Şase personaje în căutarea unui autor

(Olguţa Paiu are 15 ani şi este în clasa a X-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". Fragmentele cu italice de mai jos fac parte din cărţile pe care le citeşte la această vârstă şi sunt însoţite uneori de scurte gânduri)

Şase personaje în căutarea unui autor - Luigi Pirandello, editura Art, 2012

TATĂL (atins în amorul propriu, dar cu glas mieros): O, domnule! Ştiţi foarte bine că viaţa e plină de absurdităţi nesfârşite, care, fără ruşine, nici măcar nu au nevoie să pară verosimile; pentru că sunt adevărate.
(...)
TATĂL: Spun că poate fi considerată într-adevăr o nebunie, domnule, încercarea de a proceda invers, adică de a crea situaţii verosimile, că să pară adevărate. Dar permiteţi-mi să observ că nebunia este totuşi singura raţiune a meseriei dumneavoastră.
DIRECTORUL (ridicându-se şi sfidându-l): Ah, da? Vi se pare că meseria noastră e o meserie de nebuni?!
TATĂL: Păi, să faci să pară adevărat ceea ce nu este; şi încă fără să fie nevoie, domnule, numai în joacă... Nu e ocupaţia dumneavoastră să daţi viaţă pe scenă unor personaje închipuite?
(...)
TATĂL (întrerupându-l, cu elan): Exact! Foarte bine! Unor fiinţe vii, mai vii decât oamenii care respiră şi poartă haine! Mai puţin reale, poate, dar mai adevărate! Suntem absolut de aceeaşi părere.
(...)
TATĂL: Nu, scuzaţi-mă, pentru dumneavoastră spuneam asta, domnule, fiindcă aţi strigat că nu aveţi vreme de pierdut cu nebunii, în timp ce nimeni nu poate şti mai bine ca dumneavoastră că natura se serveşte de instrumentul fanteziei umane pentru a continua, pe o treaptă mai înaltă, opera sa creatoare.
(...)
TATĂL: Nicăieri, domnule. Vreau să vă demonstrez că poţi intra în viaţă în atâtea feluri, în atâtea forme: pom sau piatră, apă sau fluture, bărbat sau femeie. Că te poţi naşte chiar şi personaj!
DIRECTORUL (cu prefăcută mirare, ironic): Şi dumneavoastră, cu persoanele care va însoţesc, v-aţi născut personaje?
TATĂL: Chiar aşa, domnule. Şi încă vii, cum ne vedeţi.
...
Actorii, mai întâi uluiţi, apoi admirând această defilare, vor izbucni în aplauze, ca la un spectacol ce li se oferă.
...
TATĂL (înaintând cu hotărâre): Mă uimeşte neîncrederea dumneavoastră! Poate că domnii nu sunt obişnuiţi să vadă apărându-le aşa vii, drept în faţă, personajele create de un autor? Poate pentru că nu aveţi aici (...) textul în care ne-am afla?
FATA VITREGĂ (înaintează către Director, surâzând ispititor): Credeţi-ne, domnule, suntem într-adevăr şase personaje foarte interesante! Deşi pierdute...
TATĂL (dând-o la o parte): Da, pierdute, într-adevăr! (Către Director, repede.) În sensul că autorul care ne-a creat vii nu a mai vrut apoi, sau nu a mai putut, să ne aducă pe lume în artă. S-a comis un adevărat delict, domnule, pentru că cine are norocul să se nască personaj viu poate să-şi bată joc de moarte! Nu mai moare! Va muri omul, scriitorul, instrumentul creaţiei; creatura lui nu mai moare! Şi pentru a trăi etern nu are nici măcar nevoie de daruri extraordinare ori de vreo minune. Cine a fost Sancho Panza? Cine a fost Don Abbondio? Şi totuşi trăiesc veşnic, pentru că - seminţe vii - au avut norocul să găsească un teren fecund, o fantezie care a ştiut să-i crească, să-I hrănească, să-i facă să trăiască veşnic.
DIRECTORUL: E foarte frumos tot ce spuneţi, dar ce căutaţi dumneavoastră aici?
TATĂL: Vrem să trăim, domnule!
DIRECTORUL (ironic): Veşnic?
TATĂL: Nu, domnule: cel puţin pentru o clipă, în dumneavoastră.
UN ACTOR: Oh! Auzi, auzi!
PRIMA ACTRIŢĂ: Să trăiască în noi!


(...)
TATĂL: Staţi puţin: piesa trebuie făcută (către Director), dar dacă vreţi, şi vor şi actorii dumneavoastră, o aranjăm repede între noi!
DIRECTORUL (plictisit): Ce să aranjăm? Noi nu facem aranjamente aici! Noi jucăm drame şi comedii.
TATĂL: Foarte bine! Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră.
DIRECTORUL: Şi unde e textul?
TATĂL: E în noi, domnule. (Actorii încep să râdă.) Drama este în noi; noi suntem drama; şi suntem nerăbdători să o prezentăm, aşa cum ne împinge pasiunea din noi!...
Actorii mai ales tinerii, în timp ce ea cântă şi dansează, se vor apropia ca sub puterea unui farmec şi vor întinde mâinile, gata s-o atingă. Ea va fugi; iar când Actorii vor izbucni în aplauze, se va opri distrată, absentă la mustrarea Directorului.
...
(...) atunci veţi vedea cum îmi iau eu zborul! Da, domnule, îmi iau zborul! Am zburat! Şi de-abia aştept clipa, credeţi-mă, de-abia aştept!
...
DIRECTORUL (din ce în ce mai interesat): Să-i ascultăm! Să-i ascultăm!
Şi, zicând astfel, va coborî pe una dintre scăriţe în sală şi va rămâne în picioare, cu faţa la scenă, pentru a aprecia momentul, ca spectator.
...
TATĂL: "Fraze"! Fraze! Parcă nu ar fi ele mângâierea tuturor în faţa unui fapt inexplicabil, în faţa unui rău care ne roade: să ne agăţăm de o vorbă care nu spune nimic, dar care poate să ne liniştească!
FATĂ VITREGĂ: Chiar şi remuşcarea, da! Mai cu seamă!
TATĂL: Remuşcarea? Nu e adevărat; nu mi-am liniştit-o cu vorbe!
...
TATĂL: Dar aici e tot răul! În cuvinte! Toţi avem în noi o lume de câte şi mai câte; fiecare, cu lumea sa de câte şi mai câte! Şi cum putem să ne înţelegem, domnule, dacă în vorbele rostite eu pun sensul şi valoarea lucrurilor aşa cum sunt ele în mine, iar cel care mă ascultă le da inevitabil sensul şi valoarea pe care o au în el, în lumea lui lăuntrică? Credem, doar, că ne înţelegem; nu ne înţelegem niciodată! Iată: mila, toată mila mea pentru această femeie (arată spre Mamă) este înţeleasă de ea drept cea mai feroce cruzime!
(...)
MAMA: Tu ştii să vorbeşti; eu nu ştiu... Dar crede-mă, domnule, că după ce m-a luat de nevastă...cine ştie de ce! (Eram o biată femeie umilă...)
TATĂL: Dar tocmai pentru asta, pentru că erai o biată femeie umilă te-am luat de soţie, asta am iubit la ţine, credeam... (Se întrerupe la gestul ei de negaţie; deschide braţele cu un gest de disperare faţă de imposibilitatea de se face înţeles de ea şi se întoarce către Director.)
(...)
TATĂL: Dacă am putea prevedea tot răul ce se poate naşte din binele pe care ne închipuim că îl facem!
...
Deodată, la cuvintele Directorului, Fata Vitregă va rămâne iarăşi absorbită şi îndepărtată, cu râsul întrerupt la jumătate.
...
Venea să mă vadă cum cresc...


...
FIUL (dispreţuitor): Literatură, bineînţeles, literatură!
TATĂL: Ce literatură! Viaţă, domnule! Pasiune!

Îmbrăţişând copacul îşi simţea pulsul cum se transmitea de la om la fiinţă vegetală. Devenea fiinţă vegetală şi nu mai simţea decât un singur puls. O medie între pulsul lui şi cel al copacului. Acum avea aripi vernil şi ochi cu gene lungi de care să se prindă praful de stele.
...
TATĂL: Tocmai asta e vina ta, că nu ai ghicit niciodată nimic din ce se petrecea în inima mea!
...
(...) atunci când eu, din nefericire, din mizeria cărnii mele încă vii... Ah, mizerie, mizerie, într-adevăr (...)Cedăm, cedăm ispitei, pentru a ne ridica iarăşi, imediat după aceea, grăbindu-ne să ne recompunem, întreagă şi solidă ca o piatră de mormânt, demnitatea care să îngroape şi să ascundă de proprii noştri ochi orice urmă, amintirea însăşi...
...
TATĂL: Drama, pentru mine, e toată aici, domnule: sunt convins că fiecare dintre noi - vedeţi - se crede "unul", dar nu-i adevărat: este "atâţia", domnule, "atâţia", după câte posibilităţi de existenţă are în el: e "unul" cu cineva şi "unul" cu altcineva - şi foarte diferiţi! Şi totodată ai iluzia că eşti mereu "unul singur pentru toţi" şi mereu "acelaşi unul singur", care credem că suntem în fiecare act al nostru. Nu e adevărat! Ne dăm seama de asta doar atunci când într-unul dintre actele noastre, printr-o întâmplare nenorocită, rămânem deodată ca agăţaţi, ca suspendaţi: ne dăm seama, vreau să spun, că nu suntem în acea faptă noi în întregime şi că e o crudă nedreptate să fim judecaţi numai după acea faptă, să rămânem agăţaţi de ea ca de funia condamnaţilor, pentru toată viaţa, ca şi când viaţa noastră s-ar reduce toată la acea faptă! Acum înţelegeţi perfidia acestei fete? M-a surprins într-un loc în miezul unei fapte unde şi cum nu trebuia să mă cunoască, aşa cum eu nu puteam fi faţă de ea; şi cum vrea să-mi dea înfăţişarea pe care nu m-aş fi aşteptat s-o am pentru ea, într-un moment trecător, ruşinos al vieţii mele! Asta, aşa simt, domnule, mai presus de orice! Şi veţi vedea că de aici drama va căpăta o foarte mare valoare. Dar mai este şi situaţia celorlalţi. A lui...
...
Aş putea, cel mult, să mă spovedesc, dar nu-mi place s-o fac nici faţă de mine însumi. Nu puteţi aşadar, după cum vedeţi, să determinaţi nicio acţiune din partea mea. Credeţi-mă, credeţi-mă, domnule, eu sunt un personaj "nerealizat" din punct de vedere dramatic; şi mă simt rău, foarte rău în compania lor! Lăsaţi-mă în pace!
...
DIRECTORUL: Eu? Ce tot spui?
TATĂL: Da, dumneavoastră, dumneavoastră! De ce nu?
DIRECTORUL: Pentru că eu nu am fost niciodată autor!
TATĂL: Şi de ce nu aţi fi acum, iertaţi-mă? Nu-i nevoie de nimic special. Atâţia o fac! Sarcina dumneavoastră e înlesnită de faptul că ne aflăm aici, toţi, vii, în faţa dumneavoastră!
DIRECTORUL: Dar nu-i destul!
TATĂL: Cum nu e destul? Văzând cum ne trăim drama...
DIRECTORUL: Da, dar e nevoie totuşi de cineva care s-o scrie!
TATĂL: Nu, cel mult să o transcrie având-o în faţă ochilor, în desfăşurare, scenă cu scenă. Ar fi suficient să aşterneţi pe hârtie câte o însemnare ici-colo şi apoi să repetăm!
...
INGENUA: Vanitatea! Vanitate de a fi autor...
PRIMUL ACTOR: De necrezut! Dacă teatrul, domnii mei, se reduce la asemenea...
...
TATĂL: Dar dacă personajele suntem noi...
...
FATA VITREGĂ: Dar nu vorbeam de dumneavoastră, credeţi-mă! Vorbeam de mine: nu mă văd deloc în dumneavoastră, asta e. Nu ştiu, nu... nu semănaţi deloc cu mine!
TATĂL: Asta e, domnule, vedeţi: expresia noastră...
DIRECTORUL: Ce expresie? Credeţi că aveţi în dumneavoastră expresia asta? Nici pomeneală!
TATĂL: Cum! Nu avem expresia noastră?
...
TATĂL (umil şi mieros): Sunt foarte onorat, domnule. (Se înclină.) Dar mă gândesc că oricât îşi va da osteneală domnul, cu toată străduinţa şi arta să, să mă întrupeze...
Se tulbură.
...
(...) felul cum interpretează dânsul că aş fi eu, felul cum mă va simţi dânsul - dacă mă va simţi - şi, nu felul cum mă simt eu înlăuntrul meu. Şi mi se pare că de acest lucru ar trebui să ţină cont cei care sunt chemaţi să ne judece.
...
TATĂL (dominând protestele): Va rog, daţi-mi voie! De ce vreţi să stricaţi, în numele unui adevăr vulgar, miracolul unei realităţi care se naşte, evocată, atrasă, determinată ca formă chiar de această scenă şi care are mai mult drept la viaţă aici decât dumneavoastră, pentru că este mai autentică decât dumneavoastră?!

Sticluţa aruncată în mare. Sticluţa de mare. Sticluţa mării. Sticluţa marilor amintiri. Sticluţa amintirii ca o mare. Marea ca o amintire într-o sticluţă.
...
DIRECTORUL: Cum să nu fie? Atunci ce este?
TATĂL: Ceva ce...a devenit al lor şi nu mai e al nostru.
...
FATA VITREGĂ (strigând, frenetic): Adevărul! Adevărul, domnule!
...
FATA VITREGĂ: Nu mai am ce căuta aici! Nu! Ce este posibil pe scenă aţi aranjat amândoi, acolo, foarte mulţumesc. Înţeleg perfect! El vrea să ajungă cât mai repede la reprezentarea (îngroşând cuvintele) frământărilor lui spirituale, dar eu vreau să reprezint drama mea, a mea!
...
FATA VITREGĂ: Pentru cine cade în greşeală, domnule, răspunzător de tot şirul de greşeli care urmează este cel care a provocat prima cădere.
...
Emoţia îi copleşeşte pe toţi.
Tăcere lungă.
...
MAMA: Nu, acum se întâmplă, se întâmplă întruna. Chinul meu nu e prefăcut, domnule! Eu sunt vie şi prezentă mereu, în orice moment al chinului meu, care se reînnoieşte întruna, e mereu viu şi prezent.
(...)
TATĂL (solemn): Momentul etern...
...
PRIMUL ACTOR: Cândva aşa se făcea...
DIRECTORUL: Da, poate, când publicul era ca fetiţă asta!
PRIMA ACTRIŢĂ: Şi iluzia mai uşor de obţinut.
TATĂL (ridicându-se brusc): Iluzia? Va rog, nu spuneţi "iluzia"! Nu întrebuinţaţi acest cuvânt care pentru noi este atât de crud!
...
TATĂL (după ce i-a privit o clipă cu un surâs palid): Da, domnilor! Ce altceva? Ceea ce pentru dumneavoastră este o iluzie care trebuie creată este pentru noi singura realitate!
...
Actorii râd.
TATĂL: Au dreptate să râdă: aici e vorba de joacă (către Director) şi aţi putea să-mi replicaţi că numai în joacă domnul acela (îl indică pe Primul Actor), care este "el" devine "eu", şi vicerversa, că "eu" sunt "el".
...
TATĂL (cu demnitate, dar fără îngâmfare): Un personaj, domnule, poate oricând să-l întrebe pe un om: "cine eşti?". Pentru că un personaj are într-adevăr o viaţă a lui, marcată de trăsăturile lui, de aceea este totdeauna "cineva". Pe când un om - n-o spun pentru dumneavoastră în special -, un om, în genere, poate să fie "nimeni".
...
TATĂL (aproape în surdină, cu umilinţă mieroasă): Numai că să ştiu, domnule, dacă într-adevăr dumneavoastră, aşa cum sunteţi acum, va vedeţi... cum îl vedeţi, de exemplu, după o bucată de vreme, pe acela care eraţi altădată, cu toate iluziile pe care vi le făceaţi pe-atunci; cu toată viaţa din lăuntrul şi din jurul dumneavoastră, aşa cum va părea atunci - şi era, era intr-adevăr aşa, pentru dumneavoastră! Ei bine, domnule, gândindu-vă iarăşi la acele iluzii pe care acum nu le mai aveţi; la toate acele lucruri care acum nu va mai "par" aşa cum "au fost' pentru dumneavoastră într-o vreme; nu simţiţi cum va fuge de sub picioare nu numai scândura scenei, ci chiar pământul, pământul pe care călcaţi, gândindu-va că şi "acest om", aşa cum va simţiţi acum, toată realitatea dumneavoastră de astăzi, aşa cum este ea, e sortită să va pară mâine iluzie?
...
TATĂL: Oh, nicăieri, domnule. Am vrut doar să va arăt că dacă noi (arată iarăşi circular, de la el la celelalte Personaje) nu avem altă realitatea decât iluzia, ar fi bine că şi dumneavoastră să va îndoiţi de realitatea dumneavoastră, de realitatea pe care o respiraţi şi o atingeţi astăzi, pentru că - la fel că aceea de ieri - este menită să vi se pară mâine iluzie
DIRECTORUL (dând-o pe glumă): Aha! Perfect! Şi pretindeţi, pe deasupra, că dumneavoastră, cu această piesa pe care veniţi să mi-o reprezentaţi aici, sunteţi mai adevărat şi mai real decât mine!
TATĂL (cu maximum de seriozitate): Dar fără îndoială, domnule!
DIRECTORUL: Ah, da?
TATĂL: Credeam că aţi înţeles de la început.
DIRECTORUL: Mai real decât mine?
TATĂL: Dacă realitatea dumneavoastră se schimbă de azi pe mâine...
DIRECTORUL: Dar e ştiut că se schimbă, cum altfel! Se schimbă fără încetare, ca a tuturor!
TATĂL (cu un strigăt): Dară a noastră nu, domnule! Vedeţi? Aici e diferenţa! Nu se schimbă, nu poate să se schimbe, nici să fie alta, niciodată, pentru că e fixata, aşa, "una", pentru veşnicie (e cumplit, domnule!), o realitate de neclintit, care ar trebui să va înfioare când va apropiaţi de noi!
...
Când un personaj s-a născut, el dobândeşte imediat o asemenea independenţă, chiar şi faţă de propriul sau autor, încât poate fi imaginat de oricine în situaţii în care autorul nici nu s-a gândit să-l pună; poate să dobândească uneori chiar şi o semnificaţie pe care autorul nici n-a visat-o să i-o dea!


...
(...) să se nască viu în fantezia unui autor, care apoi să-i refuze dreptul la viaţă; şi spuneţi-mi dacă acest personaj lăsat aşa, viu, dar fără viaţă, nu este îndreptăţit să facă ceea ce facem noi, acum, aici, în faţa dumneavoastră, după ce am făcut-o multă vreme, credeţi-mă, în faţa lui, că să-l convingem, să-l silim, apărându-l dinainte, când eu, când ea (va arăta către Fata Vitregă), când această biată Mamă...
FATA VITREGĂ (înaintând, parcă transfigurată): E adevărat. Şi eu, domnule, şi eu l-am ispitit, de-atâtea ori, în melancolia cabinetului său de lucru, în amurg, când el, răsturnat într-un fotoliu, nu se hotăra încă să aprindă lumina şi lăsa umbra să-i invadeze odaia, iar umbra aceea era plină de noi (...) apoi eu singură, eu singură... în umbră. (Zvâcneşte deodată, ca şi cum ar vrea să înşface viziunea propriei imagini lucind acolo, în umbră, vie.) Ah, viaţă mea! Ce scene, ce scene îi propuneam! Eu , eu îl ispiteam mai mult decât toţi!
TATĂL: Da! Dar poate că numai din pricina ta s-a întâmplat aşa, tocmai din pricina insistenţelor tale, din cauza nestăpânirii tale!
FATA VITREGĂ: Dar chiar el m-a vrut aşa! (Se apropie de Director ca pentru a-i face o confidenţă.) Cred, domnilor, că a fost mai curând o sfidare la adresa teatrului, aşa cum şi-l închipuie şi îl cere de obicei publicul...
...
FATA VITREGĂ:... se deschipează, domnule...
...
FATA VITREGĂ: Ah, în plin soare, domnule! Fericită! E singura mea răsplată - veselia ei, încântarea ei în grădina aceea; scăpată de mizerie, de urâtul unei camere oribile, unde dormeam grămadă, toţi patru, eu în pat cu ea, gândiţi-va! Îngrozită de trupul meu mânjit, lângă ea care mă strângea tare, tare, cu mânuţele ei drăgăstoase şi nevinovate. În grădină, de cum mă vedea, venea în fugă la mine şi mă lua de mâna. Florile mari n-o interesau; era mereu cu ochii după cele "mituţe-mituţele" şi se bucura să mi le arate, asta era sărbătoarea ei!
...
DIRECTORUL: (...) Acum da-mi puţin cer!
DECORATORUL (de sus): Ce-aţi cerut?
DIRECTORUL: Puţin cer! Un fundal care să cadă aici, în spatele bazinului!
Se vede coborând de sus o perdea albă.
DIRECTORUL: Nu albă! Am zis "cer". Nu-i nimic, lasă aşa, corectez eu. (Strigând.) Electrica, stinge tot şi fă-mi un pic de atmosfera...atmosfera lunară...albastru pe arbori şi tot albastru pe pânză, cu reflectorul... Aşa! Destul!
...
FIUL: (...) Dar nu aţi înţeles încă imposibilitatea de a reprezenta piesa aceasta? Noi nu suntem înlăuntrul dumneavoastră, iar actorii ne privesc din afară. Credeţi că poţi trăi în faţa unei oglinzi care nu se mulţumeşte să te îngheţe cu imaginea propriei tale expresii, dar ţi-o mai şi transformă în caricatură imposibil de recunoscut?
...
Se întrerupe, întunecat, absorbit.
...
FATA Vitregă, care a rămas până atunci aplecată peste bazin, ca să o ascundă pe Fetiţă, răspunde, ca un ecou îndepărtat, prin hohote de plâns. Pauză.
...
DIRECTORUL (la capătul răbdării): Ficţiune! Realitate! (...) Lumina! Lumina! Lumina!
Brusc, întreagă scenă şi toată sala teatrului sunt scăldate într-o lumina vie. Directorul respira adânc, ieşit parcă dintr-un coşmar, şi toţi se privesc în ochi, bănuitori si tulburaţi.
...
Abia a sfârşit de spus şi teatrul se cufundă, pentru o clipă, în întuneric deplin.
...