Cioran şi muzica - editura Humanitas, 2016
Muzica singură poate deveni substanţă în vidul absolut şi toate mările se retrag ca să facă pat lacrimilor.
...
În afara materiei, totul e muzică: însuşi Dumnezeu nu e decât o halucinaţie sonoră.
...
Tot ce nu-i muzical e aparenţă, eroare sau păcat.
...
Nu mai pot citi pe filozofi şi cred că nu-i voi mai putea citi niciodată. Tot ce nu e poezie, mistică sau muzică e trădare.
...
La ce bun să-l frecventam pe Platon, când un saxofon ne poate face la fel de bine să întrezărim o altă lume?
...
Nu poţi cunoaşte un om decât după nivelul la care s-a ridicat muzica în sufletul lui. Dar, cum nu mă interesează decât cei inundaţi de ea, mă dispensez de cunoaşterea oamenilor.
Există suflete muzicale care n-au educaţie şi cultură muzicală. Ceea ce înseamnă că ne naştem cu o sumă de vibraţii pe care le pun în valoare tristeţile noastre. Purtăm toată muzica pe care n-am auzit-o în decursul vieţii, dar care zace pe străfundurile memoriei. Tot ce e muzical în noi este o chestiune de amintire. Pe când nu aveam nume va fi trebuit să fi auzit tot. Nu există muzică fără amintirea paradisului şi a căderii.
...
Numai îngerii mă mai pot mângâia. Aceste nefiinţe, ce ''trăiesc'' pierzându-se fiecare în extazul celeilalte. O lume de extaze reciproce... Amintirile mele, cu imagini de Botticelli şi armonii de Mozart, mă-ntorc undeva departe, când lacrimile erau închinările soarelui...
Mi-am întins mâinile şi le-am văzut umbrele reflectate pe perete. În forme exagerate ca în Cabinetul Dr. Caligari. M-am privit. Eu, cea de-a doua fiinţă în cărbune.
...
Numai fericirile muzicale îmi dau senzaţia de nemurire. Acele zile senine în care inima ia culoarea cerului şi-n care renasc extaze sonore cu amintiri de dincolo de orizont! În zadar ai mai căuta atunci lacrimi pentru timp.
...
Mozart mă face să regret eroarea lui Adam.
...
Eu nu fac nimic bun, ascult toată ziua Schubert, Schumann, Brahms, mai ales Brahms; el e furnizorul meu de melancolie (parcă mai aveam nevoie!).
...
O inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie.
...
Putea-vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea-vom asculta un zâmbet? Şi ochii văd ei într-adevăr dacă nu emană o muzică îndepărtată şi dulce? Ce sunete pleacă din priviri şi mor în umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid şi lucrurile parcă-şi înalţă acordurile spre cer.
Ca un bolnav astral, senzaţii tulburător de fine să te aproprie de taina muzicală a fiinţei. Auzi totul, plânsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile şi-au rupt rădăcinile în inimă... şi ai rămas singur cu suspinele lor...
Asculţi amurgul unui crin? Sau melodia sfâşietoare a unui parfum necunoscut?
De-am mirosi un trandafir până la sunet, ce marş funebru ne-ar deschide mai delicat o lespede-n azur? Şi azurul însuşi nu-şi pierde strălucirea, suptă-n o muzică scoborând spre noi?
Dacă Pământul ar fi de dimensiunile unei scene de teatru, atunci am fi mai reali, mai fără teamă, ne-am cunoaşte mai bine, ne-am zâmbi, ne-am lua de mâini şi am călători împreună. În fiecare clipă. Atunci, nimeni nu s-ar mai întreba cine minte. Nimănui nu i-ar fi teamă să fie adevăraţi, să fie ei. Scena unui teatru cuprinde întregul univers, în sfiala sa dulce. Dacă am cere aer, ar trebui doar să strigăm spre cerul pavat cu lumini artificiale.
...
Mi-e frică de muzica secretă a lucrurilor, de tonurile ei subterane, ce răzbat în ceasurile de tristeţe solemnă, ca mărturisiri tainice dintr-o altă lume.
...
Rostul inimii e să devină imn.
...
De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat inima.
...
În biserica pustie organistul exersează. Nimeni altcineva în jur, doar o pisică ce-mi dădea târcoale... Zelul lui m-a cutremurat: chinuitoarele întrebări dintotdeauna mă asaltaseră. Răspunsul orgii nu mi s-a părut mulţumitor, dar, în starea în care mă aflăm, era totuşi un răspuns.
...
Când porţi atâta muzică într-o lume fără melodie...
...
Muzica este timp sonor.
...
Muzica e mijlocul prin care ne vorbeşte timpul. Ea ne face să-i simţim trecerea şi ea ni-l descoperă, cadru a tot ce-i trecător.
Sunt momente muzicale în care pipăim timpul. Când muzica ne vorbeşte de veşnicie, o face ca organ al timpului. Dorinţa de veşnicie din muzică este o fugă de timp. Nu e nici eternul prezent, actualitatea continuă, şi nici eternitatea de dincolo de timp.
...
În catedrala aceea, în care erai singur şi-n care intrat-ai să uiţi de lume şi de tine, să simţi nemişcarea şi să uiţi aşteptarea, crescut-ai solemn în coloane şi arcuri, risipitu-te-ai în violetul învăluitor şi curbat maiestuos de ondulaţiile templului, luat-ai mărimile boltelor ei şi pierdut-ai fost în geometria transcendentă a catedralei. Coloana a devenit sufletul tău şi arc şi boltă. Deasupra lumii, în formele ei s-au împletit formele tale şi bloc de piatră devenit-a nemişcarea firii tale. Şi-n arcuirile tale, fără simţire privit-ai spre pământ. Ce era sufletul tău, dacă nu piatră ce nu zace pe pământ? Jos erai în înălţimile tale, slab în duritatea ta, greu în zborul tău, piatră în drum spre cer...
Dar deodată, minunea glasului de orgă, minune în catedrala-n care te credeai numai tu. Mişcatu-s-au arcurile, coloanele şi bolţile, în vibraţie s-a dilatat materia ta, crescut-a catedrala în dimensiunile lumii. În sunetele orgii, unde vei mai căuta graniţe, în muzica ce vine de dincolo de margini, de dincolo de marginile lumii şi ale sufletului?
...
Nu spiritul, ci muzica este antipodul materiei... Scormonind cel mai îndepărtat trecut, muzica ne trezeşte neîncetat din somnul materiei. Formarea lumilor a răspândit întâile armonii în spaţiu.
Muzica exprimă tot ce e haos în cosmos: de aceea nu există decât o muzică a începuturilor şi o muzică a sfârşiturilor...
Gând absurd în muzică: o fizică în care s-ar pleca de la lacrimi, în loc de atomi.
...
A doua soţie a lui Bach, Anna Magdalena, înseamnă în cronica sa impresia tulburătoare ce i-au făcut-o ochii divinului său soţ: ochi care ascultau. Bach percepea sonor. Şi nu cred să fi avut cu Dumnezeu altă relaţie decât auditivă. Extazul mistic propriu-zis este vizual, fiindcă inundaţia de lumină absoarbe toate celelalte activităţi ale simţurilor.
Tot Anna Magdalena: "Am intrat odată neaşteptat în odaie pe când el scria solo de alt «Ach Golgotha» din Matthäus-Passion. Cât m-a tulburat când am văzut faţa lui, de obicei atât de calmă şi de un roşu atât de proaspăt, cenuşie şi năpădită de lacrimi! El nu m-a observat, m-am furişat încet afară şi m-am aşezat pe treapta din faţa uşii sale şi am plâns şi eu."
Dacă ar dispărea muzica, toate bucuriile şi durerile pământului n-ar putea stoarce o lacrimă de esenţă celei izvorâte din ea.
Bach este agentul direct al despământeirii. E atâta transcendenţă în câte o vibraţie de violă, pare că se presară zăpadă pe inimi de îngeri...
În Bach nu există "sentimente' , ci numai lumea şi Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi...
Bach citea de preferinţă din două cărţi, scrise de nişte autori neimportanţi ai epocii. Una se numea: Timp şi eternitate, iar cealaltă: Asupra lacrimilor lui Iisus. Aceste două titluri sunt exegeza muzicii lui, a mângâierilor născute din ea, dar mai cu seamă a nemângâierilor. Bach este totul. Şi ce este acest tot? Dumnezeu însuşi.
