Fetiţele poartă roz

Fetelor le-a plăcut atât de mult în Pădurea Verde, încât au hotărât să meargă într-o zi senină să-l revadă pe bătrânul stejar.

A doua zi după ce Q, W şi Y le-au spus poeziile lor, molipsindu-le cu vorbitul în versuri, le-a trezit din somn atingerea dulce a razelor soarelui, mângâindu-le pleoapele închise. Deschizând ochii, cerul li s-a înfăţişat în întreaga-i splendoare, înveşmântat în haina sa albastră de sărbătoare. Nu s-au mai gândit la ce lasă în urmă, ci au sărit din paturi şi paşii le-au purtat curând spre pădurea de-acum dragă lor.
- Vreau să-l aud şi eu pe stejar povestind, i-a explicat Daita surioarei ei.
- Crezi că poţi!?! s-a arătat Catrinel entuziastă.
- Nu ştiu, dar merită să încercăm. Poate reuşim să le înţelegem "mândra glăsuire".

Tot aplecându-se să rupă flori pentru coroniţe, s-au apropiat încet-încet de locul în care poposiseră cu N şi O în balon şi nacela lui. Curând au găsit şi stejarul. Stătea nemişcat, înţepenit bine în pământ, fără a i se legăna nici măcar o frunză. Nepoţii şi strănepoţii lui - la fel: statuete mute, împlântate puternic în sol.
- Păcat că azi nu adie vântul! s-a necăjit Daita. El ar fi mişcat frunzele copacilor şi din foşnetul lor poate am fi reuşit şi noi să desluşim poveşti...
- Aşa ca nenea P. Da, vreau-vreau-vreau! a început Catrinel să sară pe loc.
- Sari ca un iepuraş-coconaş. Sper să nu şi fugi iute ca el pe...
- Hihi. "Peste imaş"... vezi că ştiu?

Daita i-a zâmbit matern. Catrinel făcea aluzie la o întâmplare de când era mai micuţă şi cânta "Iepuraş, coconaş, a fugit pe steimaş", neştiind, desigur, ce înseamnă "steimaş", dar fiind convinsă că acesta era cuvântul corect. Mare îi fusese mirarea când Buni îi spusese că iepuraşul fugea, de fapt, bietul de el, "peste imaş". "Ce mai e şi aia?" întrebase. "E o bucăţică de câmp cu iarbă pe ea", venise răspunsul şi de atunci Catrinel repetase la nesaţ cuvântul care i se părea atât de caraghios, dar cu această ocazie îl şi învăţase.

Surorile s-au mai plimbat puţin printre copaci, discutând ca nişte bune prietene şi smulgând, pe ici, pe colo, câte o frunză, câte o floare.


- Ah! Pomii n-or să ne lase niciodată să le înţelegem graiul! exclamă deodată Daita. Ţii minte ce ne-a spus P? Că numai cei care iubesc cu adevărat natura pot pătrunde în tainele ei, ea numai lor li se dezvăluie. Noi ce dovadă am dat pădurii că o iubim? De când am ajuns aici, nu facem decât să-i rupem florile şi frunzele. Câte vieţi am rupt în nici jumătate de oră!
- Hai să le punem la loc, zice repede Catrinel, cu o mutriţă vinovată.
- Degeaba, Catrinel, viaţa, odată tăiată, nu se mai poate înnoda ca o aţă ruptă. Ştii că aşa ne tot spune Buni.
- Da, şi mami-meu tot aşa ne spune. O fi învăţat şi ea de la mami-ei când era mică.
- Aşa e, şi mami-nostru zice la fel, subliniază Daita adjectivul posesiv incorect din punct de vedere gramatical, dar atât de corect din cel emoţional. Tot ce mai pot face aceste sărmane flori este să ne împodobească părul până acasă, unde le vom pune în apă şi, pentru câteva zile, vom avea impresia că trăiesc. Apoi se vor ofili şi nu ne va mai rămâne decât să le aruncăm - şi probabil că nerecunoscătoarele de noi o vom face chiar fără urmă de regret. Va trebui să respectăm mai mult natura.
- Ce frumos îi explici surioarei tale, Daita! este întreruptă fetiţa din vorbă.

Surorile se întorc mirate.
- Bună dimineaţa, spune Daita. Dar de ce eşti astfel îmbrăcat?
- Mie-mi place să umblu în roz.
- Tu cine eşti? întreabă Catrinel. Parcă ai fi o fetiţă care face primul ei pas.
- Da, eu dau mereu impresia că păşesc. Dar de ce spui că-s fetiţă? Eu sunt băiat, ba chiar un băiat în toată puterea cuvântului, deşi sunt ceva mai mic decât ceilalţi fraţi ai mei.
- Credeam că eşti fetiţă, pentru că fetiţele poartă roz, se scuză cea mică.
- Deci un băiat n-are voie să poarte roz? Tu nu vezi că eu port pantaloni ca să îmi acopere picioarele? Aşa cum fetiţele pot purta pantaloni, nu văd de ce băieţii nu pot purta roz.
- Da' tot nu ştiu cine eşti.
- Nu-ţi mai spun, că m-ai jignit. M-ai supărat a doua oară pe ziua de azi, deşi ziua de-abia a început. Şi totuşi trecusem peste prima supărare, când am lăudat-o pe Daita cum îţi vorbeşte.
- Da' când te-am mai supărat, se miră Catrinel, că eu nici nu te cunosc? Cine-oi mai fi şi tu? întreabă apoi, măsurându-l critic de sus până jos din priviri, aşa cum a văzut că face uneori Daita când o măsoară pe ea.
- M-aţi supărat amândouă azi-dimineaţă că aţi plecat fără să mă aşteptaţi.
- El este R, r de la roz şi tu trebuia să-l înveţi astăzi, o lămureşte Daita. Te rog iartă-ne că nu te-am aşteptat, i se adresează apoi lui R. N-am vrut să te supărăm, dar era atât de frumos afară, încât paşii ne-au purtat ca de la sine. Parcă tu nu umbli mereu, picioarele tale nu sunt veşnic în mişcare? Ar trebui să ne înţelegi că şi pe noi ne-au luat azi picioarele pe dinainte, aşa cum, de multe ori, ne ia gura pe dinainte.
- Nu toate fetiţele poartă roz, aud ei un glas piţigăiat în spatele lor. Eu nu mă îmbrac decât în roşu!
Cei trei se întorc şi văd o fetiţă într-o rochiţă roşie cu şorţuleţ, cu o scufiţă roşie pe cap şi un coşuleţ plin cu merinde.


- Scufiţa Roşie! exclamă toţi trei într-un singur glas, dar unul uimit. Ce cauţi aici?
- M-a trimis mama să-i duc bunicii mele de mâncare. Ea locuieşte la marginea pădurii şi s-a îmbolnăvit. În drum aş dori să-i culeg nişte flori, ca să-i mai înveselesc puţin casa mohorâtă.
- Vai de mine, Scufiţă Roşie! strigă Daita. De ce te-ai abătut din drum? Nu ţi-a spus mama ta să mergi direct la bunica, să n-o porneşti aiurea prin pădure? Acum o să te găsească lupul.
- De unde ştii? se sperie Scufiţa Roşie.
- Ţi-am citit povestea în carte.
- Există o carte despre mine?!

Daita nu-i răspunde la întrebare, în schimb exclamă:
- Aoleu! Dacă te caută acum lupul, o să dea şi peste noi! Haideţi, fuga, să ne ascundem.

O iau cu toţii la goană prin desişul pădurii până ce zăresc o casă, de fapt o căsuţă.
- Să intrăm iute! îi îndeamnă Daita.

Au noroc că poarta este descuiată şi dau buzna înăuntru - unde, ce văd! Totul este mic, delicat şi curat: o măsuţă cu faţa de masă albă întinsă, opt farfurioare, cu opt linguri, opt cuţitaşe, opt furculiţe şi opt păhărele. La perete se află opt pătuţuri acoperite cu pături albe ca zăpada. Unul singur e oleacă mai măricel.
- Ce drăguţ e totul aici! exclamă Catrinel. Parcă-i făcut pentru nişte păpuşi mai mari.
- Sau pentru nişte oameni mai mici. Nişte pitici, sugerează Daita.
- Dacă om fi nimerit în căsuţa celor şapte pitici? întreabă R.
- Nu vezi că sunt câte opt tacâmuri şi opt paturi? îi zice Daita.
- Sunt câte opt pentru că acum trăiesc şi eu printre ei, se aude o voce timidă de după unul dintre paturi, cel care e puţin mai mare.

În urma glasului, apare şi un cap minunat de fată cu părul negru ca abanosul, buzele roşii ca sângele şi pielea albă ca zăpada.
- Albă-ca-zăpada! se minunează toţi.

Fata este puţin speriată, dar, lămurindu-se repede că are de-a face cu nişte fiinţe bine intenţionate, prinde curaj şi încredere.
- Toată ziulica stai singură în casă? o întreabă Scufiţa Roşie.
- Înainte mai ieşeam să mă plimb prin pădure după ce terminam de făcut curat şi de pregătit masa pentru cei şapte pitici. Dar mama mea vitregă, regina cea rea, care este o vrăjitoare, s-a preschimbat zilele trecute într-o femeie bătrână care m-a ademenit cu un pieptene de aur, iar eu am ieşit din casă şi am lăsat-o să mă pieptene; pieptenele era otrăvit şi dacă nu se întorceau piticii la timp şi nu mi-l scoteau din păr, aş fi murit. Acum cei şapte pitici mi-au interzis să mai ies din casă ori să mai primesc pe cineva. În voi însă am încredere. Nu puteţi fi răi.
- Noi ne-am refugiat la tine ca să scăpăm de lupul care o s-o caute pe Scufiţa Roşie ca s-o înfulece, o lămureşte Daita.
- Să tragem zăvorul ca să fim în siguranţă, spune Albă-ca-Zăpada, încercând să-şi ascundă teama. Şi vă rog să poftiţi la masă. V-o fi foame.
- Mai repede zăvoiul, te rog, zice Catrinel înfricoşată.
- Nu suntem în zăvoi! Ce-ţi veni? se miră R. Zăvoiul e o pădure micuţă, nu maRe şi bătRână ca asta, şi e pe undeva pe la malul unei ape... şi nu are nevoie de mine, căci nu a binevoit să-şi pună un R în numele său, aşa că nu ne interesează.
- Eh, surioara mea e micuţă, ce vrei de la ea, dragă R! exclamă Daita. Apoi i se adresează lui Catrinel, mângâind-o "părinteşte" pe cap: Albă-ca-Zăpada a zis să tragem nu păduricea, ci să tragem zăvorul la uşă. Zăvoi îi ziceai când nu îl puteai pronunţa pe R, cel pe care azi înveţi să îl şi citeşti, căci de zis îl zici de mult.

Catrinel se ruşinează şi se uită la R pe sub pleoapele semiînchise. Dar la ureche îi şopteşte Daitei:
- Poate-ţi trag eu în loc de un zăvor vreo două că mă faci de râs.
- Ba tu mă faci pe mine de râs, îi zice Daita printre dinţi. Dar acum ai uitat că îţi e frică? Şi foame? Lăsăm noi cearta pe altă dată. Sau mai bine pe niciodată. Hai la masă, uite ce bunătăţi sunt pe ea, îi adaugă pe un ton împăciuitor.

Celorlalţi le zice:
- Scuzaţi-ne impoliteţea. Au fost nişte probleme frăţeşti de rezolvat rapid.
- Uneori Daita zice că suntem fraţi, pen'că zice că avem probleme "frăţeşti". Dar să ştiţi că suntem surori şi mai avem şi noi probleme "soreşti", vrea cea mică să-i lămurească pe cei prezenţi în casa piticilor, care, între timp, a fost bine zăvorâtă de Albă-ca-Zăpada.
(Daita dă ochii peste cap, apoi îi explică, la rândul ei, cum este corect. Dar vom sări peste aceste explicaţii, odată pentru că sunt sigură că ştiţi şi voi să daţi ochii peste cap, iar apoi ca să nu ne transformăm în dicţionar, ci să revenim iute la subiect. Momentul chiar nu se mai poate lăsa aşteptat.)

R îi spune Albei-ca-Zăpada, trecând cu diplomaţie peste micul incident care a dus la această întrerupere:
- Nu vrem să te deranjăm mai mult. Destul că ne-ai primit la tine. O să plecăm imediat, numai să le treacă puţin fetelor teama, adaugă şi le aruncă surioarelor o privire grăitoare.
- Nu mă deranjaţi. Îmi face plăcere să mănânc cu voi. Îmi va trece timpul mai uşor.
- Dar piticii n-or să te certe? În primul rând, pentru că nu trebuia să stai cu uşa descuiată. Aşa cum am intrat noi, ar fi putut veni oricine. În al doilea rând, pentru că îi lăsăm nemâncaţi şi ei vor veni înfometaţi după o zi de lucru în pădure.
- Pregătesc eu alte bucate pentru ei. Nici n-a ajuns soarele la amiază. Ei se întorc spre asfinţit. Mă bucur că sunt cu voi, că nu mai stau singură cuc în casă. Vă rog să luaţi loc şi să vă ospătaţi.


La atâta insistenţă, cei patru nu mai rezistă. Plus că golul ce li se făcuse în stomac le dă ghes să accepte. Se înfruptă din bucatele delicioase preparate de Albă-ca-Zăpada, iau chiar de câte două ori, căci porţiile sunt pitice, potrivite întocmai stăpânilor casei. Dar, când să se delecteze cu desertul din diferite fructe de pădure: fragi, zmeură, mure, afine - ba chiar nişte căpşuni, de unde or fi răsărit şi ele pe masă? - aud afară paşi.

Se duc tiptil la fereastră şi încearcă să privească prin crăpătura dintre perdele, ca să nu fie observaţi. Şi ce zăresc? O ţărancă bătrână, cu broboadă pe cap, ducând într-un coş nişte mere strălucitoare, se apropiase de căsuţă.
- Ce mere frumoase! exclamă Albă-ca-Zăpada încântată. Ies să cumpăr câteva.
- Nu te lăsăm! o opreşte Daita. Merele sunt otrăvite.
- De unde ştii?
- Ţi-am citit povestea. Partea galbenă a mărului, din care bătrâna - care nu-i alta decât regina cea crudă - va muşca în faţa ta, este neotrăvită; tu atunci vei căpăta încredere în ea şi vei muşca din jumătatea roşie, îmbietoare şi... şi vei muri.
- Nu cred. Ce, tu ştii să prezici viitorul?
- Daita are dreptate, îi spune şi R. Şi, oricum, le-ai promis piticilor că nu mai ieşi din casă şi nu mai asculţi de nimeni străin.
- Atunci de voi de ce să ascult? Tot nişte străini sunteţi... şi fără mere îmbietoare în două culori.
- Stai cuminte! Noi oricum nu te lăsăm, pentru că îţi vrem binele. Dacă ai poftă de fructe, gustă din cele pe care ni le-ai oferit pe masă. Ele sunt mai sănătoase decât...

Dar R se opreşte brusc, întrucât afară, în spatele babei, a apărut un lup. O înşfacă şi, cât ai clipi, o şi înghite.
- Mai gustoasă ar fi fost Scufiţa Roşie, dar, în lipsa ei, mi-a potolit foamea şi baba asta. O fi fost bunica ei, că nici n-am apucat s-o văd la faţă?! exclamă îndestulat.

Şi, mulţumit, se întinde cu burta-n sus, sub un copac, şi adoarme.
- Ăsta trebuia să mă mănânce pe mine? întreabă Scufiţa Roşie tremurând toată.
- Da... Ei, acum ne crezi, Albă-ca-Zăpada? Ne credeţi că v-am vrut binele la amândouă? întreabă Daita.
- Deci merele acelea minunate, împrăştiate acum pe jos, sunt otrăvite, rosteşte Albă-ca-Zăpada cu părere de rău, dar şi cu frică în glas.

Tocmai atunci apare un vânător cu puşca în spinare, atras pesemne de sforăielile foarte zgomotoase ale lupului.
- Aici mi-erai, împieliţatule! De când te caut prin toată pădurea. Acuşica ţi-a sosit sorocul, căci moşul o să-ţi vină în sfârşit de hac.

Dar când să se pregătească să ochească, vede mişcându-se ceva în burta dihaniei.
- Vai de mine? Dacă o fi înfulecat vreo vietate? Ia să iau mai bine cuţitul şi să-i tai burta.

Îngroziţi la auzul acestor vorbe, cei cinci se reped să deschidă fereastra şi îi strigă:
- Nu-i tăia burta! Va sări de acolo Baba Cloanţa. Tocmai a înghiţit-o. Împuşcă-l ca să scăpăm astfel de amândoi.

Vânătorul nu se lasă rugat de două ori, ci, de teamă să nu-i scape o asemenea pradă bogată, ocheşte lupul şi-l răpune.

Fericiţi că a fost eliberată pădurea de astfel de duşmani, ies şi cei cinci din căsuţă, adună merele risipite ca nu cumva să le culeagă şi să le mănânce cineva şi-l înconjoară veseli pe vânător.

Tocmai în clipa aceea se ivesc şi cei şapte pitici. După ce află toată povestea, istorisită pe rând cu sufletul la gură de cei care participaseră la desfăşurarea ei, încing cu toţii o horă înfocată, cântând:
La auzul cântecului, li se asociază şi capra cu cei trei ieduţi ai săi, fericiţi c-au scăpat de lup, şi cei trei purceluşi, strigând: "Cui i-e frică de lupul rău, lupul rău, lupul rău?!" şi Hänsel şi Gretel, bucuroşi că n-au fost înfulecaţi de baba-vrăjitoare, şi Frumoasa din Pădurea Adormită cu tot alaiul de curteni, treziţi după un somn îndelungat, dar înainte de scurgerea celor o sută de ani, întrucât, odată cu moartea vrăjitoarei, blestemul ei se curmase.

Toţi se înlănţuie şi, mână în mână, dansează printre copacii din pădure, iar iepuraşii ţopăie şi ei veseli printre picioarele lor, căprioarele zburdă lângă ei, păsărelele, zburând pe deasupra lor, se alătură cântecului cu ciripitul lor. Iar soarele, ajuns la asfinţit, mai zâmbeşte o dată, înainte de a saluta şi a dispărea în spatele pădurii.


Şi, trecând la un moment dat Daita şi Catrinel, în pas de horă, prin dreptul stejarului bătrân, acesta le învăluie blând cu crengile sale, le mângâie părul bălai şi foşneşte din frunze. Iar fetele, deşi în plină mişcare, desluşesc de data aceasta în foşnetul său: "De azi, fetelor, ne veţi înţelege graiul, căci sunteţi prietenele noastre: Pădurea Verde n-o să vă uite niciodată."

Dragii mei, povestea de azi a luat sfârşit. Ea a dat cu ani în urmă titlul cărţii mele Fetiţele poartă roz. După cum v-am mărturisit şi în povestirea Ţara păpuşilor, din aceste două cărţi vă aleg acum texte, modificându-le pe ici-pe colo, pentru a fi pe gustul - aşa sper! - unor copii care trăiesc în 2015, nu la sfârşitul anilor '80, respectiv în anii '90. Mi-aş dori ca acestor copii de azi, adică VOUĂ, să le placă să afle şi cum fusese copilăria fostelor mele "năzdrăvane", azi mămici de copilaşi la rândul lor "năzdrăvani", cum îi şade uneori bine unui copil. (Ah! să nu mă audă părinţii şi bunicii voştri că v-am spus asta, căci vreau să îmi rămână prieteni.)

Acum însă, dacă fetele mele tot sunt în plină horă, aş dori să ne îndreptăm împreună cu ele în pas de dans spre următoarea povestire, căci drumul spre alfabetizarea lui Catrinel mai are de parcurs câţiva paşi...