Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Casa cu pereţi de vânt

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dansul vieţii


Iulia Sala

24.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jorge se sculă dis-de-dimineaţă, când găinile începuseră deja să scurme prin nisipul din curte după boabele de porumb rătăcite cu o zi înainte, se spălă cu apă rece din fântână, lăsând apoi razele de soare, deja fierbinţi după numai o oră de la răsărit, să zvânte picăturile de apă alunecându-i pe obraz şi pe pieptul vânjos, îşi puse apoi cămaşa cea roşie pe care n-o încheie, îi legă doar poalele peste centura strălucitoare de la pantalonii din piele neagră strânşi pe pulpe, se încălţă cu cizmele cu vârf ascuţit şi cu talpa întărită cu plăcuţe de metal, anume făcute ca să scoată zgomotul acela de cerb boncăluind în pădure, şi începu să danseze.

La început dansă încetişor, fără zgomot, făcând paşi mărunţi înainte şi înapoi, în ritmul picăturilor grele de ploaie de dinaintea furtunii, cu mâinile în şolduri şi cu capul dat pe spate, cu ochii larg deschişi privind în adâncul cerului albastru, de acolo de unde, spun străbunii săi, în nopţile senine cu lună plină se aude zvon de cântec de stele alunecând pe fir de mătase până la urechile celor aleşi, fericindu-i.

Mişcările-i erau uşoare, ca unduirea unei frunze în bătaia unei adieri de primăvară, ca rostogolirea unei pietricele în apele line ale unui izvor, şi cizmele păreau că nici nu ating nisipul din curte, plutea undeva la câţiva milimetri deasupra lui, pe o aripă de vânt care-l prindea din când în când într-un vârtej lin ridicându-l în aer într-o piruetă scurtă, în timp ce-şi ridica braţele spre cer, bătând din palme deasupra capului.

Dansă pentru bucuria vieţii fremătând în jurul său în acea dimineaţa caldă de august, pentru apa cea rece din fântână astâmpărând setea celor însetaţi de drum, pentru florile de cactus de a căror splendoare se bucura doar soarele ascuns, ruşinat, după norii cei albi, pentru dragostea neprihănită a celor doi tineri învăluiţi în întunericul ocrotitor, pe uliţa lăturalnică al cărei nisip, încă încins din timpul zilei, le arde tălpile şi le urcă în sânge arşiţa deşertului, pentru munţii din poveştile călătorilor pierduţi pe acele coclauri, pietre mari şi ascuţite, de pe al căror vârf se poate atinge cerul, pentru focul ale cărui flăcări vindecă răni şi care, acum, începea încet-încet să-i ardă măruntaiele, în timp ce plămânii i se transformaseră parcă în nişte foale mari înteţindu-i flăcările cu fiecare respiraţie.

O ţinu tot aşa până pe la prânz, când soarele ajunse în înaltul cerului, scuipând valuri de căldură peste sat, alungând oamenii, câinii şi găinile spre colţuri umbroase, unde urmau să picotească până spre seară, când aerul se mai răcorea.

Jorge rămase însă în mijlocul curţii, sub soarele otrăvitor de fierbinte, dansând din ce în ce mai repede, cu nările fremătând de emoţie, în timp ce pletele-i negre ca abanosul se scuturau la fiecare săritură ca o coadă de armăsar nărăvaş prins în chingi. Începu să lovească cu picioarele stratul fin de nisip acoperind pământul tare şi sec, pe care locuitorii satului, din ce în ce mai puţini şi mai bătrâni, nu mai reuşeau nicicum să-l îmblânzească cu cei câţiva stropi de apă storşi din măruntaiele sale şi, în curând, un nor de praf fin i se ridică înspre pulpe, în vârtejuri scurte, la fiecare piruetă, apoi spre piept şi spre faţă, agăţându-i-se de cămaşa udă de transpiraţie şi de pantalonii de piele, acum de o culoare nedefinită, ceva între pielea de căprioară şi argila de pe malul râului secat cu ani în urmă.

Începu să scoată din adâncul plămânilor nişte sunete groase, smulgându-i, parcă, bucăţi de carne când îi ieşeau din gât, strigăte scurte, încărcate de durere, pentru că acum nu mai dansa pentru frumuseţea naturii şi a omului, acum dansa pentru tot răul din lume, o masă opacă inertă, ca o cataractă, sufocând oamenii şi nelăsând plantele să crească în voie, un burete imens întins peste sate şi oraşe, absorbind nesăţios orice lumină şi zvon de bucurie, înecând pământul ăsta într-o mare de linişte, singurele zgomote ce se mai aud fiind vaietele mamelor când copiii li se sting în braţe de foame şi ale soţiilor ai căror bărbaţi sunt omorâţi în luptă de un glonţ răzleţ sau de o tăietură scurtă la beregată.

Bătea acum din picioare cu putere, lăsându-şi greutatea pe călcâie, ca zgomotul să fie mai puternic, părea că stătea cocoţat pe o tobă uriaşă vibrând la fiecare lovitură, al cărei ecou se lovea isteric de garduri şi de pereţii caselor din sat, făcându-i pe vecini să se strângă uimiţi în faţa porţii sale, şi toţi crezură atunci, iar mulţi crezură mulţi ani după această întâmplare, că Jorge era un mesager al zeilor strămoşilor lor care, supăraţi că nimeni nu-şi mai amintea de ei, suflară asupra lui o fărâmă din harul lor, dându-i putere să danseze o zi întreagă fără oprire, în curtea lui plină de găini, în praful amestecat cu găinaţ şi cu picăturile de sudoare căzând din ce în ce mai des, ca o ploaie în miniatură.

Toţi sătenii se strânseră să-l privească şi, deşi Jorge nu rosti nici un cuvânt, toţi înţeleseră că el începuse să danseze pentru că povara lor, a tuturor, era prea mare, le apăsa sufletele, grea ca un sac plin cu cartofi, pentru că zilele nu le dădeau răgaz să se bucure de viaţă, le treceau mult prea repede, bulucindu-se una în spatele celeilalte ca o turmă de oi speriate, de ruşine că nu le puteau aduce o rază de speranţă în existenţele lor goale ca nişte tulpini de bambus cu seva demult secătuită în pustietatea aceea pierdută de lume.

Spre seară, mulţimea începu să se rărească. Oamenii se întorceau la casele lor tăcuţi, cu privirile în pământ, în pământul acela tare ca piatra pe care doar luni întregi de ploi neîntrerupte l-ar mai fi putut înmuia puţin, atât cât să-i lase să-i strecoare în carnea maronie câţiva pumni de seminţe, nu mai mult, încetaseră să mai vrea mult, puţină pâine coaptă în cărbuni, puţini cartofi fierţi cu câteva boabe de porumb, se duceau la gospodăriile lor sărăcăcioase unde mâine o luau iarăşi de la capăt, aceeaşi munca stearpă la care fuseseră condamnaţi cu multe generaţii înainte, atunci când zeii îşi întorseseră privirile de la ei, pentru că stelele, în mişcarea lor implacabilă, le porunciseră astfel.

Aceleaşi stele nemiloase care atunci hotărâseră soarta oamenilor din sat îl priveau acum pe Jorge cu indiferenţă, prinse în chingile unui spaţiu şi timp ce nu avea nimic de-a face cu lumea oamenilor, iar el, Jorge, continua să danseze în curte, ridicând nori de praf din ce în ce mai groşi, ca nişte caiere de lână amestecându-se acum cu umbrele serii, agăţându-i-se de sprâncenele negre şi de coada de cal nărăvaş care se izbea la fiecare salt cu un plescăit puternic de cămaşa roşie udă.

În curând spaţiul din faţa curţii sale rămase gol, doar urmele paşilor care fremătaseră toată ziua pământul uscat rămaseră în drum amestecate, una peste alta, gata să fie şterse de vântul ce noaptea ridica praful în vârtejuri, izbindu-le cu răutate de trunchiurile uscate ale copacilor de pe marginea drumului.

Când luna plină apăru deasupra streşinii acoperişului casei sale, Jorge se opri din dans brusc, cu un oftat atât de puternic încât mult timp după aceea sătenii nu fură siguri că nu auziseră urletul îndepărtat al unui zeu transformat în coiot, îşi scutură pletele cu putere, azvârlind ultimii stropi de sudoare într-un cerc larg în jurul său, îşi scoase cizmele, aruncându-le într-un colţ al curţii, îşi turnă apă din fântâna peste trupul încins, iar apa sfârâi uşor, ca atunci când este aruncată peste o potcoavă încinsă, şi intră în casă.

Înainte să închidă uşa mai privi o dată spre cer, de unde luna îşi arunca lumina palidă peste sat, privi steaua cea mare licărind întotdeauna deasupra vârfului coteţului de găini la ora la care el mergea să se culce, îi făcu uşor cu ochiul, în timp ce muşchii obrazului i se destinseră după tensiunea din timpul zilei într-un zâmbet larg, închise apoi încet uşa, ca să nu scârţâie şi să-i facă pe câini să latre enervaţi, se aruncă pe pat cu faţa în jos, cu mâinile larg întinse în lateral, ca aripile unui condor în zbor, şi adormi adânc şi fără vise, pentru că mai era puţin din noapte şi în curând începea o nouă zi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer