Fata din tren

Paula Hawkins a lucrat ca jurnalist timp de cincisprezece ani înainte să se dedice literaturii. Născută şi crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuieşte şi acum. Fata din tren este primul său thriller. A cunoscut un mare succes internaţional, iar DreamWorks a cumpărat drepturile de ecranizare.

#1 New York Times Bestseller / Bestseller absolut în Marea Britanie. Peste 1,8 milioane de exemplare vândute în doar patru luni, în Statele Unite.

Tu nu o cunoşti. Dar ea te cunoaşte.

Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat "Jess şi Jason" şi viaţa lor i se pare perfectă.
Până când într-o zi vede ceva ce o şochează. Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.

Misterios şi pasionant - Fata din tren este un thriller de primă mână, care te face dependent de viciul cititului. (S.J. Watson, autorul bestsellerului Înainte să adorm.)

Fata din tren este un roman de suspans remarcabil. M-a ţinut treaz o noapte întreagă. (Stephen King)

Cu siguranţă va atrage nenumăraţi fani înrăiţi! (The New York Times)

Precum trenul care o poartă pe Rachel în fiecare zi, povestea şerpuieşte printre vieţile anoste din suburbiile Londrei, iar cititorii o vor urmări cu sufletul la gură. (The Boston Globe)

Dacă ţi-a plăcut Gone Girl, vei devora acest thriller psihologic: îţi va schimba pentru totdeauna felul în care priveşti vieţile celorlalţi. (People)

E îngropată sub un mesteacăn argintiu, jos, spre bătrânele şine de cale ferată, având la căpătâiul mormântului un altar. De fapt, doar o moviliţă de pietre. Nu voiam să atrag atenţia asupra locului ei de veci, dar nici nu puteam s-o las acolo, fără niciun fel de aducere-aminte. Se va odihni în pace, nimeni nu e în preajmă s-o deranjeze, niciun sunet nu pătrunde, în afară de cântecul păsărilor şi de huruitul surd al trenurilor.


Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă . Trei pentru o fetiţă. M-am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe. Capul mi-e plin de sunete, gura mi-e năclăită de sânge. Trei pentru o fetiţă. Aud coţofenele cum râd, cum îşi bat joc de mine, chicotind răguşit. Un semn. Semne rele. Le pot vedea acum, negre, întunecând soarele. Nu păsările, altceva. Se apropie cineva. Cineva îmi vorbeşte. Uite! Uite ce-am făcut din cauza ta!


Vineri, 5 iulie 2013

Dimineaţa

Lângă calea ferată zace o grămăjoară de haine. Un material albastru-deschis, poate o cămaşă, de-a valma cu ceva de un alb murdar. Probabil că e gunoi, aruncat din tren, din mers, direct în păduricea de arbuşti de pe taluz. Poate că a fost lăsat în urmă de către inginerii care lucrează la partea asta de cale ferată; sunt prin preajmă destul de des. Sau ar putea să fie altceva. Mama îmi spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe-afară; acelaşi lucru mi l-a spus şi Tom. Nu mă pot abţine; văd nişte ţoale aruncate la un loc, un tricou murdar sau un pantof singuratic şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la celălalt pantof şi la picioarele din care au ieşit.

Trenul se pune în mişcare în scârţâit de roţi, zguduindu-se şi scrâşnind straşnic, grămăjoara de haine se face nevăzută, iar noi ne îndreptăm spre Londra, mişcându-ne uşor, în ritmul susţinut al unui alergător de cursă lungă.

Cineva, în scaunul de alături, oftează neputincios; trenul de mică viteză de la Ashbury la Euston, cu plecare la ora 8:04, poate pune la încercare până şi răbdarea unui navetist veteran. Călătoria ar trebui să dureze cam 54 de minute, dar rar se întâmplă aşa: porţiunea aceasta de şine e veche de când lumea, prost întreţinută, în multe locuri fără semnalizare corespunzătoare şi presărată cu şantiere nesfârşite.

Trenul se târâie pe şine, trepidează în drumul lui, trecând pe lângă hale industriale şi turnuri de apă, poduri şi hambare, pe lângă case victoriene modeste, întoarse cu spatele la calea ferată.

Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele care trec, în succesiune rapidă, pe lângă mine, ca într-o secvenţă de film trasă cu camera în mişcare; ceilalţi nu le văd aşa cum le văd eu; nici măcar proprietarii lor nu cred că le văd din această perspectivă. Mi se oferă de două ori pe zi posibilitatea de a arunca o privire în viaţa lor, doar pentru o clipă. E ceva foarte liniştitor în a-i privi pe oameni în siguranţa căminului lor.

Se aude sunând un telefon, o melodie absurd de veselă şi de optimistă. Nu se grăbeşte nimeni să răspundă, aşa că melodia persistă în jurul meu. Îi simt pe colegii mei navetişti agitându-se pe scaune, foşnindu-şi ziarele, bătând cu degetele în ecranele telefoanelor mobile. Trenul înaintează, clătinându-se, legănându-se în curbă, încetinind în apropierea unui semafor roşu. Încerc să nu-mi ridic privirea, încerc să citesc ziarul gratuit pe care mi l-a întins cineva în drum spre gară, dar cuvintele se înceţoşează şi nimic nu-mi trezeşte interesul. Încă mai văd în faţa ochilor grămăjoara de haine abandonate pe marginea şinelor.

Seara

Ginul tonic bolboroseşte în cutia din care sorb uşor şi care ameninţă să dea pe afară. Rece şi acidulat, e gustul primei mele vacanţe cu Tom, din 2005, într-un sătuc pescăresc pe coasta Ţării Bascilor. Dimineaţa ne duceam să înotăm cam un kilometru, până la insuliţa din golf, unde făceam dragoste pe plajele ascunse şi tainice; după-amiezile le petreceam într-un bar, bând ginuri tonice tari şi amare, privind roiurile de jucători de fotbal pe plajă, agitându-se haotic, pe nisipurile mareice de după reflux, în echipe de câte 25 de jucători.

Mai iau o gură de gin tonic şi încă una, cutia e deja pe jumătate goală, dar nu-i nimic, mai am încă trei în punga de plastic de la picioare. E vineri, aşa că nu mă simt vinovată că beau în tren. TGIF . Distracţia începe de acum.

Va fi un weekend foarte plăcut, cel puţin aşa ne spun cei de la meteo. Soare strălucitor, un cer fără nori. Pe vremuri, am fi mers cu maşina în pădure, la Corly, cu ziare şi mâncare pentru picnic, ne-am fi petrecut toată după-amiaza zăcând pe o pătură, în lumina soarelui, filtrată printre ramurile copacilor, am fi băut vin. Sau poate că am fi stat în curte, să facem grătar cu prietenii noştri, sau am fi mers la Rose şi am fi stat pe terasă, cu feţele îmbujorate de soare şi de alcool, lăsând timpul să se scurgă, apoi am fi mers acasă, împleticindu-ne pe picioare, braţ la braţ, şi am fi adormit pe canapea.

Soare strălucitor, un cer fără nori şi nimeni cu care să mă văd, nimic de făcut. Să trăieşti aşa cum trăiesc eu în momentul de faţă e mai greu vara, când ziua e atât de lungă, când umbrele sunt aşa de rare, când toată lumea e pe afară, îndeletnicindu-se cu câte ceva, atât de flagrant, de agresiv de fericită. Este epuizant, şi te face să te simţi prost dacă nu i te alături.

Weekendul se întinde dinaintea mea, patruzeci şi opt de ore goale care trebuie umplute cu ceva. Duc iar cutia la gură, dar n-a mai rămas niciun strop.

Luni, 8 iulie 2013

Dimineaţa

Ce uşurare să fiu iar în trenul de 8:04! Nu e că nu mai pot de nerăbdare să ajung în Londra, să-mi încep săptămâna de lucru - chiar nu ţin deloc să fiu în Londra. Nu vreau decât să mă las pe scaunele ponosite, din velur moale, să simt căldura soarelui bulucindu-se pe fereastră, să simt legănatul vagonului, înainte şi înapoi, şi iar înainte şi înapoi, ritmul liniştitor al roţilor pe şine. Prefer să fiu aici, privind spre casele de lângă şine, decât aproape oriunde altundeva.

Cam la jumătatea drumului spre Londra e un semnal defect. Bănuiesc că trebuie să fie defect, pentru că aproape întotdeauna lumina aceea e roşie; ne oprim în punctul ăsta în majoritatea zilelor, uneori pentru câteva secunde, alteori minute în şir. Dacă stau în vagonul D, cum fac de obicei, şi trenul opreşte exact în dreptul acestui semnal, ca aproape de fiecare dată, am un punct de observaţie perfect pentru casa mea favorită de pe traseu: cea de la numărul cincisprezece.

Casa de la numărul cincisprezece e la fel ca toate celelalte aflate de-a lungul acestei şine: un duplex victorian, de două etaje, cu ieşire spre o grădină îngustă, bine întreţinută, care se întinde de jur împrejurul casei şi pe câţiva metri în pantă, până la un gard dincolo de care e o porţiune de câţiva metri de teren nefolosit şi apoi calea ferată. Cunosc casa asta pe de rost. Ştiu fiecare cărămidă, ştiu culoarea draperiilor din dormitorul de la etaj (bej, cu un imprimeu bleumarin), ştiu că vopseaua de pe rama ferestrei de la baie e scorojită şi că lipsesc ţigle pe partea dreaptă a acoperişului.

Ştiu că, în serile calde de vară, locatarii acestei case, Jason şi Jess, ies câteodată pe fereastra mare şi stau pe terasa improvizată de pe acoperişul extins deasupra bucătăriei. Sunt un cuplu perfect, minunat! El e brunet şi bine făcut, protector, blând. Are un râs foarte plăcut. Ea e una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt. Are osatura potrivită pentru o astfel de frizură, pomeţi înalţi şi ascuţiţi, presăraţi cu o umbră de pistrui, maxilarul fin.

Cum suntem blocaţi la semnalul roşu, îi caut cu privirea. Jess e de obicei afară dimineaţa, mai ales vara, bându-şi cafeaua. Câteodată, când o văd acolo, am sentimentul că şi ea mă vede, că se uită direct la mine şi-mi vine să-i fac cu mâna. Dar sunt mult prea timidă. Pe Jason nu-l văd foarte des, e plecat la muncă de cele mai multe ori. Dar chiar dacă nu sunt acolo, mă gândesc la ei, la ce fac, la ce pun la cale. Poate că azi e ziua lor liberă şi ea e în pat, în timp ce el pregăteşte micul dejun, sau poate că au plecat amândoi să alerge, pentru că astea sunt lucrurile pe care le fac ei de obicei. (Şi eu alergam cu Tom duminica, eu, în ritmul meu normal, el, de două ori mai încet decât putea s-o facă, asta ca să putem alerga unul lângă celălalt.) Poate că Jess e acum în camera de oaspeţi şi pictează sau poate că sunt amândoi la duş, ea cu palmele sprijinite de faianţă, el cu mâinile pe şoldurile ei.

Seara

Întorcându-mă uşor spre fereastră, cu spatele la restul vagonului, deschid una dintre sticluţele de Chenin Blanc pe care le-am cumpărat de la Whistlestop, în Euston. Nu e rece, dar mă descurc şi aşa. Îmi torn un pic într-o ceaşcă de plastic, pun capacul şi vâr sticluţa înapoi în geantă. Nu prea e acceptabil să bei în tren lunea, doar dacă nu eşti cu prietenii, ceea ce nu e cazul meu.

Sunt feţe familiare în acest tren, oameni pe care îi văd în fiecare săptămână făcând naveta. Îi recunosc şi probabil că şi ei mă recunosc pe mine. Totuşi, nu ştiu dacă mă şi văd cel puţin, dacă mă văd aşa cum sunt cu adevărat.

E o seară superbă, caldă, dar nu sufocantă, soarele deja coboară leneş, umbrele se alungesc, iar lumina începe să îmbrace copacii în auriu. Trenul înaintează legănat, trecem pe lângă casa lui Jess şi a lui Jason, îi lăsăm apoi în urmă, în strălucirea serii. Câteodată, nu foarte des, reuşesc să-i văd de pe partea asta a căii ferate. Dacă nu e niciun tren care să meargă în sensul opus şi dacă mergem suficient de încet, câteodată pot să-i surprind, pentru o clipă, pe terasa casei lor. Dacă nu, aşa cum se întâmplă azi, mi-i închipui. Jess şade cu picioarele ridicate pe masa de pe terasă, cu un pahar de vin în mână, Jason e în spatele său, cu mâinile pe umerii ei. Îmi imaginez atingerea mâinilor lui, greutatea lor, senzaţia de siguranţă şi confort. Uneori mă surprind încercând să-mi amintesc când am avut parte ultima dată de atingerea reală a unei persoane, de o îmbrăţişare din tot sufletul sau de o strângere de mână, şi simt cum mi se frânge inima.

Marţi, 9 iulie 2013

Dimineaţa

Grămăjoara de haine de săptămâna trecută e tot acolo şi pare şi mai prăfuită, şi mai ponosită decât acum câteva zile. Am citit undeva că un tren poate să smulgă hainele de pe tine când te loveşte. Moartea provocată de tren nu e chiar aşa de neobişnuită. Se zice că ar fi vreo două, trei sute de cazuri pe an, aşadar cel puţin unu la două zile. Nu ştiu câte dintre morţile astea sunt accidentale. Când trenul trece pe lângă grămăjoara de haine, mă uit cu atenţie, să văd dacă nu e sânge pe ele, însă nu văd nimic de felul ăsta.

Trenul se opreşte, ca de obicei, la semnal. O văd pe Jess stând în curte, pe aleea din faţa uşilor franţuzeşti. E îmbrăcată într-o rochie înflorată, în culori aprinse; e în picioarele goale. Priveşte peste umăr, înspre casă; probabil că stă de vorbă cu Jason, care pregăteşte micul dejun. Trenul se pune în mişcare, încet, încet, însă eu continui să mă uit fix la Jess, la casa ei. Nu vreau să văd celelalte case; mai ales, nu vreau s-o văd pe cea care urmează la patru case distanţă de a lui Jess, cea care a fost cândva a mea.

Am locuit patru ani la numărul douăzeci şi trei, pe Blenheim Road, în culmea fericirii şi în adâncurile disperării. Nu pot privi casa aceea. A fost prima mea casă. Nu casa părintească, nu casa împărţită cu alţii în anii studenţiei, ci prima mea casă. Nu pot să mă uit spre ea. Adică pot, şi mă uit, vreau să mă uit şi nu vreau să mă uit, încerc să nu o fac. În fiecare zi îmi spun să nu mă uit şi în fiecare zi mă uit. Nu mă pot abţine, chiar dacă nu vreau să văd nimic din ce e acum acolo, chiar dacă ce văd îmi sfâşie inima în piept. Chiar dacă îmi aduc aminte clar cum m-am simţit când mi-am ridicat privirea şi am văzut că jaluzelele crem de la dormitorul de la etaj dispăruseră, înlocuite cu ceva care aducea a roz bombon; chiar dacă încă îmi aduc aminte durerea pe care am resimţit-o când am văzut-o pe Anna udând tufele de trandafiri de lângă gard, cu tricoul ei întins peste burta imensă, şi mi-am muşcat atunci buza atât de tare, încât mi-a dat sângele.

Închid ochii strâns şi număr până la zece, cincisprezece, douăzeci. Uite, a dispărut acum; nu mai e nimic de văzut. Intrăm în gara Witney şi ieşim, trenul începe să prindă viteză, iar suburbiile se topesc în peisajul mohorât din nordul Londrei, casele terasate fiind înlocuite de poduri suspendate şi clădiri goale cu ferestre sparte. Cu cât ne apropiem de Euston, cu atât sunt mai neliniştită; tensiunea creşte; oare cum va fi astăzi? Cu vreo cinci sute de metri înainte de intrarea în gară, pe partea dreaptă a căii ferate, apare o clădire joasă, mizerabilă, din beton. Pe unul dintre pereţi, cineva a scris: VIAŢA NU E UN PARAGRAF. Mă gândesc la grămada de haine de pe marginea căii ferate şi mi se pune un nod în gât. Viaţa nu e un paragraf şi moartea nu e ceva între paranteze.

Seara

Trenul pe care îl iau seara, cel de 17:56, merge ceva mai încet decât cel de dimineaţă - călătoria durează o oră şi un minut, cu şapte minute mai mult decât cu cel de dimineaţă, chiar dacă nu are nicio staţie în plus. Nu mă deranjează, pentru că, aşa cum dimineaţa nu ard de nerăbdare să ajung la Londra, nici seara nu mă grăbesc să ajung înapoi, în Ashbury. Nu e doar Ashbury de vină, deşi locul în sine e destul de rău, un oraş nou, din anii '60, răspândit ca o tumoră peste inima districtului Buckingham. Nu e nici mai bun, nici mai rău decât zecile de oraşe ca el, cu un centru plin de cafenele şi magazine de telefonie mobilă şi filiale ale JD Sports, înconjurat de un brâu de cartiere de periferie dincolo de care se întinde tărâmul cinematografelor multiplex şi al supermarketurilor Tesco. Locuiesc într-un bloc (oarecum) mic şi (într-o oarecare măsură) nou, situat în zona în care nucleul comercial al oraşului începe să facă loc periferiilor rezidenţiale, însă nu e căminul meu. Căminul meu e duplexul acela victorian de pe marginea căii ferate, cel pe care îl deţineam parţial în proprietate. În Ashbury nu sunt proprietară, nu stau nici măcar cu chirie permanentă - stau, pur şi simplu, acolo, un ocupant oarecare al celui de-al doilea dormitor, mic, din apartamentul fad şi inofensiv, cu două camere, al lui Cathy, mărturie vie a mărinimiei şi prieteniei ei.

Suntem prietene din vremea universităţii. Mă rog, de fapt doar pe jumătate prietene, pentru că nu eram chiar aşa de apropiate. În primul meu an de facultate, stăteam uşă în uşă şi mergeam la acelaşi curs, astfel că deveniserăm, de la sine înţeles, aliate în acele prime săptămâni de groază, înainte să cunoaştem alţi oameni cu care să avem mai multe în comun. Nu ne-am văzut cine ştie ce după acel prim an şi aproape deloc după facultate, cu excepţia vreunei nunţi. Dar, când eram la strâmtoare, s-a întâmplat că avea o cameră liberă de subînchiriat şi mi s-a părut logic să mă mut la ea. Eram foarte sigură că o să stau doar două luni, maximum şase, şi nu ştiam ce altceva să fac. Nu locuisem niciodată singură; plecasem de la părinţi la colegi de apartament şi apoi la viaţa cu Tom, aşa că ideea de a sta singură mă copleşea şi am fost de acord. Asta se întâmpla cu aproape doi ani în urmă.

Nu e îngrozitor. Cathy e o persoană agreabilă, într-un fel strident. Te forţează să-i observi amabilitatea. Amabilitatea ei îţi sare în ochi, e bombastică, este calitatea ei definitorie şi trebuie să i-o lauzi des, aproape zilnic, ceea ce poate fi destul de obositor. Dar nu e aşa de rău; mă pot gândi la defecte şi mai rele la un coleg de apartament. Nu, problema nu e la Cathy; nici măcar Ashbury nu mă deranjează aşa de tare în situaţia asta nouă în care mă aflu (încă mi se pare nouă, deşi au trecut doi ani). Problema e că nu mai am control. În apartamentul lui Cathy mă simt întotdeauna ca un musafir care a stat deja mult mai mult decât ar fi fost normal. Simt asta în bucătărie, unde ne chinuim să încăpem, când gătim mesele de seară. Simt asta când stau pe canapea, lângă ea, iar telecomanda e în mâna ei, ţinută strâns. Singurul loc pe care îl simt oarecum al meu este dormitorul minuscul, în care sunt îndesate un pat dublu şi un birou şi unde abia mai rămâne spaţiu să am acces la unul sau altul. E destul de confortabil, dar nu e un loc unde ţi-ai dori să fii, aşa că prefer să stau în sufragerie sau la masa din bucătărie, stingheră şi lipsită de orice putere. Am pierdut controlul asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra celor din capul meu.

Miercuri, 10 iulie 2013

Dimineaţa

Căldura se intensifică. Abia a trecut de opt şi ziua e deja insuportabilă, cu aerul greu de umezeală. Mi-aş dori o furtună, dar cerul e insolent de senin, de un albastru-deschis, spălăcit. Îmi şterg broboanele de sudoare apărute desupra buzei de sus. Îmi pare rău că nu mi-am adus aminte să-mi cumpăr o sticlă de apă.

În dimineaţa asta nu reuşesc să-i văd pe Jason şi pe Jess, iar sentimentul de dezamăgire e crunt. Ştiu, e caraghios. Mă uit cu atenţie spre casă, dar nu văd nimic. La parter, draperiile sunt trase de la ferestre, dar uşile franţuzeşti de la verandă sunt închise, soarele reflectându-se în geamuri. Şi fereastra cu canat de la etaj e închisă. Jason poate fi plecat la muncă. Cred că e doctor şi că lucrează pentru vreuna din organizaţiile acelea de peste Ocean. E permanent pe picior de plecare şi are o geantă pe şifonier, pregătită pentru călătorie; dacă e vreun cutremur în Iran sau vreun tsunami în Asia, lasă totul baltă, îşi ia geanta şi e deja pe drum spre Heathrow, gata să-şi ia zborul şi să salveze vieţi.