Marea despărţire - C.S. Lewis, editura Humanitas, 2013
Am coborât şi eu. Lumina şi răcoarea care m-au învăluit erau ca acelea din zorii unei dimineţi de vară, cu un minut sau două înainte de răsărit, totuşi cu o anumită deosebire. Aveam senzaţia că mă aflu într-un spaţiu mai larg, poate chiar un fel de spaţiu mai larg decât cunoscusem vreodată: parcă cerul era mult mai departe şi câmpia înverzită mai întinsă decât sunt cele de pe bulgărele noastre de pământ. Ieşisem atât de "afară" , încât până şi sistemul nostru solar părea o chestiune dinăuntru.
Speranţa - sau ameninţarea - răsăritului rămânea acolo sus, în neclintire.
M-a atras crângul de cedri uriaşi din dreapta mea, în care am şi pătruns. Dar mersul s-a dovedit anevoios. Iarbă, dură ca diamantul sub picioarele mele lipsite de consistentă, îmi dădea senzaţia că păşeam pe pietre pline de denivelări şi am îndurat suferinţe ca acelea ale micii sirene din basmul lui Andersen. O pasăre mi-a trecut prin faţă şi am invidiat-o . Era din acest ţinut şi era la fel de reală că şi iarba. Putea să culce firele şi să se ude de rouă.
- Prietene, nu insinuez nimic. Înţelegi, acum ştiu. Să fim sinceri. Opiniile noastre nu au apărut din senin. Pur şi simplu, am fost amândoi în contact cu un anumit curent ideologic şi am aderat la el pentru că ni s-a părut modern şi de succes. La facultate, am început să scriem automat acel tip de eseuri care erau bine notate şi să spunem acel gen de lucruri care culegeau aplauze. Când anume, în toată viaţă noastră, ne-am aplecat cu sinceritate, în singurătate, asupra singurei întrebări în jurul căreia se învârte totul: dacă, de fapt, Supranaturalul nu există cu adevărat? Când ne-am luptat, măcar o singură clipă să nu ne pierdem credinţa?
[...] am aflat de ce.
- Nu cred că are vreun rost să merg undeva, din câte mi-ai spus, i-am răspuns copleşit de o mare tristeţe. Măcar pe aici nu plouă ...
- Dar o să mă vadă.
- Şi ce contează?
- Mai bine mor.
- Dar ai murit deja . N-are rost să te întorci de unde ai plecat.
Duhul a scos un sunet între un suspin şi o mârâitură.
- Îmi doresc să nu mă fi născut niciodată, a spus ea. Pentru ce ne naştem?
- Pentru fericirea fără margini. Poţi să ajungi la ea în orice clipă...
- Dar, îţi repet, o să mă vadă.
Acum am descoperit că vedeam două imagini concomitent. Una a unui zeu strălucitor pe tronul sau, al cărui spirit nemuritor îl împovăra pe al meu că aurul solid, şi, în acelaşi timp, alta a unui bătrân trecut prin multe în viaţă, care ar fi putut să fie pastor- un om pe care turiştii îl consideră simplu pentru că e sincer, iar vecinii, "înţelept" din acelaşi motiv. Ochii săi erau ageri ca ai unui om care a trăit multă vreme în natură, în locuri singuratice; şi, nu ştiu nici eu cum, am ghicit că reţeaua de riduri care probabil îi înconjurase ochii înainte de renaştere se ştersese în viaţa eternă.
Oglinzile erau acoperite de un voal cenuşiu, că să nu se vadă dincolo. Se simţea uşor. Şi voia să zboare, însă se simţea închis într-o camera fără ieşiri. Era încojurat de priviri triste. Care doar păreau triste. În realitate, se gândeau că, uite el s-a dus şi eu, eh, dar a trăit destul. A vrut să radă de gândurile goale ale vecinilor şi ale prietenilor săi. Dar nu putea să radă. Pentru că-i era teamă să nu fie auzit. S-a apropiat de o oglinda acoperită şi a tras cu putere de voalul cenuşiu. "Vai, uite dragă, că nu ai pus bine. A căzut, ce să-i faci. Lasă, că-l pun eu."
Dar apucase să se vadă. Nu mai era el. Nu mai era, de fapt. Şi toţi ceilalţi îl priveau în oglindă, amuţiţi. Trebuia să fugă. A început să plângă, dar lacrimile i-au perforat chipul.
Era trist.
Dar apucase să se vadă. Nu mai era el. Nu mai era, de fapt. Şi toţi ceilalţi îl priveau în oglindă, amuţiţi. Trebuia să fugă. A început să plângă, dar lacrimile i-au perforat chipul.
Era trist.
Apoi, crezând că aceste declaraţii de încredere aveau nevoie de o explicaţie, am încercat, tremurând, să-i spun acestui om ce mult bine îmi făcuse operele lui. Am încercat să-i spun că, într-o după-amiază geroasă, în Gara Leatherhead, când am cumpărat un exemplar din Phantastes (aveam pe atunci 16 ani), mă simţeam ca Dante când o văzuse pentru prima dată pe Beatrice: Începe viaţa nouă. Am început să-i mărturisesc cât de multă vreme a zăbovit acea Viaţă pe tărâmul fanteziei: cât de încet şi şovăielnic am ajuns să admit că Creştinismul său avea mai mult decât o legătură întâmplătoare cu ea, cât de mult m-am străduit să nu văd că adevăratul nume al calităţii pe care am găsit-o pentru prima dată în cărţile sale era Sfinţenie. El şi-a pus mâna pe a mea şi m-a oprit.
Se duc şi încearcă să ia din nou în posesie o casă care a fost odată a lor: şi aşa are loc fenomenul numit bântuire. Sau fantomele scriitorilor plutesc prin biblioteci că să vadă dacă le mai citeşte cineva operele.
- Când ai pictat pe Pământ - cel puţin la început- a fost pentru că ai întrezărit Raiul în peisajul terestru. Succesul tău s-a datorat faptului că şi alţii au văzut, că şi tine, frânturi de Rai în tablourile tale. Dar aici eşti chiar pe acel tărâm. De aici au venit mesajele. N-are nici un rost să ne descrii nouă acest ţinut, căci îl vedem cu ochii noştri. De fapt, îl vedem mai bine decât tine.
De când cerul nu mai avea soare, picturile deveniseră albe. Nu mai aveau culori. Dar erau picturile perfecte. Era lumina pe care şi-o dorea. "Lumină albă", spunea. "E lumină albă." Şi râdea. "E perfect."
Apoi, cerul a început să se deschidă. Şi a început să devină trist. Lumina pe care şi-o dorea, apărea pe cer. Nu o mai dorea. O avea deja. Atunci şi-a spus că, spre deosebire de cerul atât de senin, picturile lui albe puteau fi atinse. "O perfecţiune ce poate fi atinsă..."
Apoi, cerul a început să se deschidă. Şi a început să devină trist. Lumina pe care şi-o dorea, apărea pe cer. Nu o mai dorea. O avea deja. Atunci şi-a spus că, spre deosebire de cerul atât de senin, picturile lui albe puteau fi atinse. "O perfecţiune ce poate fi atinsă..."
- Nu. Ai uitat, a spus Spiritul. Nu aşa ai început să pictezi. Lumina în sine a fost prima ta iubire: ai iubit pictura doar pentru că era mijlocul prin care ai putut să redai lumina.
- Nu există altă zi. Toate zilele sunt acum.
-Această clipă le conţine pe toate celelalte.
- N-o să-ţi mai dăruiesc decât vise.
- Când s-a ridicat, am avut impresia că obrajii îi erau brăzdaţi de lacrimi, dar putea să fie doar iubire şi strălucire în formă lichidă (în ţinutul acela nu prea se face diferenţa între ele) care se scurgeau din făptura lui.
- Un zgomot străvechi, anorganic.
- Nu, pentru că toate răspunsurile sunt înşelătoare. Dacă tu pui întrebarea din interiorul Timpului şi întrebi ce posibilităţi sunt, răspunsul e sigur. Alegerile ţi se aştern în faţă. Nici un drum nu e închis. Orice om poate alege moartea eternă. Cei care o aleg de asta vor avea parte. Dar, dacă încerci să ajungi în eternitate, dacă încerci să ajungi să vezi cum vor fi lucrurile (căci aşa trebuie să vorbeşti) când nu mai există alte posibilităţi decât Realul, atunci pui întrebarea la care un muritor nu poate primi răspunsul. Timpul este lentila prin care vezi - lucruri mici şi clare, aşa cum văd oamenii care se uită prin capătul greşit al telescopului- ceva ce altfel ar fi prea mare că să poţi percepe. Acel lucru e Libertatea: darul care te aseamănă cel mai mult cu Creatorul şi care face parte din realitatea eternal. Dar o poţi vedea doar prin lentila Timpului, o imagine mică şi clară prin telescopul întors. Este o imagine a momentelor ce se succedă unele altora şi a ta, în fiecare moment, făcând o alegere care ar fi putut să fie alta. Nici succesiunea temporală, nici fantoma a ceea ce ai fi ales nu este Libertatea. Acestea sunt doar o lentilă. Imaginea e un simbol: dar e mai adevărată decât orice postulat filozofic (sau decât viziunea oricărui mistic) care pretinde că poate descifra misterul. Orice încercare de a vedea cum arată eternitatea, în afară de uitatul prin lentila Timpului, distruge ceea ce ştiai despre Libertate. De pildă, doctrina Predestinării ne arată (destul de adevărat) că realitatea eternă nu aşteaptă un viitor în care să fie reală decât dacă se renunţă la Libertate, adevărul cel mai mare din cele două. Nu acelaşi lucru face şi universalismul? Nu poţi cunoaşte realitatea eterna printr-o definiţie. Timpul însuşi, toate acţiunile şi evenimentele care compun Timpului sunt definiţia, iar acestea trebuie trăite. Domnul a spus că suntem zei. Cât timp ai suporta să te uiţi (fără lentila Timpului) la măreţia propriului suflet şi la realitatea eternă a alegerii ei?
