Soarele joacă şotron?

Soarele şi Luna

Dragii mei, data trecută v-am promis că o vom însoţi în continuare pe Catrinel pe drumul ei spre alfabetizare. Nu mai are multe etape de parcurs. Haideţi să vedem cine va mai merge azi cu noi...

Exact în clipa în care Catrinel face ochi, intră pe uşa camerei copiilor chiar S.
"Ce urât arată!" se gândeşte Catrinel. "Cine o mai fi şi omuleţul ăsta atât de strâmb?"

Se mai freacă niţel la ochi, încercând să alunge ultimele rămăşiţe ale somnului şi sperând să îndrepte astfel imaginea.

De parcă ar fi avut puterea să-i ghicească gândurile, S i se adresează:
- Nu te speria de mine, micuţa mea, că-s cam strâmb. Este pedeapsa pentru faptul că atunci când eram puţin mai mare decât tine, în clasele primare, nu mi-am ascultat părinţii şi învăţătoarea, să mă ţin drept când şed pe scaun şi scriu la masă. De aceea mi s-a strâmbat coloana vertebrală. Când eram mic, arătam aşa: s. Acum, de când sunt mare, m-am mai înălţat eu, dar tot strâmb am rămas: S.

Şi S îşi şterge pe furiş o lacrimă.
- Da' cine eşti tu? întreabă Catrinel cu milă în glas.
- Sunt S şi, pentru ca să uit necazurile prin care trec acum din cauza nesăbuinţei mele de când eram mic, vreau să-mi amintesc ceea ce spuneam atunci, privindu-mă în oglindă şi admirându-mi strălucirea:
"Sunt s de la strălucire, de la scânteiere, de la scăpărare, de la stele, de la SOARE."


Ca să vă dovedesc că sunt s de la Soare, şi nu de la colioză, vă voi istorisi, ţie şi surorii tale, povestea Soarelui, a Lunii şi a copilaşilor ei, stelele, pe care ea îi scoate noapte de noapte la plimbare pe boltă.
- De abia aştept! sare Catrinel din pat de bucurie. Eu iubesc soarele şi vreau la soare.
- Atunci haideţi, drăguţele mele, vă aştept aici până vă pregătiţi pentru această nouă zi. Vreţi să ascultaţi povestea mea în parc?
- Sigur, dragă S, scoate şi Daita primele cuvinte pe ziua de azi. În câteva minute suntem gata. Hai, Catrinel, iute amândouă: spălat, pieptănat, păpat, îmbrăcat! Te ajut, aşa cum fac mami şi Buni, ca să fii repede gata, îi spune pe un ton dulce.

Oricât tact ar fi dovedit Buni, niciodată Catrinel nu ar fi fost spălată, pieptănată, păpată, îmbrăcată atât de repede, dacă ar fi trebuit să meargă la grădiniţă. Dar aşa, iată-le în scurt timp pe o bancă în parc, făcând concurenţă soarelui cu părul lor bălai.

S îşi începe povestea:

E ziuă. Pământul este inundat de lumină. Soarele, cocoţat în văzduh, râde fericit, împrăştiind valuri de căldură. Cum să nu fie fericit, când vede că existenţa Pământului depinde de el. Uite! Ajunge să închidă un ochi şi mii de oameni sunt cuprinşi de răcoare. Dar Soarele îşi deschide repede ochiul, fiindcă a văzut o bătrânică zgribulită de frig. Cât de recunoscător îl priveşte ea acum! Şi iată acolo un copil plăpând; îl încălzeşte bine, ca să capete putere şi să crească mare.

Cât de mândru se plimbă Soarele pe bolta cerească! Nimic nu-l poate învinge, nimic nu... Vai! dar ce s-a întâmplat? Doi nori negri l-au acoperit. Furios, îi săgetează cu câteva priviri de foc şi deodată îi vede izbindu-se unul de altul şi spulberându-se în mii de picături, care cad zglobii pe pământ. Soarele aruncă şi el nişte stropi, însă de căldură, pe locul udat... şi gata! şi-a înfrânt duşmanul...

Soarele şi-a făcut datoria pe ziua de azi. A şi obosit niţel, tot plimbându-se. Aşa că îşi sprijină capul în palmă, mai zâmbeşte o dată, închide un ochi, şi Bolta se îmbujorează, crezând că Soarele îi făcuse cu ochiul. Apoi îl închide şi pe celălalt şi atunci Bolta se încruntă şi se întunecă de tot. Curând Soarele aţipeşte. Pământul se pregăteşte şi el de somn.

Dar nici n-a apucat bine Soarele să adoarmă că pe cer au şi apărut mii şi mii de luminiţe, având în mijlocul lor o pată aurie. Ce să fie oare? Soarele sare ca ars din culcuşul său. Ce neobrăzare! Uită-te la ea, ce mică şi pipernicită este şi cum se lăfăie pe Bolta lui. Şi ce palidă e! Se vede că nu doarme noaptea.

Nici Soarele n-a mai putut dormi de atâta supărare...

S-a făcut şase dimineaţa. "Eclipsă totală! Eclipsă!" răsună pe Pământ. Dar pământenii se înşală. Nu este vorba de o eclipsă. Soarele nu a fost acoperit de Lună, ci el nu s-a prezentat la datorie, pentru că s-a dus la Lună să-i ceară socoteală:
- Cine eşti, tu, neisprăvito, care îţi permiţi să-mi fii rivală?
- Ia te rog să vorbeşti frumos cu mine, să fii cavaler! îi răspunde Luna supărată. Altfel nu stau de vorbă cu tine, obraznicule!... Dacă vrei să ştii, cine sunt, află că sunt "Doamna mărilor şi-a nopţii"!
- Nu mai spune! Aşa sfrijită şi mare doamnă, o ironizează Soarele. Fac pariu că nu eşti nici a mia parte din mine.
- Nu-i nimic. Tu eşti mare şi greoi, eu în schimb sunt mică, gingaşă, vioaie.
- Pe mine mă cântă poeţii în operele lor. Ba sunt un glob de aur, ba sunt o minge de foc.
- Tu "glob de aur", hmm! Ştii citate exacte? îl întreabă apoi Luna, ca să-l prindă.
- Ă... ăă... sigur că ştiu, ăăă...
- Ha-ha! Ia ascultă mai bine aici: "O! lună scumpă, ce străbaţi tăria neţărmuritei nopţi!", spune despre mine un poet armean. "În a lunii strălucire, vechi minuni se înfiripă", mă cântă un poet german. "Luna, crai peste pomi şi flori", mă numeşte un poet indian. "Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară" şi "varsă apelor văpaie", iar "peste-a nopţii feerie se ridică mândra lună", cum a spus scumpul meu Eminescu. Tot el este cel care mă numise "Doamna mărilor şi-a nopţii"!... Ei, ce zici?
- Lasă astea, că-mi vine să râd! îi răspunde Soarele, ţâfnos. Tot nu te poţi compara cu mine. Până când reuşeşti să capeţi forma mea rotundă, desăvârşită, vai de tine cât te zbaţi! Uite şi acum eşti mâncată într-o parte.
- Da, e adevărat. Dar sunt ca un orn pentru norişorii flămânzi, sunt eagăn pentru copilaşii mei obosiţi, steluţele, şi sunt Lună întreagă şi luminoasă pentru perechile de îndrăgostiţi, pe care îi alint şi-i apăr, luându-i sub ocrotirea mea.

Auzind aşa, Soarele tace o clipă; pare plăcut surprins de această mărturisire. Şi, foarte impresionat, spune Lunii:
- Este adevărat că tu ocroteşti îndrăgostiţii? Vai, draga mea... te rog, iartă-mă, n-am ştiut. Şi eu sunt un îndrăgostit. Îndrăgesc viaţa, munţii, marea, păşunile! Îi iubesc pe oameni! Şi acum... acum te iubesc şi pe tine, Lună ca o portocală! Uită ce ţi-am spus şi hai să fim prieteni.

Luna, bună ca întotdeauna, l-a iertat, chiar dacă prefera să i se zică ei "glob de aur", în loc de "portocală", care n-avea decât să fie el. Apoi, grijulie, s-a dus să-şi cheme puişorii, steluţele, şi s-a ridicat pe cer ca să vegheze asupra Pământului. Iar a doua zi dimineaţa, Soarele a apărut la locul lui, mai mândru, mai frumos şi mai fierbinte ca oricând...

S se opreşte. Fetiţele stau cuminţi pe bancă, deşi cea mică a cam început să se uite cu coada ochiului după copiii care se joacă pe iarbă, în nisip sau pe asfalt.
- De azi înainte, o să privesc altfel luna noaptea pe cer. Mă voi gândi tot timpul că are grijă nu numai să ne lumineze pe noi, ci şi să nu i se rătăcească vreun puişor.
- Dar, râde S. Aşa e: să nu cumva să îşi piardă vreo "stea căzătoare".

Dar S pare să mai aibă şi altceva de spus.
- Catrinel, i se adresează celei mici, care se tot foieşte pe bancă şi ar vrea să ţâşnească la joacă, ţi l-aş prezenta acum pe fratele meu geamăn.
- Ai un frate geamăn? i se trezeşte deodată fetiţei interesul.
- Da, ne deosebim doar printr-un mic semn. Aşa ne-au distins întotdeauna oamenii pe unul de celălalt. Pe noi amândoi ne şoptesc aceşti oameni când vor să se facă linişte. Ei spun atunci, fie: Sssst! cu s de la mine, fie Şşşşt! cu ş de la fratele meu geamăn, care are ca o virguliţă...
- Ca o vir... ce? întreabă Catrinel.
- Are ca un fel de... liniuţă în plus.

S face cu mâna, şi din spatele unor copii care se jucau de zor, apare deodată Ş şi se îndreaptă spre ei.

Ş de la şotron

- Eu sunt Ş de la şotron, i se prezintă el lui Catrinel.
- Ş de la şotron?! repetă ea veselă. Chiar de la şotron?
Ş îi zâmbeşte.
- Acum vreau să încerci să citeşti câteva cuvinte mai grele, continuă el. Cred că ştii deja destul ca să reuşeşti. A, Ă, B, C, E, I, J, L, N, O, R şi T, veniţi încoace! îşi strigă el fraţii.

Aceştia răsar ca ciupercile după ploaie, sărind de după băncuţe, leagăne, copaci direct lângă fratele lor.


Apoi le spune:
- Tu, A, transformă-te în şase de A; C în doi de C; N în trei de N; O în trei de O; R în doi de R; iar tu, T, în doi de T!

Alături de Catrinel, pe băncuţă, apar cât ai clipi cinci cuvinte:

- Ştii tu cumva să citeşti aceste cinci cuvinte? o întreabă pe Catrinel Ş, vorbindu-i din începutul ultimului cuvânt.
- Primele trei le cunosc deja bine: sunt numele meu de când m-am împrietenit cu voi.
- Perfect! Mai departe, o încurajează Ş.
- Joa-că şo-tron, buchiseşte ea. Chiar aşa e! exclamă apoi. Aş juca toată ziua. Adineauri tot trăgeam cu ochiu' la copiii care joacă acolo, îi vedeţi?
- Ai ştiut să citeşti. Bravo! Eşti elevă silitoare, o felicită cei treisprezece fraţi care participă la această lecţie.

S, care priveşte de pe margine, căci misiunea lui de azi s-a încheiat, adaugă:
- După ce ne despărţim azi, poate vă dăm o bucată de cretă ca să desenaţi acolo pe asfalt un "omuleţ" în formă de şotron.
- Iii, ce bine! coboară Catrinel de pe bancă şi sare într-un picior, jucând deja un şotron imaginar.

O îmbrăţişează şi Daita, foarte mândră de sora ei.
- Bravo, Catrinel! Chiar am o elevă de care mă mândresc. La sfârşit, mergem la joacă.

Cea mică ţopăie incontinuu de bucurie.
- Ne-am gândit să vă facem câte un cadou fiecăreia pentru că sunteţi nişte fetiţe tare cuminţi şi drăguţe. Voi nu, hmm, voi nu sunteţi năzdrăvane, voi nu vă certaţi, ca alţi copii...
- He-hei, dacă aţi şti voi ce ne mai certam noi acum vreun an-doi! le mărturiseşte Daita. Dar am mai crescut şi noi un pic de atunci. Tot ne mai ciondănim din când în când, dar găsim mai des preocupări comune şi atunci ne înţelegem.
- Tocmai de aceea vrem să vă dăruim... vrem să vă dăruim... Ia închideţi ochii şi număraţi până la douăzeci, le spune Ş.

Fetele fac întocmai, iar A şi J dispar de pe alee şi se întorc după câteva clipe cu un câine şi un motan de jucărie.

A, Ă, B, C, E şi I o înconjoară pe Daita, A ţinând câinele. Iar J, L, N, O, R şi T o înconjoară pe Catrinel, J ţinând motanul.
- Am ajuns la douăzeci!
- Gata, puteţi deschide ochii.
- Vai, ce drăguţi sunt! Parcă ar fi adevăraţi, strigă fetele bucuroase.
- Haide să ne jucăm cu ei, o roagă Catrinel pe Daita. Pisica mea pufoasă e cea mai frumoasă, iar căţelul tău pufos, cel mai frumos.
"Dacă am fi primit aceste jucării acum doi ani, în loc să ne fi bucurat de ele, fiecare din noi şi-ar fi dorit-o pe a celeilalte, considerând-o mai frumoasă. Ce prostuţe eram!" se gândeşte Daita.
- Hai să ne jucăm! răspunde ea rugăminţii lui Catrinel. Ştii, câinele şi pisica sunt de fapt nişte animale care nu se iubesc deloc. În realitate nu s-ar juca împreună.
- Bine, da' ale noastre-s jucării.
- Aşa e! Dar sunt atât de reuşite, de parcă ar fi din carne şi oase. Ia să-i punem alături şi să le netezim blăniţa.

Dar cum se trezesc unul lângă altul, cei doi se zburlesc, câinele îşi arată colţii, începe să mârâie, apoi să latre, iar motanul dă furios din coadă, îşi scoate ghearele şi miaună prelung. Fetele se sperie şi sar sus în picioare pe bancă.
- Sunt vii! ţipă Daita. Şi ce fioros arată aşa deodată. Mi-e frică.
- Şi mie, adaugă şi Catrinel cu o voce cam stinsă.

Cei doi se mârâie şi-s gata să se muşte.
- Dacă ar fi fost pui, s-ar fi înţeles. Am văzut la o reprezentaţie la circ o dresură de tigri şi elefanţi. Ni s-a explicat atunci că aceste două animale sunt în junglă duşmanii cei mai înverşunaţi, dar, fiind crescute la circ de mici împreună şi îmblânzite, s-a reuşit împrietenirea lor, spune Daita, ceva mai calmă acum datorită distanţei create între ele două (sus) şi cei doi (jos). Ce facem cu ei? Trebuie despărţiţi.
- Mi-a venit ideea salvatoare, se umflă J în pene. Ţineţi minte povestea mea cu bătrânul neglijat de fiul lui pe care l-am întinerit? Adică pe bătrân l-am întinerit, nu pe fiu, râde apoi de propria lui exprimare. Voi încerca să-mi folosesc din nou puterea, spre a transforma aceste animale în pui, după care îi vom creşte de mici laolaltă şi astfel vor fi prieteni buni.
- Crezi că poţi? se îndoieşte Daita.
- Mai încape vorbă?! Cum să nu pot eu, tocmai eu care am mai întinerit prin puterea mea magică atâtea suflete. Ia să vedeţi!

Încruntându-şi privirea şi făcând nişte gesturi ciudate din mâini, J îşi rosteşte formula magică:

Şi... minune.

De unde pisica şi câinele se luptau înlănţuiţi, ea având deja ghearele vârâte în blana lui, iar el, colţii încleştaţi în blana ei - se transformă în nişte mogâldeţe cât două ghemuleţe care, în loc să se mai lupte, rămân tot încolăcite, dar jucându-se, tăvălindu-se şi dându-se rostogol.


Sub ochii lui J care nu mai conteneşte a se minuna, celelalte litere mari prezente la lecţie se transformă în litere mici: A în a, Ă în ă, B în b, C în c, E în e, I în i, L în l, N în n, O în o, R în r, Ş în ş şi T în t. Înspăimântat, J se priveşte de sus în jos. Nu, asupra lui vorbele magice n-au avut efect: tot ca un baston întors arată. E oare un baston niţel mai scund decât fusese până acum? Arată ca pe vremuri când era j? A redevenit puşti? Parcă totuşi nu.

Vai! dar ce vede pe bancă? În locul fetelor au apărut două fetiţe, una de vreo trei-patru, cealaltă de vreo opt-nouă ani, care ele, în schimb, se ceartă de mama focului:
- Te spun lu' mami! urlă cea mică.
- Ba eu te spun că mi-ai luat păpuşa şi mi-ai stricat-o.
- Ba io n-am stricat nimic! continuă cea mică pe acelaşi ton de claxon. Dacă nu-mi dai păpuşica înapoi, te spun lu' mami că ţi-ai aruncat mâncarea la gunoi! o ameninţă ea.
- Reao!
- Cine zice ăla e, cine zice ăla e!
- Taci, Catrinel, că ne-aude mama şi ne ia păpuşa.
- Foarte bine! s-o ia dacă eşti rea. Dă-mi păpuşa!
- Nu ţi-o dau că e a mea... Şi să mă laşi în pace, îi trânteşte cea mare.
- Păi ce, nu te las în pace? Ce, te las în război? Nu vezi că la noi nu e război? Ha-ha-ha şi sâc-sâc-sâc!!!
- Ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti atât de nerespectuos cu sora ta mai mare. Ai putea să ai respect pentru părul meu alb.
- Unde alb, că e blond?
- Am trei fire albe în creştet. Unde ţi-or fi bunele maniere?
- Io n-am bune mânere, eu vreau păpuşa.
- Maniere, ţânc neştiutor, nu mânere. Of, of, of, se ia Daita cu mâinile de cap.
- Maniere, nu mânere, of-of-of, o imită cea mică şi se ia cu mâinile de cap. Apoi îi scoate limba.
- Ai uitat că mâine la carnaval vei fi îmbrăcată în zână? Sper că vrei să fii o zână bună, nu una rea. Pentru asta trebuie să fii cuminte, să vorbeşti frumos, să te porţi frumos, să nu scoţi limba, să mănânci frumos...
- Da' ce, tu care ai ieşit anu' trecut premiantă... sau ceva pe-acolo... mănânci frumos? Nu ştiu eu că arunci mâncarea când nu te vede mami? Las' că tot te spun eu.
- Pârâcioaso! O să-i explic doamnei educatoare că nu eşti demnă să fii mâine "zâna cea bună".
- Reao! începe cea mică să plângă. Azi nu sunt încă zâna bună, azi pot să mai fac prostii. Şi văd că pârâcioasă eşti tu.

Neştiind ce să facă, J se ia şi el cu mâinile de cap, parcă imitând-o pe Catrinel care o imitase pe Daita. Greşise formula. Vorbele magice hocusdumbil-pocusrumbel transformaseră tot ce fusese în jurul lui. Deodată îi vine o idee. Apucă repede căţeluşul şi pisicuţa şi îi azvârle cât mai departe, apoi rosteşte rar şi răspicat formula magică de la coadă la cap:


- Ce s-a întâmplat cu mine? îl întreabă în clipa următoare Daita, frecându-se la ochi. Cred că am adormit. Am avut un vis ciudat. Se făcea că eram ceva mai mică şi...
- Şi eu la fel... şi ne certam ca pe vremuri, completează Catrinel surprinsă. Şi eu am visat.
- N-aţi visat, fetelor, le lămureşte J. Când i-am transformat pe cei doi, a întinerit, odată cu ei, tot ce sufla în jurul meu - aşa cum indică de fapt formula hocusdumbil-pocusrumbel, în afară de mine. Acum, datorită minţii mele isteţe, v-aţi revenit cu toţii, atât voi, cât şi fraţii mei.
- Dar cu noi ce s-a întâmplat? e nedumerit A.
- Şi eu parcă am visat! exclamă B. Îmi pierdusem o burtă, pe cea de sus.
- Pe voi v-am preschimbat în litere mici. Erai b.
- Vai de mine! se sperie acum C. Eu nu mai vreau să fiu c mic. Eu mi-am păstrat forma ca atunci când eram mic, spre deosebire de voi, doar că m-am înălţat. Nu mi s-a mai adăugat o burtă de la atâta mâncat, zice uitându-se critic la B. Sper că mi-am revenit!
- V-aţi revenit cu toţii, îi linişteşte J.
- Şi eu? întreabă R alarmat. De-abia m-am făcut şi eu băiat mare. Nu mai vreau să fiu mic. Eram atât de neajutorat atunci. N-aveam două picioare în veşnică mişcare, să mă poarte tot timpul la plimbare.
- Linişteşte-te şi tu! îi spune J.
- Ce boacănă ai făcut! îl apostrofează Ş. Îţi dai seama? Dacă nu ne mai puteai schimba la loc?
- Eu să nu pot?! Vai, dar mă surprinde întrebarea ta. Asta-i impresia pe care ţi-o las? se făleşte J.
- Hai-hai, nu te mai umfla atâta în pene, c-o să crăpi până la urmă de gras ce-o să devii, îi spune N.
- Dar pisica şi căţelul unde-s? întreabă deodată Catrinel.
- Aşa-i! De ei am uitat. Unde au dispărut? se miră Daita.
- Când mi-a venit în minte ideea colosală cum să vă readuc la înfăţişarea dinainte, rostind formula magică pe dos, pentru ca efectul să fie şi el invers, i-am azvârlit cât colo, pentru ca vorbele fermecate să nu mai aibă efect şi asupra lor.

Fetele încep să alerge prin parc în căutarea lor. Într-adevăr, cele două ghemuleţe pufoase se joacă mai încolo, în iarbă, ca cei mai buni prieteni. Fetele îi aduc înapoi.
- Îi vedeţi ce drăguţ se joacă împreună! se înduioşează J. Sunt exact pe dos decât voi: voi vă certaţi când eraţi mici, iar acum vă înţelegeţi.
- Adineauri când am visat... adică, scuzaţi! când am redevenit micuţe, eram în ziua dinaintea unui carnaval organizat de grădiniţă. De-aţi şti ce frumos a fost atunci! exclamă Daita.
- Dar cum aţi reuşit să puneţi capăt ciondănelii dintre voi? e curios J.
- I-a pus capăt Buni, nu noi. I-a adus lui Catrinel un costum superb, o rochie lungă până în pământ din mătase şi voal alb şi o mască plină de paiete. Ea a tăbărât s-o îmbrace şi să se admire în oglindă şi n-a mai interesat-o păpuşa aceea. Bineînţeles că, nemaiinteresând-o pe ea, şi-a pierdut orice farmec şi pentru mine şi atunci am părăsit-o într-un colţ. A doua zi, surioara mea s-a dus fericită la carnaval, dar, ajungând acasă, n-a vrut să se mai despartă de costum. Aşa că s-a culcat îmbrăcată în el, refuzând şi să-şi pună pijămăluţa. Abia a doua zi a acceptat cu greu să se despartă de frumosul ei costum. Păcat că n-ai lăsat să se desfăşoare mai mult din trecut, îi zice lui J, ca să fi văzut cu toţii cât de frumuşică fusese Catrinel la balul mascat.
- Ce dulci sunt ăştia mici! exclamă Catrinel, ca să schimbe vorba, căci se ruşinase auzind-o pe sora ei cum le spune tuturor că fusese frumuşică.

Într-adevăr, ţi-era mai mare dragul să priveşti acum pisicuţa şi căţeluşul.

Deodată cerul se întunecă. Pare că ar vrea să plouă. Daita zice necăjită:
- Tocmai acum a intrat soarele în nori, când era timpul pentru şotronul promis lui Catrinel.

Apoi o priveşte pe cea mică, se uită la părul ei blond ca o rază de soare şi îi zice:
- "Ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea." Vrei te rog, Catrinel, să râzi?

Catrinel, deşi nu prea înţelege ce se întâmplă, începe să râdă.
- A râs copila cu părul bălai. Hai, soare, ieşi din nou, ca să jucăm şotron.

Cea mică se miră:
- Soarele joacă şotron?


Daita îi explică atunci lui Catrinel şi de unde vine citatul - l-aţi învăţat la şcoală desigur pe Ion Creangă cu Amintirile lui din copilărie, aşa că nu e nevoie să vă explice şi vouă - şi că rugase soarele să iasă, ca să joace şotron ele două, nu el. Dar, după mutriţa şmecheră pe care o face Catrinel avem o bănuială că şi de astă dată ea este cea care se amuză pe socoteala celor care cred că ea nu ar înţelege.

Până să încheie Daita explicaţiile, iată că soarele chiar îşi face din nou apariţia, mai întâi timid, apoi tot mai puternic, de după un nor, care îşi schimbă şi el înfăţişarea din unul plumburiu de ploaie, în unul de vată... pardon, de vreme bună.
- "Şi vremea se îndrepta după râsul meu..." continuă Daita citatul.

Pisicuţa şi căţeluşul continuă şi ei, nu citatul, ci să se joace fără să le pese nici de soare, nici de ploaie.
- Cum să-i numim? întreabă Daita.
- Miau şi Hau, zice Ş. Este scurt şi simplu. Apoi le întinde fetelor o bucată de cretă: În timp ce voi vă jucaţi, noi le vom face rost de nişte lăptic, ca să le placă printre noi, căci îmi doresc să ne însoţească de azi înainte oriunde om merge.

Această dorinţă v-o adresez şi vouă, dragii mei, aşa că sper să ne însoţiţi data viitoare oriunde om merge - chiar de o fi pe o picătură şugubeaţă...