Cazul Wagner - Friedrich Nietzsche, editura Humanitas 2004
Cred că de multe ori artiştii nu-şi dau seama de ceea ce se pricep să facă mai bine: sunt prea vanitoşi pentru asta. Gândul lor râvneşte spre ceva mai ambiţios decât spre acele plante plăpânde, care răsar din solul lor - proaspete, neobişnuite şi frumoase, cu adevărat desăvârşite. Ei apreciază superficial ceea ce este bun în grădina şi în via lor proprie, iar dragostea lor nu ocupă acelaşi loc cu inteligenţa. Iată un muzician, care într-o măsură mai mare ca alţii trece drept maestru în a găsi accentele potrivite pentru a exprima suferinţele, apăsările şi torturile sufletului şi pentru a da glas disperării mute. Nimeni nu-l egalează în redarea tonurilor toamnei târzii, în fericirea mişcătoare de nedescris a unei bucurii ultime-cea mai din urmă şi cea mai scurtă; el posedă accente şi pentru acel miez de noapte, tainic-tulburător şi neliniştitor al sufletului, unde cauza şi efectul par să se fi desfăcut din încheieturi, unde în orice clipă poate să ia naştere ceva din neant. Este artistul cel mai inspirat dintre toţi atunci când creează din stratul cel mai profund al fericirii umane şi, în acelaşi timp, din pocalul golit al acesteia, în cele mai amare şi dezgustătoare picături se contopesc cu cele mai dulci, spre binele şi răul ultim. El cunoaşte târâtul epuizant al sufletului care nu mai poate să sară şi să zboare, şi nici măcar să meargă, are privirea sfioasă a suferinţei ascunse, a înţelegerii lipsite de consolare, a despărţirii fără mărturisiri. Ca Orfeu al întregii suferinţe tăinuite este mai mare ca oricare altul, şi prin el arta a dobândit ceva ce păruse până atunci de neexprimat şi chiar nedemn de ea-bunăoară revoltele cinice de care este capabil numai cel ce a atins culmile suferinţei, precum şi acele elemente minuscule, microscopice ale sufletului, ce formează solzii naturii amfibii ale acestuia -, într-adevăr, el este maestrul miniaturalului. Dar nu-şi doreşte asta! Caracterul său iubeşte mult mai mult suprafeţele mari şi pictura murală îndrăzneaţă!... Nu-şi dă seama că spiritul său vădeşte alt gust şi înclinaţie - o optică opusă -, şi că prefer să stea liniştit în ungherele caselor prăbuşite; doar aici, ascuns chiar şi de el însuşi, pictează adevăratele sale capodopere, care sunt toate foarte scurte, de multe ori ţin numai de o singură măsură - doar aici devine el extrem de bun, mare şi desăvârşit, poate numai aici... Wagner este unul dintre cei care a suferit profund, şi de aici superioritatea sa faţă de ceilalţi muzicieni. Îl admir pe Wagner pretutindeni unde se transpune pe sine în muzică.
Melancolia mea vrea să se odihnească în ascunzişurile şi abisurile perfecţiunii: pentru astea am nevoie de muzică.
Am ascultat ieri - mă veţi crede? - pentru a douăzecea oară capodopera lui Bizet. Din nou am stăruit până la capăt într-o blândă reculegere, din nou am reuşit să nu-mi iau câmpii. Această victorie asupra nerăbdării mele mă surprinde. Cum ne mai desăvârşeşte o asemenea operă! Ascultând-o devii tu însuşi un fel de "capodoperă". Într-adevăr, de câte ori am ascultat Carmen, mi s-a părut că devin mai filozof, un mai bun filozof decât îmi par de obicei: ajuns atât de răbdător, de fericit, de hindus, de sedentar... Să rezişti nemişcat timp de cinci ore, iată o prima etapă spre sfinţenie! Mi-e oare îngăduit să spun că sunetul orchestral al lui Bizet este aproape singurul pe care-l mai suport? Celălalt - aflat azi pe creasta valului, sunetul orchestral al lui Wagner: brutal factice şi inocent totodată, adresându-se astfel tuturor celor trei simţuri ale sufletului modern deodată -, cât de nociv este acesta pentru mine! Eu îi spun: sirocco. O sudoare nesuferită mă năpădeşte. Pentru mine s-a sfârşit cu vremea bună.
Muzica lui Bizet îmi pare desăvârşită. Se-apropie de tine lejeră, mlădioasă, cu politeţe.[...] este o muzica ce vede în ascultător un om inteligent, ba chiar un muzician, şi prin asta iarăşi contrastează cu aceea a lui Wagner, căci el, oricum ar fi în rest, rămâne geniul cel mai nepoliticos din lume.
O mai spun o dată: devin un om mai bun atunci când Bizet mi se adresează.
De asemenea -un mai bun muzician, un mai bun ascultător. Oare în general se poate asculta mai bine? Mă cufund în această muzică, îi percep originile. Îmi pare că asist la naşterea ei şi tremur în faţa pericolelor ce însoţesc indiferent ce cutezanţă, sunt încântat de fericitele surprize de care Bizet nu este răspunzător. Şi, lucru curios! În fond nu mă gândesc la muzică, sau cel puţin nu-mi dau seama cât de mult mă gândesc la ea. Fiindcă în acest timp îmi trec cu totul alte gânduri prin cap... Aţi remarcat că muzica liberează spiritul? Că înaripează gândirea? Că te face cu atât mai mult filozof cu cât eşti mai muzician? Cerul mohorât al abstracţiunii pare brăzdat de fulgere; lumina devine îndeajuns de puternică pentru a evidenţia filigranul lucrurilor; marile probleme par gata să-şi dezvăluie înţelesul: îmbrăţişăm lumea dintr-o privire ca din vârful unui munte. Astfel definesc eu patosul filozofic. Şi fără să-mi dau seama,îmi vin în minte răspunsuri, o puzderie de probleme rezolvate, un noian de înţelepciune...
Un pian dintr-o încăpere furată de uitarea apusului de pe Lipscani rosteşte cel din urmă cântec al întunericului. Pe străduţă, doar un porumbel alb ca o dorinţă, ascultă tăcut, cutremurat de acordurile brutale. Vrea să zboare, dar devine prizonierul sunetelor marine, adânci. Pianul se opreşte, ca o vrajă la miezul nopţii. Porumbelul se clatină şi cade în abisul neştiinţei. Moare şi străduţa. Şi zborul.
[...] am interpretat muzica lui Wagner ca pe o expresie a unei puteri dionisiace a sufletului; în ea parcă auzeam cutremurul din adâncuri cu care o forţă primara de viaţă, acumulată din vechime iese în sfârşit la suprafaţa, fără a ţine seama de faptul că tot ce se numeşte astăzi cultură începe să se clatine din această cauză. Se poate vedea [...] ce le-am dăruit eu lui Wagner şi lui Schopenhauer - pe mine însumi...
Dintre toate artele care ştiu să răsară din pământul unei anumite culturi, muzica iese la iveală ca ultima dintre toate plantele, poate pentru că este cea mai intimă, şi drept urmare întârzie până când cultura de care aparţine se apropie de toamnă şi de ofilire. Abia în arta maeştrilor din Ţările de Jos şi-a găsit sufletul Evului Mediu creştin acordurile finale - arhitectura sa muzicală este sora postumă, dar autentică şi legitimă a artei gotice. Doar în muzica lui Handel a răsunat tot ce era mai bun din spiritul lui Luther şi al celor înrudiţi lui, caracterul iudeo-eroic, care i-a dat Reformei un aer de măreţie. Vechiul Testament devine muzică, şi nu Noul Testament. Doar Mozart i-a "dat rest" în aur sunător epocii lui Ludovic al XIV-lea şi artei lui Racine şi Claude Lorrain -, doar în muzica lui Beethoven şi Rossini s-a stins într-un ultim acord secolul al XVIII-lea, secolul visării, al idealurilor distruse şi al fericirii iute trecătoare. Orice muzică adevărată, originală, este un cântec de lebădă.
Se apleacă şi priveşte îngândurată praful sfâşietor aşezat parcă de o mână fina pe violoncelul bunicii... Vrea sa îl atingă, dorind să i se transmită bucuria acordurilor trezite de o suferinţă, de o lacrimă sau poate de o scrisoare de dragoste purtată de un mesager al vântului. E nesigură. Violoncelul, praful, amintirea... Nu sunt ale ei. Sunt închise în cineva, pentru totdeauna. Nu vrea să le ajute să evadeze. Nu ştie de ce. Întinde mâna, fragil, ca o atingere imperceptibilă. Se gândeşte la Capela Sixitină .
Uită de violoncel.
Uită de violoncel.
Un ultim sfat![...] - să fim idealişti! E tot ce putem face mai înţelept, chiar dacă nu-i lucrul cel mai deştept. Pentru a-i înălţa pe oameni, trebuie sa fii tu însuţi sublim. Să rătăcim pe deasupra norilor, să adresăm discursuri infinitului, să ne înconjurăm de marile simboluri!
