Plimbare pe un nor

- Eu sunt N de la negru, îi explică N lui Catrinel într-o dimineaţă caldă, când, din nou, ca şi în alte dimineţi de neuitat, razele jucăuşe ale soarelui îmbie lumea la bună dispoziţie.
- Mie nu-mi place negru', îi spune Catrinel.
- Atunci sunt N de la noapte!
- Nu-mi place nici noaptea, că-i neagră ca negru' şi mi-e frică de ea!
- Atunci N de la nu, care cred că-ţi place, pentru că te aud că-l zici toată ziua: nu-mi place negrul, nu-mi place noaptea, nu vreau să mănânc, nu vreau să mă culc, nu-mi pun termometrul, nu iau medicamentul şi tot aşa.
- Nu-i adevărat! Eu nu zic toată ziua nu! protestează Catrinel.
- Chiar şi acum ai zis repede de trei ori nu!... Dar bine, fie, nu sunt N de la nu, nici de la negru, nici de la noapte. Atunci de la ce aş putea să fiu? se întreabă el. Uite, voi fi N de la nor, pentru că vreau să vă iau pe un nor alb şi pufos, nu negru, şi să vă plimb aşa pe deasupra oraşului.
- Da' n-o să cădem? se sperie puţin Catrinel.
- Well, şi mie îmi e cam frică, mărturiseşte Daita şi o ia pe Catrinel de după umeri.
- Aveţi încredere în mine. Haideţi, ţineţi-vă bine, fiecare de câte un braţ de-al meu.

Fetele se prind cu nădejde de el, apoi închid ochii de teamă, iar când îi deschid, văd că sunt aşezate pe un nor alb, ca de vată. Dedesubt, capitala se zăreşte ca un orăşel de păpuşi.


- Ce-i şarpele ăla bleu-argintiu care străluceşte în soare? vrea să ştie Catrinel.
- Este râul Dâmboviţa.
- Iar acolo ce se vede? Ce e turnul ăla?
- E hotelul Intercontinental, iar lângă el e Teatrul Naţional.
- Uite şi birou' lui mami! arată Daita.
- Unde? se miră Catrinel.
- Acolo, în clădirea aceea imensă albă, la una din ferestrele alea mici-mici, se află mami.

Catrinel îi face "lui mami" cu mâna.
- Poate că ea mă vede şi crede că sunt un îngeraş pe un nor. Dacă-i fac semn, o să ştie că sunt eu, fetiţa ei. Adică, de fapt, sunt îngeraş, un îngeraş de fetiţă.
- Sau un drăcuşor, că rimează cu nor, zâmbeşte Daita.
- Da' tu nu vezi ce cuminte stau aici? Nu-s deloc drăcuşor... Mi-ar fi şi frică să mă mişc, recunoaşte apoi motivul cuminţeniei ei.
- Îngeraşule, uite, acolo e cupola Expoziţiei, îi arată Daita. O vezi?
- Vreau să-mi arăţi casa noastră, zice Catrinel.
- Ca s-o distingem, trebuie mai întâi să căutăm magazinul Bucur. De-acolo... ne orientăm noi, o lămureşte Daita.

Catrinel mijeşte ochii.
- Da' unde-o fi, unde-o fi, că nu-l văd deloc?
- Haide să urmărim drumul de la Expoziţie până la Arcul de Triumf! E drum drept, îl vezi?
- Da, zice Catrinel, după ce-şi întinde gâtul câteva secunde, căutând cu încordare.
- Bine că l-ai văzut, altfel făceai un gât lung cât o girafă.
- Eu sunt îngeraş pe nor, nu girafă. Asta s-a stabilit deja.


- Okay. Hai să mergem de la Arcul de Triumf cu privirea de-a lungul şoselei Kiseleff, până la piaţa Victoriei, la Muzeul Antipa. Uite aşa: drept, drept, drept înainte; în stânga drumului se află parcul Herăstrău, tot numai verde şi cu lacul albastru în mijloc. Gata, eu am găsit Muzeul Antipa.

Cea mică se miorlăie:
- Eu nu! Nici nu ştiu cum arată.
- Catrinel, urmăreşte cu privirea degetul meu. Vezi acolo în dreapta o clădire elegantă, albă?
- Îîîî... da.
- Ăla e Muzeul Antipa.
- L-am găsit.
- Acum o cotim tare la stânga şi o luăm pe şoseaua Ştefan cel Mare: vezi acolo unde sunt liniile de tramvai?
- Da, uite ce frumos merge tramvaiul ăla roşu cu alb puţin mai încolo!
- Da, tocmai opreşte în staţia Dorobanţi. Vezi şi lucrările metroului? Mai mergem înainte pe şosea şi ajungem... da, ajungem chiar la Pasajul Bucur-Obor, la doi paşi de blocul nostru.
- Nu văd.
- Uite, acolo unde se lucrează iar sub pământ. Vezi macaralele şi gropile acelea pământii? Pe acolo va trece metroul peste câteva luni când va fi gata.
- Da. Când o să încep la toamnă şcoala, mi-au spus şi mami şi Buni şi Cristi că o să merg din prima zi cu metroul, nu mai luăm tramvaiu'.
- Da, până la şcoală o să mergem o staţie. Deci am ajuns la Pasajul Bucur-Obor. Uite, în stânga magazinul Bucur şi... şi... blocul nostru...
- Unde le vezi?
- Uite-le, sunt... sunt...

Dar deodată, soarele dispare şi peste oraş se lasă o umbră apăsătoare.
- Nu se mai distinge nimic, regretă Daita.
- Ce s-a întâmplat? nu înţelege Catrinel.
- Vai, ce negru e oraşul!
- A început furtuna, le explică N, care ascultase tăcut dialogul dintre surori. Va trebui să coborâm iute pe pământ, căci norul pe care stăm se va transforma în mii şi mii de picături de ploaie.
- Săriţi repede aici, le spune un balon mare rotund, ivit brusc lângă ei.

N se desprinde de fetele care-l ţineau cu putere de braţe şi care par speriate, liniştindu-le:
- Nu vă fie frică. Mă voi transforma în nacela balonului - că doar pot fi şi N de la nacelă - şi vă voi ajuta imediat să vă suiţi în ea, adică în această cabină care va sta atârnată de balonul propriu-zis.
- Aici veţi fi în siguranţă şi de ploaie, şi de vânt, le linişteşte şi balonul O.
- Mulţumesc, frăţioare, că ne-ai sărit în ajutor, i se adresează N.
- V-am zburat în ajutor, vrei să spui, zâmbeşte fratele lui.
- Da' tu cine eşti, nene? întreabă Catrinel.
- Nu mă recunoşti? Totuşi pe mine şi pe fratele meu I ne ştii de mică, de când te învăţa mămica ta să desenezi un băţ, pe I, şi ...
- A, da! îl întrerupe Catrinel, şi un cerc, pe O. Tu eşti deci nenea O. Sigur că pe tine te ştiu.
- Eu îţi tot făceam cu ochiul zilele trecute când mă aliniasem cu fraţii mei în dreapta lui M. Adică acolo unde erau literele pe care abia urmează să le înveţi. Căci, deşi eram în grupul lor, pe mine mă ştiai deja. Eu sunt rotund ca un cerc sau ca un balon. De aceea m-am transformat într-un balon adevărat, mare şi umflat, şi am venit să vă iau pe toţi trei. Zburăm acum deasupra Pădurii Verzi.
- Ne-am apropiat mult de ea, remarcă Daita. Se aude foşnetul frunzelor.


- Parcă ar vorbi! Mi-e frică, se ghemuieşte Catrinel lângă Daita, care nici ea nu pare cu mult mai liniştită.
- Cineva ne face semn cu mâna dintr-un pom! exclamă Daita.
- E nenea B, zice Catrinel. Dar şi-a pierdut una din burţi.
- Un B fără burta de jos se citeşte P, draga mea, o corectează N. Este fratele nostru P, care ne face semn să aterizăm în luminişul acela din mijlocul pădurii.

Şi balonul se îndreaptă cu întreaga încărcătură către locul indicat.

În câteva clipe aterizează. P sare din pom şi se suie în nacela balonului.
- Bine aţi venit în Pădurea Verde.
- Mulţumim, dar noi n-am vrea să ieşim de aici. Nu vedeţi ce tare plouă afară şi n-auziţi ce puternic foşneşte pădurea? strigă Daita, trăgând-o şi mai mult pe Catrinel înspre ea, ca literele să nu-i mai vadă tremurul trupuşorului firav.

Blândul P, dându-şi seama că fetele sunt înfricoşate, se aşază lângă ele şi, spre a le distrage atenţia, rosteşte:
- Eu mă numesc P, sunt p de la peşti, de la plante, de la pomi, de la pădure... Toate acestea sunt tăcute; nici peştii, nici plantele, nici pomii, nici pădurea nu vorbesc, dar, dacă ar putea vorbi, oare câte nu ne-ar povesti?
- Ai dreptate, spune Daita. Am citit de curând la şcoală, la ora de română, în Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu: - Aşa-i, Daita, bravo! Pădurea glăsuieşte... Ia să facem linişte. O auziţi, fetelor, cum glăsuieşte?
- Ce-i aia "glăsuieşte"? întreabă Catrinel.
- Adică vorbeşte, dar ea vorbeşte în limba ei, pe care numai cei foarte apropiaţi de ea, cei îndrăgostiţi de natură, o pot înţelege, numai lor li se dezvăluie. Omul obişnuit o aude doar foşnind, dar prietenii ei pot desluşi atât de multe din foşnetul frunzişului.
- Ce, de exemplu? e curioasă Daita.
- Lăsaţi-mă puţin s-o ascult şi vă voi tălmăci tot ce spune.

Fetele se cuibăresc în braţele lui P şi-l aşteaptă cuminţi, deşi puţin temătoare, şi tăcute, deşi nerăbdătoare, să înceapă:
- Vedeţi copacul acela? le arată P ceva mai încolo un stejar bătrân, cu trunchiul gros şi coroana bogat ramificată. El este străbunul tuturor pomilor din jurul său. Pomişorii aceia mlădioşi, cu trunchiurile subţiri care freamătă în vânt, sunt strănepoţii lui. Crengile lor trosnesc în vânt, de fapt ele gem de frică. Atunci stejarul cel bătrân le spune poveşti ca să-i facă să uite de ploaie, de vânt şi de furtună şi să stea cuminţi. Aşa cum vă tot povestea la masă Buni, despre care ştiu că are darul povestitului, când eraţi mai mici, ca să mâncaţi cuminţi.
- Nene, tu-nţelegi ce le spune pomişorilor? se miră Catrinel.
- Desigur. Să mai stăm niţel liniştiţi, fără să vorbim, ca să aud ce le zice acum şi vă povestesc imediat tot.
Dragii mei, să lăsăm puţin fetele să stea liniştite, ceea ce este o raritate la ele. Apoi, dacă vreţi să aflaţi tot ce are stejarul de povestit, dar şi mult mai mult de atât, haideţi să ne dăm întâlnire tot aici, săptămâna viitoare, pentru noi aventuri...