Ferestre din Bucureşti şi poveştile lor - carte construită de Cătălin D. Constantin, editura Peter Pan Art, 2015
Era un fluture foarte mare, că de-aia şi zbura doar noaptea - ca să treacă neobservat. Dar în noaptea cu pricina obosise şi s-a aşezat pe peretele casei să-şi tragă sufletul. Obosit cum era, a adormit şi l-a prins dimineaţa. Când l-au văzut oamenii, s-au strâns grămadă, ca la circ - la circul de fluturi... Nu a trecut mult până să-i vină unuia ideea să-l dea jos de pe perete, că prea stătea bine acolo. Au tras de el cât au putut, dar nu prea tare, ca să nu-l strice. Degeaba - fluturele se ţinea bine. Până la urmă a trebuit să decupeze peretele de jur împrejurul lui să-l poată scoate de-acolo. Ce s-a mai întâmplat cu el nu ştim, dar în locul lui a rămas o gaură în formă de fluture prin care intrau aerul şi lumina. Aşa le-a venit oamenilor ideea să facă ferestre la case şi să se mute în ele. O fi fost răzbunarea fluturelui că, după ce au început oamenii să locuiască în case, s-a stricat şi vremea, care până atunci le permisese să locuiască oriunde, oricând. De atunci au toate casele din ţinutul acela ferestre fluturi. Noaptea, ferestrele fluturi visează că sunt fluturi adevăraţi. Uneori visul este atât de intens, încât ferestrele îşi iau zborul de pe pereţii caselor şi dispar nimeni nu ştie unde. A două zi, casele se trezesc oarbe. (Florin Bican)
...
Unele ferestre taie lumea într-un înăuntru şi un în afară ce nu au a se întâlni nici când fereastra e deschisă. Puţine ferestre, în schimb - unele anume - îşi trăiesc viaţa ca şi cum nu ar avea nimic de împărţit cu nimeni. Şi, mai ales, ca şi cum nu ar avea de împărţit lumea. Dincoace de ele, dincolo de ele - totuna. Sunt ferestrele cele mai tăcute din lume, deşi au văzut cele mai multe poveşti. Vitralii incolore. (Anca Nistor)
...
Fereastră icoană. Înainte de a se închina la icoane, oamenii obişnuiau să se închine la ferestre. Considerau că fereastra este punctul de întâlnire - sau interfaţa, cum i-am zice noi azi - a două lumi diferite şi că suprafaţa ei permite accesul rugăciunilor dintr-o lume în cealaltă (...), transportându-i în dimensiuni din care nu s-au mai întors niciodată. (Florin Bican)
...
Orice fereastră poate fi o chemare spre cunoaşterea celuilalt şi, în felul acesta, o întâlnire cu noi înşine. Chiar şi în cazul ferestrelor oarbe. (Silviu Angelescu)
...
Ecou
de toamnă
lungă în Bucureşti,
timid, din nou în floare,
liliacul
se oglindeşte în două strâmbe
jumătăţi rotunde de fereşti. (Dan Lăcătuş)
...
Ziua avea o singură bucurie. Când razele de soare ajungeau printre zăbrelele patului metalic şi când umbra zăbrelelor se potrivea cu nişte dungi zgâriate în perete, atunci venea Mama. (Radu Comşa)
...
Pentru Afară, fereastră e o ruptură. Pentru Înăuntru, fereastră e o iscoadă posacă. (...) Iscoadele sunt pseudofiinţe ce se sinucid doar pe jumătate. (Andreea Roşeţ)
...
Memoria era spartă ca dragostea noastră
aerul umflă perdelele de funigei
sufletul meu adoarme lângă zid
ca un câine pe mormântul stăpânului
tristeţea poate fi foarte frumoasă
ochiuri de geam cu muzică acvatică
filozofie cu miros de muşeţel
femeia care locuia acolo venea de pe lumea
cealaltă
toamna topeşte zidurile cu precizie de
alchimist
şi nu dă greş niciodată (Iuliana Alexa)
...
N-am reuşit să ating pisica, dar am sfârşit prin a fura fereastra.
Prima fereastră. Mică - încăperea cu pisica trebuie să fi fost foarte întunecoasă - , aproape pătrată, cu ramă de lemn şi urme de praf şi ploaie. O ramă de fotografie. Am ţinut-o ascunsă sub pat şi, mai târziu, când am crescut, am pierdut-o. (...) Îmi acoperisem pereţii apartamentului cu ferestre. Dacă n-ar fi fost atât de diferite, interiorul camerelor mele ar fi arătat ca faţadele clădirilor moderne de birouri. Le deschideam pe rând şi respiram aerul din afara fiecăreia. (...) Stăteam ore-n şir în faţa lor cu ochii întredeschişi şi le filtram printre gene luminile, transparenţele şi opacităţile. Le lingeam picăturile de ploaie. Mă rugam la vitraliul cu sfinţi atârnat deasupra patului. Mă-ntrebam dacă sunt hoţ sau colecţionar. Sau doar avar. Aveam ferestre cu bătrâni sau copii, cu animale, cu muşcate. Zgâriam cu unghia florile de gheaţă de pe ferestrele furate iarna; mi se părea că lumina subţire a geamurilor zgârie. (...) Şi cum arată o casă fără ferestre? Nu ştiu. Pentru că niciodată nu mă uit în urmă. (...) Am făcut ce ştiam mai bine: te-am spionat, te-am urmărit, am tras cu ochiul prin ferestrele casei tale. Mai ales când, fără să vezi, te uitai afară, sprijinindu-ţi coatele pe pervaz. (...) Era vară şi bănuiam că eşti acasă la ora aceea. Am traversat strada spre casa ta, m-am căţărat pe burlan şi-am aruncat o privire în interior (...) Când am atins fereastra ca s-o fur, m-am fript la buricele degetelor (era o fereastră de vară) şi-am căzut de pe burlan. Am fugit imediat. Pe stradă am întâlnit un puşti. I-am aşezat într-o palmă câţiva bănuţi, iar în cealaltă, o piatră. I-am cerut să-ţi spargă fereastra. (Alexandru Bogdan Georgescu)
Ploaia se străduia să treacă dincolo de fereastră. Cu violenţă. Lovind, făcând geamul să tremure. Doar că ploaia se topea. Şi venea alta. Arătau la fel. Lovea, dorind să cunoască întunericul din spatele ferestrei.
Fereastra a cedat într-o zi, şi s-a lăsat inundată de valurile de lacrimi sedentare.
Fereastra a cedat într-o zi, şi s-a lăsat inundată de valurile de lacrimi sedentare.
...
Am înţeles că ucigaşul îţi furase fereastra pentru că ultima ta suflare îi aburise puţin sticla. (Alexandru Bogdan Georgescu)
...
Un trecător a spus odată: "Fereastra asta mă duce cu gândul la luna niciodată plină." (Ana-Maria Moldovan)
...
N-am văzut niciodată un copac murind. Am văzut copaci cu crengi uscate, dar cu tulpină puternică, am văzut copaci tăiaţi, dar nu vreun copac agonizând şi murind. (...) În ziua când nucul a început să fie tăiat, am plecat de acasă. (Margareta Şipoş)
...
Mereu am impresia că e fereastra unui domnitor şi că acolo se visează. (...) Ce se întâmplă în dosul ferestrei misterioase? Care, uneori, are lumină albastră, ca jazz-ul. (...) Şi m-am postat în faţa casei, pe trotuarul de vis-à-vis, să nu-mi scape nimic. Şi tocmai acum a început ploaia. (Rodica Mandache)
...
O părăsise. Poate că îl obosise cu fasoanele ei de zână iubitoare de poezie. Se săturase şi de fereastra ei misterioasă, la care lumina se stingea întotdeauna foarte târziu. Era, până la urmă, o femeie în toată firea. Deşi foarte înaltă, se transforma rapid într-o vietate mică atunci când era lovită. El era vânătorul care o rănise şi care tocmai se pregătea să plece. Fusese interesat la început. Poate pentru că i se păruse aproape imposibil să pătrundă în lumea ei de oniromană, împodobită cu flori de câmp şi fluturi vernil, unde poeţii deveneau prietenii ei cei mai buni, iar cuvântul "dor" avea aripi şi era "fără de saţiu". N-a putut înţelege de ce, pentru ea, dorul era mai important decât iubirea. Creierul ar fi fost legat de suflet prin mii de benzi de steluţe tremurătoare cu care, susţinea ea, ne năşteam şi care nu se mai puteau în nici un chip multiplica. Cei cu puţine benzi tremurătoare erau săraci şi puţin simţitori. Şi totuşi avea o profesie care o lega atât de mult de lumea reală şi de suferinţă...
Îşi amintea şi de ultima lor întâlnire, în camera aceea din spatele ferestrei deasupra căreia zâmbea chipul acela ademenitor. Şi mai era şi biblioteca imensă din lemn, moştenită de la bunicul ei, cu cele patru muze sculptate pe fiecare uşa, care îl priveau parcă mereu mai sfidătoare... O părăsea, şi fiinţa ei devenise dintr-o dată atât de mică... A avut senzaţia că va dispărea cu totul. Se cam încurcase puţin în explicaţii. Observase într-un târziu că de fapt nici nu-l asculta. Privirea ei nu mai era acolo, nici gândurile, nici dorurile, nici benzile tremurătoare de suflet. Apoi îi zâmbise şi pentru un moment n-a mai înţeles prea bine cine era cel părăsit.
Nu-l prea interesaseră niciodată poeziile ei. Se prefăcuse la început doar că să-i facă plăcere. Nu-i mai spusese nimeni o poezie în ultimii douăzeci de ani. Doar ea îi povestise despre o baladă de Schiller, cea mai minunată poezie despre prietenie (zicea ea). O tradusese pentru el într-o lungă noapte de veghe. Ochii îi străluceau atunci când o citea şi parcă aruncau spre el cercuri vernil şi portocalii. Mereu şi mereu aceeaşi poezie! Acum parcă şi-ar fi dorit s-o mai asculte. Nu se putea împiedica să nu se întrebe ce se mai întâmplă în spatele ferestrei. În copilărie avusese de multe ori impulsul să privească prin astfel de ferestre pentru a descoperi povestea celor de dincolo de ele.
Nu-şi mai amintea aproape nimic despre ultima lui iubire. Dar despre prima ce mai ştia? Şi ea cine fusese? Nici una dintre ele! O întâmplare scurtă. Un fluture cu aripi vernil. Asta fusese ea în viaţa lui? Aşa gândise în urmă cu douăzeci de ani. Aflase oare, după toţi aceşti ani, trecând din nou pe lângă fereastra cu lumină târzie?
Şi totuşi se mai află încă acolo. Lumina nu se stinsese. Oare ce mai citea acum? (Cristiana Oprea)
Trebuia să te uiţi la mine
şi să mă sorbi
să mă păstrezi în tine
ca un fluture cu aripile lipite
Trebuia să nu zbori
de pe genele mele
puteam fi tăcerea
care face luna
să nu mai bată.
şi să mă sorbi
să mă păstrezi în tine
ca un fluture cu aripile lipite
Trebuia să nu zbori
de pe genele mele
puteam fi tăcerea
care face luna
să nu mai bată.
...
Era în 1984. Ningea. Eram singur. Pe stradă. (...) Să uit. Să uit de tot. De Irina. De examen. De Mişu şi de cum mă lăsase el singur. Eram eu. Eram trist. Nimic. Gol. Beau azi o cafea, dar nu e aşa bună cum era cafeaua tristă de atunci, un zaţ fiert. Şi brusc ninsoarea a devenit şi mai tristă, şi mai crudă, a devenit ploaie, tot albul ăla care salva ceva din tristeţea mea a murit sub ploaia de iarnă. Mocirlă. Asta era, mocirlă. Alb de zăpadă înecat în gri de fulgi amestecat cu pământ. (...) Era friig. Frig în inima mea. Frig. Ploaia. Ninsoare apoi. Nimic.
Atunci a murit tata. (...) Unde e fereastra aia? Am găsit-o zidită. Şi dată cu var. Dacă varul n-ar fi fost căzut într-un loc, nici n-aş mai fi ghicit unde a fost, unde fusese cândva. Era în 1984. (Andrei Tudor)
...
Urmele mâinilor, respiraţia ei. Respiraţia ei, inima casei. Deschide - închide. Cuprinde şi pulsează. Ochi viu, ascunde şi tăinuieşte poveşti numai de unii ştiute.
Când e iubită, se deschide dinăuntru în-de-afară. (Lila Passima)
...
... mi se pare tristă fereastra, ca un vis curmat, pe care nu-l pot desluşi în spatele coloanelor, prins într-un mult prea devreme şi un mult prea târziu. (Nadia Tunsu)
Prin grilaj, lumea se vede împărţită în alte lumi mai mici şi mai drepte. Lumi colorate de o vibraţie incoloră de rugină de ploaie. Apoi mai e şi negrul ăla scorojit, cu miros de vară pierdută.
Prin grilaj, lumea naşte alte lumi incolore cu miros de vară veşnică.
Prin grilaj, lumea naşte alte lumi incolore cu miros de vară veşnică.
...
Aşa că nu ai cum să nu te întrebi dacă nu cumva Dumnezeu a făcut lumea numai ca s-o privim de la fereastră. De la această fereastră sau de la oricare alta. (Daniel Sur)
...
Văzând în ce direcţie merg lucrurile, fereastra mireasă s-a căsătorit în secret cu cerul. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. (Florin Bican)
...
E o casă ofilită, cu reumatism, care povesteşte multe. La fereastra de sus apare din când în când o doamnă bătrână, mică, fină, subţire, cu părul alb şi lucios. Are în mână o scrisoare într-un plic mic şi îngălbenit. E o scrisoare de dragoste. (...)
- Hrisanta, hai să fugim!
Nu a putut! Nu a ştiut!
Dar amintirea zâmbetului lui e cea mai preţioasă amintire a ei. Numai că nu apare aşa, orişicum. Doar când desface plicul parfumat în cadrul ferestrei, la ceas de asfinţit, când lumina cade blând pe lemnul maroniu. (...) Desigur, şi pisica iubeşte fereastra. Stă mereu acolo şi toarce. Şi priveşte totul de sus! Ca toate pisicile. (Rodica Mandache)
