa putea continua mersul implacabil al lumii în care ei nu erau decât, vai, fire de nisip, ca cel al plajei unde se pregăteau acum plini de încredere pentru regăsirea lor cu marea.

Peştişorul îşi mişcă plin de tristeţe aripioarele multicolore la auzul spuselor tatălui său, ferm convins că trebuiau să se întoarcă în adâncurile mării. Se născuse în apele călduţe şi limpezi de la suprafaţă şi, în scurta lui viaţa, se jucase cu ceilalţi peştişori în razele ocrotitoare ale soarelui care-i făceau să strălucească solzii atât de frumoşi admiraţi de toată lumea. Acum, urma să renunţe la tot şi să se întoarcă, împreună cu întregul banc de peşti, acolo unde auzise că lumina era învinsă de întuneric şi unde bucuria vieţii avea să se topească puţin câte puţin, în timp ce trupurile firave ale peştilor se vor mişca tot mai încet, apăsate de greutatea apelor unei întregi mări, sortiţi, de acum înainte, s-o poarte mereu deasupra lor.

Aruncă o ultimă privire spre razele calde trimise în semn de adio de soarele abia răsărind şi porni resemnat spre apele unde urma să locuiască de atunci înainte, al căror întuneric începuse deja să-i strecoare fire de fiori reci prin solzii încă strălucitori.

Pe plajă, copiii salutară cu chiote de bucurie soarele care le aducea, după atâta timp de sărăcie, speranţa unei vieţi îndestulate şi fără griji, acum când bărcile ajunseseră din nou în larg, spintecând marea cu carcasele lor negricioase.