O picătură şugubeaţă

Dragii mei, a rămas data trecută că ne veţi însoţi oriunde om merge... chiar de-ar fi pe o picătură şugubeaţă. Iată că exact acolo vă invităm acum.

A doua zi după ce i-au primit pe Miau şi Hau, care s-au dovedit a fi nu de jucărie, ci cât se poate de reali, fetele se trezesc devreme, pentru a-l scoate pe Hau la plimbarea de dimineaţă, aşa cum i se cuvine unui căţel adevărat. Fiind prietena nedespărţită a lui Hau, îi însoţeşte şi Miau, jucându-se cu un ghemotoc de hârtie, uitând că ea însăşi nu-i altceva decât un ghemotoc pufos. Apoi se lipeşte de piciorul lui Catrinel, de parcă ar mângâia-o... sau ar vrea ca stăpâna ei să o alinte.

Deodată, cei patru sunt înconjuraţi de nişte balonaşe lunguieţe, rotunjite în partea de jos.
- Ce-s astea? e nedumerită Catrinel.
- Nu ştiu, răspunde Daita, dar au forma literei pe care urmează s-o înveţi azi: U.

Un balonaş i se aşază celei mici pe nas şi se transformă într-un strop.
- Suntem foste picături, se aude o voce piţigăiată.
- Cine eşti tu şi ce cauţi pe nasu' meu? se miră Catrinel.
- Sunt o picătură în formă de U şi mă cheamă Udi.
- Ca pe ciocănitoarea Woody? se amuză Daita.
- Da, de fapt această ciocănitoare buclucaşă s-a luat după mine. Îşi zice la fel, dar eu mă semnez , deci numele meu începe exact cu litera U.


Face o pauză, apoi se răsteşte la Catrinel:
- De ce ai nasul atât de rece?
- Foarte bine că-l are rece, prinde glas şi Hau. Cuţii sănătoşi au năsucu' rece.

Şi începe să sară cât poate de sus, încercând să prindă picătura.
- Da' eu nu-s căţel! se revoltă Catrinel, întâi pentru că s-a răstit "Udi aia" la ea, apoi pentru că "Hau ăsta" al Daitei şi-a cam luat-o în cap şi a făcut-o cuţu.
- Ar trebui să înveţi de la Miau a mia... a mea cum să te porţi. Uită-te la ea cât e de cuminte.

Pisicuţa se îndreaptă din spate, şi tare s-ar mai umfla în pene, dacă ar avea.
- La oameni e invers decât la căţei: când le e bine, nasul e cald, explică Daita. Catrinel are acum năsucul rece, pentru că n-a vrut să m-asculte să-şi pună o jacheţică pe ea. Recunoşti că ţi-e frig? îşi întreabă apoi sora.
- Da. Puţin, admite Catrinel, lăsând ochii în jos şi băgându-se între braţele Daitei ca să se încălzească.

Aceasta o bate uşor pe spate ca să-i pună sângele în mişcare.
- Din cauza ta, în loc să-mi urmez surorile în zborul lor spre cer, m-am schimbat iar în apă, se plânge Udi.
- De ce din cauza mea? nu înţelege Catrinel. Ce tot ai cu mine?
- Pentru că tocmai mă transformasem în vapori şi în zbor m-am atins din greşeală de nasul tău rece ca gheaţa, m-am condensat şi m-am făcut iar apă.
- Ce tot vorbeşti aici? Nu pricep nimic, strigă Catrinel supărată. De unde ai scos-o că eşti un vapor? Da' încrezută mai eşti şi grozavă te mai crezi!
- Explică-i tu, că d-aia îi eşti soră mai mare! îi spune Udi, jignită, Daitei.
- Las' că-i explic chiar eu, sare U de după un copac. Văd că aţi pomenit de mine, fără să întrebaţi însă unde sunt. Am stat aici ascuns, doar-doar vă amintiţi că ar trebui să fiu şi eu prezent. Dar acum, pentru că sunt cumsecade, v-am sărit în ajutor de după pom. Uuuu!
- Dragă U, mulţumesc pentru ajutor şi scuze că te-am neglijat. Dar ne-a luat-o Udi înainte, i se adresează Daita blând.

U se prezintă lui Catrinel, apoi zice împăciuitor:
- Uuuuite, o să-ţi explic eu de ce a zis Udi că se transformase în vapori, dar în zbor s-a atins din greşeală de nasul tău rece, s-a condensat şi s-a făcut iar apă. Râurile, lacurile, mările şi oceanele sunt făcute din multe, din foarte multe picături de apă. Apa de la suprafaţă se evaporă, adică se schimbă în vapori - care sunt nişte gaze, adică, aşa, ca nişte bule de aer, şi nu vapoarele care plutesc pe râuri şi mări. Aceşti vapori, fiind foarte uşori, se ridică înspre cer. Ajungând sus, dau peste un aer mult mai rece decât în apropierea pământului şi se condensează, adică se transformă din nou în apă...
- Dând de nasul tău rece, m-am făcut iarăşi apă, continuă Udi pe acelaşi ton împăciutor ca U. Dar acum nasul ţi s-a încălzit şi simt că-s gata să mă e... să mă e...vapor.
- Nu! Nu zbura de pe nasul meu! Nu mai sunt supărată pe tine. Mai povesteşte-mi despre tine, o roagă Catrinel.
- Nu mai pot să rezist: simt că mă... că mă... fac uşoară de tot...
- Stai!

Cu o mişcare rapidă, Daita ia picătura şi o mută pe gemuleţul ceasului ei de la mână care este mai rece.
- Aici eşti deocamdată în siguranţă, îi spune Daita, aşa că te rugăm să ne povesteşti despre călătoriile tale.
- A, da, altă viaţă aici! Păi ce să vă spun? M-am născut dintr-un val, când acesta, izbindu-se de coasta mării, m-a făcut să ţâşnesc de lângă măicuţa mea, care era o picătură mare, rotundă, frumoasă şi sclipitoare ca o perlă: aşa am devenit eu însămi o picăturică, una cam şugubeaţă, după părerea mamei mele.
- Ce-i aia şugu-nu-ştiu-cum?
-... beaţă.
- Beată? întreabă Catrinel. Păi frumos e?! Şi te mai şi lauzi! Am văzut eu cum fac ăia beţi, când familia ABC s-a pus pe băuturici. Nenea B era gata să cadă în nas, hihi. Uite aşa, mi-l amintesc bine.

Şi Catrinel îl desenează pe asfaltul parcului, cu creta:

Picătura îi explică:
- Nu sunt beată, ci beaţă... adică şugubeaţă. Adică pusă pe pozne.
- Păi vezi! Pe pozne au fost puşi şi ei. Şi de unde li s-a tras? Chiar de la tine.
- Cum aşa? se revoltă Udi.
- Au băut, cică, două-trei picături. Cel puţin nouă aşa ne-au spus.
- Alea, fetiţo, nu sunt picături ca mine. Sunt stropi de vin probabil. Nu au fost nişte picături pure şi cristaline de apă, aşa cum sunt eu. De n-ai fi atât de mică, ţi-aş mai zice eu vreo două pentru comparaţia ta nelalocul ei.
- Uuuu! Potoliţi-vă, le zice U. Povesteşte-ne mai departe, că zici bine, o încurajează apoi pe Udi.
- Deci m-am născut dintr-un val, fiind o picătură cam şugubeaŢă. Cel puţin aşa era de părere măicuţa mea. Botezul mi l-a făcut pe loc marea cea mare, scufundându-mă până în adâncul ei... şi m-a numit Udi.


- Pentru că eşti mereu udă? întreabă Daita.
- Probabil. Alături de măicuţa mea, am călătorit mult prin marea-albastră, descoperind o sumedenie din tainele ei, împrietenindu-mă cu peştişorii, cu scoicile, cu crabii.

Într-o zi însă, m-am săturat să tot stau în adâncul apei, departe de lumină, de căldură şi m-am decis să înot până la suprafaţă, ca să văd şi eu Soarele.

A fost ca-n vis. Pluteam cu faţa în sus, legănată uşor de vălurele şi mângâiată dulce de razele Soarelui. Dar n-a durat mult.

Curând am simţit cum parcă dispar, cum încep să plutesc, dar de astă dată nu pe apă, ci în aer: am început să zbor lin, să mă înalţ. Am închis ochii de frică. I-am deschis numai atunci când mi s-a făcut brusc frig şi mi-am dat seama că mă găseam sus de tot, în drum spre o altă imensitate albastră, ba chiar azurie, cerul. M-am simţit înconjurată de un aer rece şi umed.

N-a trecut mult şi mi-am zărit surorile şi prietenele, care păreau la fel de dezorientate ca şi mine. Ne-am vorbit să ne unim toate şi am format o picătură mai mare. Curând ni s-au asociat altele şi altele, până am fost atâtea, încât nimeni n-ar mai fi fost în stare să ne numere.
- Nici Daita, care zice că e aşa bună la mate?
- Nu, căci i-ar trebui câţiva ani în care să numere incontinuu.

Lui Catrinel îi lucesc ochii.
- Şi în aceşti ani nu ar mai putea să-mi facă mie observaţii când umblu prin lucrurile ei? Hai, Daita, nu vrei să le numeri? Te rog. Doar doi-trei ani, îi zice şi râde şmechereşte.

Dar Daita o strânge mai tare în braţe, în loc de răspuns. Apoi o mângâie pe codiţe, i le reface şi îi schimbă elasticele. Catrinel îi zâmbeşte. Udi se uită mirată ba la una, ba la cealaltă, după care continuă:
- Am plutit zile întregi, văzând în frumoasa noastră călătorie oraşe şi sate întregi, de sus. Treptat, ne-am transformat dintr-un nor pufos, alb, ca de vată, într-unul negru şi greu.

Într-o zi, au ajuns la urechile noastre rugile florilor: "E prea cald! Dragă norule, acoperă Soarele să nu ne mai ardă cu focul său."
"Desfă-te în milioane de picături şi dă-le drumul peste noi, ca să simţim din nou că trăim. Nu mai avem pic de sevă, pic de viaţă în noi."

Într-adevăr, privind atent, am văzut holdele cu spicele uscate, florile cu capetele plecate şi petalele ofilite, lacurile aproape secate, iar râurile rămase doar un firicel de apă şerpuitoare ce strălucea în Soarele pârjolitor.

Suratele şi cu mine i-am transmis norului ruga florilor şi acesta s-a lăsat înduplecat. A chemat Vântul cel puternic, am simţit cum îngheţăm, ne-am făcut mari şi grele, atât de grele, încât n-am mai putut pluti în văzduh, ci am căzut pe Pământ.
"Vă mulţumim!" au strigat florile.
"Vă mulţumim şi noi!" au strigat şi firele de iarbă.
"Vă mulţumim, vă mulţumim! au strigat şi copacii.
"Şi noi... şi noi... şi noi", a continuat ca un ecou ce se împrospăta mereu, mergând din floare-n floare, din frunză-n frunză, din ramură în ramură.

Eu am poposit în cupa unei flori. Înviorată, fericită, ea m-a legănat mult timp, aproape îmbătându-mă cu parfumul ei, încântându-mă cu cântecul ei murmurat. Am stat aşa vreme îndelungată, alintându-mă în Soare. Mă bucuram că îi făcusem un bine florii şi că fapta mea frumoasă îmi era recunoscută.

Eram la fel de fericită ca atunci când pluteam pe mare, legănată de val.

Tot ca atunci, am simţit deodată cum mă fac uşoară-uşoară şi cum încep să plutesc. Nu m-am mai speriat ca prima dată, ştiind acum ce m-aşteaptă. Şi, brusc, în loc s-o pornesc spre înalt, m-am pomenit pe nasul tău rece şi m-am făcut din nou picătură, îi spune Udi lui Catrinel... Acum că îmi cunoaşteţi viaţa, mă lăsaţi să plec?
- Nu prea te-am lăsa, se codeşte Catrinel. Mai bine te punem într-un borcănel, te luăm acasă şi ascultăm mereu cum ne spui poveşti.


- Nerecunoscătoareo! se supără iar Udi. Aşa-mi mulţumeşti pentru poveste, băgându-mă la închisoare într-un borcan? Nu-ţi mai istorisesc nimic, nimic!... Ia uită-te la flori cât sunt de însetate. Iarăşi nu le-a udat ploaia de multe zile; frunzele li s-au încreţit, au deja marginile veştede, petalelor le-a pierit orice luciu; iar firele de iarbă stau curbate, cu căpşoarele către sol. Nu ţi-e milă că nu le înviorează nici un strop de ploaie? Lasă-mă să mă urc pe nor, ca să mă unesc cu surorile şi prietenele mele şi să cădem din nou pe Pământ. Toată natura îţi va fi recunoscătoare atunci, Catrinel.
- Te las, dacă-mi promiţi ceva.
- Spune!
- Când o să înceapă ploaia, o să ies repede pe balcon, şi tu să-mi cazi din nou pe nas. Vrei?
- Vreau.
- Şi să ne povesteşti cum ai călătorit şi tot ce-ai văzut de acolo de sus, completează Daita.
- S-a făcut.
- Promiţi?
- Promit.

Atunci, Daita o ia cu grijă de pe suprafaţa rece a gemuleţului de la ceas şi o pune pe buricul degetului arătător, unde e cald şi bine.
- La revedere, fetelor! La revedere, U!

Hau şi Miau se opresc din joacă şi fac şi ei semne cu lăbuţa.
- Pa, Hau! Pa, Miau! Pe curând. Iar tu, Catrinel, nu uita: la prima ploaie să scoţi năsucul afa...

Atât mai poate rosti, şi se face nevăzută.
- A dispărut, constată cu regret cea mică.
- S-a evaporat, o lămureşte cea mare. Acum pluteşte în aer, invizibilă pentru noi, şi se înalţă spre suratele ei.
- Uuuu! Ce sus trebuie să zboare deja! exclamă cea mică.
- Şi iată că, mai din mers, mai din zbor, m-ai învăţat şi pe mine, completează U, chiuind: uuuu!

Aş vrea, dragi copii, uuuu! să ne întâlnim şi data viitoare, deşi vă mărturisesc încă de pe-acum că peste o săptămână lucrurile nu se vor desfăşura chiar aşa cum au fost plănuite...