Mama - cel mai frumos cuvânt

K de la kilogram

- Azi e rândul meu s-o învăţ pe Catrinel să mă recunoască, le spune M fetiţelor. Eu reprezint CENTRUL alfabetului. 15 litere înaintea mea, 15 după mine, iar eu în MIJLOC. Aşa cum eu sunt o literă centrală, aşa este şi cuvântul din care doresc să înveţe Catrinel să mă citească: este centrul lumii, este cel mai frumos cuvânt de pe pământ, iar el începe, bineînţeles, chiar cu mine, se mândreşte în continuare M. Ştiţi care-i acela?
- Ba să avem pardon, ţâşneşte deodată K din cartea Kon-Tiki, aflată în colţul bibliotecii rezervat expediţiilor şi aventurilor. Sunt nevoit să te întrerup. Peste mine de ce să săriţi? Numai pentru că apar în puţine cuvinte? Sunt cu atât mai important! Căci eu sunt o adevărată raritate, se laudă el apoi, aşa că...
- Bine, te las pe tine să vorbeşti mai întâi, "raritate" mare sau mai degrabă gură mare ce eşti, îi face M hatârul.

K nu mai ţine cont de fratele său înfigăreţ, ci îi aruncă doar o privire plină de subînţeles şi începe:
- Dragele mele, pe mine mă cunosc toţi copiii din ziua de azi, deşi mă întâlnesc atât de rar în limba română, le spune K fetelor.
- Ai dreptate: te referi desigur la cartea grozavă a lui Thor Heyerdahl din care tocmai ai sărit. Când am citit-o, parcă m-am aflat chiar eu cu pluta pe Pacific. Mi-aş dori să ajung şi eu odată în locurile acelea, pe insulele acelea exotice din Polinezia... desigur nu pe o plută.
- Da, eu tocmai am sărit "pe pământ" de pe pluta desenată pe coperta acestei cărţi. Dar la alte cuvinte mă refeream eu, căci nu toţi copiii au auzit de Kon-Tiki, din păcate.

Daita stă niţel pe gânduri.
- Cuvinte cu K... Ştiu. E la mintea cocoşului, nu-i aşa, Catrinel?
- Ce cocoş? Ai văzut că ştiu foarte bine cum fac găinile: cot-codaac! şi iar fâlfâie din braţe, ca data trecută când a venit vorba de găini şi voia să le imite. Iar cocoşii: cucuriguuuu! strigă apoi cât o ţine gura. E ora să te trezeşti, blocule! E dimineaţă. Hai sus, blocule! Cucuriguuuuu!

Daita e într-o dispoziţie serioasă, aşa că nu îi acordă atenţie, ba nici măcar o privire, şi i se adresează doar lui K:
- Te refereai la kilogram şi kilometru pe care le ştie orice copil al anilor '90, până şi asta mică şi urlătoare de aici...
- Şi la prescurtările lor kg şi km, îi ia K Daitei vorba din gură, ca să nu îi dea iar idei celei mici să urle şi mai tare, dacă tot i-a zis sora ei că e "urlătoare". Aşa e, Daita: azi, tuturor copiilor li se pare firesc să cunoască aceşti doi termeni şi să-i folosească zilnic. "Mă duc să cumpăr un kilogram de mere", "1 kg = 1.000 g", "Până acolo ai de mers un kilometru", "De la Bucureşti la Iaşi sunt 400 km" etc. Dar, secole de-a rândul, măsurătorile se efectuau după bunul-plac, ceea ce era foarte relativ şi lipsit de orice fel de precizie.
- După bunul-plac? se miră Daita.
- Ce plac era bun? se miră şi Catrinel.
- Adică măsurătorile se cam făceau la nimereală, deci inexact. În secolul al XIX-lea, când civilizaţia ajunsese la un nivel destul de înalt, s-a simţit serios nevoia ca toată lumea să folosească aceleaşi măsurători. Omul s-a gândit atunci să recurgă la diferite elemente ce-i stăteau la îndemână şi astfel a împrumutat unităţile din natură. Măsurătorile au fost foarte dificile şi s-au făcut eforturi de nedescris, aşa încât istorisirea diferitelor etape ar putea constitui capitolele unui adevărat roman. În cele din urmă, s-a fixat unitatea de lungime în funcţie de lungimea meridianului pământului.
- Cum se poate aşa ceva? se miră Daita. Doar el este o linie imaginară, lungă de mii şi mii de kilometri, parcă 20 sau poate 40 de mii, care uneşte...
- S-a stabilit care este lungimea unui sfert din meridian, iar un metru reprezintă a zecea milioana parte din acest sfert.
- Oh! Nici nu-mi pot imagina aşa ceva! exclamă ea.
- Există în ziua de azi şi nişte definiţii mai exacte şi mai complicate ale metrului, legate de viteza luminii, însă nu o să intru acum în astfel de detalii.


- Dar kilogramul ce reprezintă?
- Probabil că ai auzit de mai multe ori spunându-se: "Am un borcan de o jumătate de kilogram" sau "Sticla aceasta are un kilogram". Este greşit: borcanul este de jumătate de litru, iar sticla de un litru, dar greutatea unui litru de apă este egală cu un kilogram.
- Şi cam de când au devenit kilometrul şi kilogramul obligatorii?
- De fapt ne referim la metru - deci la a mia parte dintr-un kilometru, îi explică el micuţei care îl ascultă acum cuminte, fără a mai da din "aripioare" - şi la kilogram, întrucât ele două sunt unităţile de măsură. Iniţiativa a fost luată pentru prima dată în Franţa, unde au devenit obligatorii în 1840. Oamenii însă au continuat să păstreze mult timp vechile obiceiuri, fiind recalcitranţi şi nevrând...
- Nevrând nici ei să-şi ia calciul zilnic?

K se uită la Catrinel nelămurit.
- Poftim? Ce are una cu alta?

Daita, oricât îşi dorise ea să rămână serioasă, începe să râdă. Catrinel se îmbufnează.
- Ce râzi de mine? Ştii că nu-mi place să râzi de mine de faţă cu alţii, nu?
- Da, okay, ştiu, o temperează Daita. Nu râdeam de tine.
- Dar ce făceai? Că acum plec şi nu mai învăţ nici o literă şi nici nu mai tac din gură când citeşti noaptea la lumină chioară şi mami şi Buni şi Cristi cred că citeşti la lumină bună.

K îşi desface cele două braţe şi le pune pe umerii fetiţelor.
- Haideţi, fiţi fetiţe cuminţi.
- Bine, suntem. Să-ţi explic ce voia să spună asta mică. Noi trebuie să ne luăm porţia de calciu zilnic şi de vitamina D în lunile cu R, care sunt lunile cu mai puţin soare.
- Lunile cu fratele meu R?
- Da, lunile: ianuaRie, febRuaRie, maRtie, apRilie, septembRie, octombRie, noiembRie şi decembRie. Din mai până în august nu mai luăm, că ne vede soarele. Şi uneori domnişoara nu are chef să îşi ia porţia.
- Bine, adică nu e bine, dar am înţeles. Însă ce are asta cu ce ziceam eu?
- Ai zis că francezii erau recalcitranţi şi nu au vrut să treacă la kilogram şi kilometru... şi ea asta a priceput.

Acum şi lui K îi vină să râdă, dar o face pe înfundate, ca să nu declanşeze altă serie de proteste.
- Dar hai să vă spun cum a fost la noi în ţară.
- Da, da, zic ambele fete deodată, părând a fi din nou în armonie.
- La noi se întrebuinţa ca măsură de greutate şi capacitate ocaua. A rămas chiar un proverb din epoca fanariotă: "a prinde pe cineva cu ocaua mică", deci cu o măsurătoare falsă, folosită mai ales de brutarii şi măcelarii de atunci ca să înşele cumpărătorii, dându-le mai puţină marfă. Cei surprinşi asupra faptului, deci prinşi cu ocaua mai mică decât trebuia, erau ţintuiţi în piaţa publică de lobul urechii ca să fie văzuţi de toţi, să se ruşineze de necinstea lor şi să fie daţi ca exemplu rău. Alexandru Ioan Cuza, domnitorul...
- Am învăţat de el la şcoală.
- Sigur, cum să nu înveţi de Cuza? El a căutat prin diverse mijloace să stârpească, adică... să facă să dispară înşelătoria. Una din modalităţi era să se îmbrace în haine de ţăran sau negustor, ca să nu fie recunoscut şi, astfel, să se învârtească printre oamenii de rând fără a bate la ochi, pentru a-i descoperi pe necinstiţi, care erau apoi pedepsiţi foarte aspru. Cuza a scos o măsură nouă la ocaua cu vin, ceva mai mare decât cea veche. Dacă-i prindea pe cârciumari vânzând tot cu ocaua veche, îi punea să meargă păziţi de soldaţi cu măsurile, ocalele, atârnate de gât. A existat şi o expresie: "ocaua lui Cuza".

Pentru măsurători de lungimi se foloseau şi la noi coţi şi picioare, care aveau o precizie destul de relativă. Astfel, în Muntenia un cot era de 66 de centimetri, în Moldova de 64, iar în Transilvania varia între 60 şi 70 de centimetri. Deşi erau foarte necesare o unitate şi o exactitate, şi la noi sistemul metric s-a răspândit cu încetinitorul, fiind adoptat abia în 1881, iar kilogramul în 1889. Acum, aceste măsuri sunt folosite în majoritatea ţărilor lumii.
- Dar ce se întâmplă dacă nu toţi oamenii sau nu toate popoarele consideră metrul exact, dar exact la fel de lung şi kilogramul exact la fel de greu? o interesează pe Daita să afle.
- Pentru a nu se putea da naştere la discuţii şi contradicţii, prototipul metrului şi al kilogramului internaţional, ambele din platină, deci dintr-un metal de o mare rezistenţă, se păstrează la Sèvres, în Franţa, la "Biroul internaţional de măsuri şi greutăţi".
- Bine, dar dacă are loc o nenorocire, un cutremur de exemplu, şi acestea sunt distruse sau dispar?
- Diferitele ţări posedă etaloane naţionale de metru şi kilogram. Acum, în acest sfârşit de mileniu, cele ale statului nostru se află la Institutul naţional de metrologie din Bucureşti.

Daita cade pe gânduri.
- Ce are vremea cu metrul şi kilogramul?
- Vremea?
- Păi de ce stau etaloanele lor la Meteorologie?
- A, nu, acum tu ai înţeles greşit.
- Veeezi? sare Catrinel de bucurie. Şi tu pricepi aiurea.
- Atunci zi tu cum trebuia să pricep corect, dacă ştii, se răsteşte Daita.
- Ştiu, dar sâc! nu vreau să zâc!

K le potoleşte din nou.
- Ce v-a apucat azi? Parcă nu vă mai ţineaţi atâta de năzdrăvănii. Să revenim: eu am zis de Institutul de Metrologie, care se ocupă cu măsurările precise şi cu stabilirea unităţilor, nu de cel de Meteorologie, care se ocupă cu starea vremii, de fapt cu studiul fenomenelor atmosferice, ca să fim corecţi. Spre a deosebi aceste două cuvinte între ele, s-au strecurat fraţii mei E şi O între T şi R, iar semnificaţiile cuvintelor devin atât de diferite. Ca să vedeţi cât de important este să ne învăţaţi corect! La orice vârstă oamenii mai au ceva de învăţat de la noi, cei 31 de fraţi ai familiei ABC.
- Dacă se întâmplă ceva cu kilogramul... nu-i nimic, eu am un kilogram de bomboane în punga aia galbenă din cămară pe care scrie pentru Catrinel şi le duc eu statului ca să aibă din nou un kilogram, îşi dovedeşte Catrinel isteţimea şi dărnicia.

La auzul acestei noi "perle" a soră-sii, Daita se ia cu mâinile de cap, dar nu rosteşte o vorbă, ci-l lasă pe înţelegătorul şi răbdătorul K să-i explice celei mici care e diferenţa între kilogramul ei de bomboane şi etalonul naţional sau chiar internaţional al kilogramului...

Mama - cel mai frumos cuvânt

Într-un târziu, îi vine şi lui M dreptul la cuvânt:
- Vă ziceam, când m-a întrerupt K "de la kilogram", şi îi aruncă fratelui său o privire cam tăioasă, că azi este de fapt rândul meu s-o învăţ pe Catrinel să mă recunoască. Şi, o dată cu mine, trece de mijlocul alfabetului. Eu sunt CENTRUL ALFABETULUI. După mine începe a doua jumătate. Vă ziceam că cel mai bine ar fi să înveţe să mă citească din cel mai frumos cuvânt care există pe lume şi care nu putea să înceapă decât cu mine, se făleşte M. Îl ştiţi?
- Bineînţeles, zice Daita. El nu poate fi decât... şi trasează în roşu două litere pe o foaie de hârtie pe care le scrie apoi încă o dată: MAMA.
- Mî-a-mî-a, citeşte Catrinel. Ma-ma, adică mama, râde apoi bucuroasă că a reuşit să unească silabele şi că din această unire a ieşit chiar mama.


- Ce ştiţi voi să povestiţi despre mama? le întreabă M.
- Eu zic întâi! se înfige Catrinel, ridicând două degete ca la grădiniţă.
- Sigur, spune! o îmbie M.
- Mama mea e cea mai bună. Mama mea e cea mai bună, pentru că are grijă de mine. Mama mea are grijă de mine, pentru că mă iubeşte. Mama mea mă iubeşte, pentru că şi eu o iubesc. Eu o iubesc, pentru că mama mea e cea mai bună. E cea mai bună, pentru că are grijă de mine. Ea are grijă de mine, pentru că mă iubeşte. Mama mă iubeşte, pentru că o iubesc şi eu. Eu o iubesc, pentru că mama mea e cea mai bună. Mama mea e cea...
- Catrinel, moară stricată ce eşti, opreşte-te! Nu vezi că începi să spui pentru a treia oară acelaşi lucru? râde Daita. Parcă eşti o placă zgâriată care repetă mereu acelaşi fragment!
- Iar râzi de mine? Eu o iubesc pe mami, d-aia am spus ce-am spus. O iubesc tot timpu', d-aia spun tot timpu' c-o iubesc.
- Este un sentiment foarte frumos, drăguţa mea Catrinel. Dar tu ce ne zici despre mama ta? se întoarce M spre Daita.

Daita se gândeşte niţel. Pare că vrea să zică ceva, apoi se gândeşte iar.
- Aşa, zice mulţumită. Eu o să vă spun ceva despre când a început mama mea să scrie povestiri prima, prima dată. Bine?
- Te-ascultăm.
- Într-o seară, când eram ceva mai mici, ne-a citit nişte povestiri scrise de ea pentru noi două. Înainte de culcare, m-am strecurat lângă ea în pat şi am întrebat-o:
"Cum ţi-a venit ţie să scrii prima oară?"
"O să-ţi povestesc. Dar, spune-mi mai întâi, tu ai auzit de Shakespeare?"
"Ce legătură are una cu alta?"
"Are!"
"Am auzit."
"Cine a fost?"
"Un scriitor."
"Din ce ţară?"
"Cred că din Anglia."
"Dar ai auzit de piesa lui: Romeo şi Julieta?"
"Da."
"Cine au fost Romeo şi Julieta?"
"Doi îndrăgostiţi."
"Şi ce se întâmplă cu ei?"
"Mor."
"Ştii de ce?"
"Pentru că părinţii lor sunt duşmani şi nu-i lasă să se iubească şi să rămână împreună."
"Bravo! Dar de Schiller ai auzit?" a continuat mama mea cu întrebările. N-auzisem de el, aşa că mi-a explicat: "E cel mai mare dramaturg german. A scris şi el o piesă despre doi îndrăgostiţi care nu sunt lăsaţi să se iubească, ea se numeşte Intrigă şi iubire. Dar care e cel mai mare poet român?"
"Eminescu", i-am răspuns imediat.
"Despre ce alţi scriitori români ai mai auzit?"
"Despre, despre... dar de ce mă tot întrebi atâta? Eu am venit lângă tine şi te-am întrebat drăguţ când te-ai apucat de scris, iar tu, în loc să-mi răspunzi, faci acum la culcare şcoală cu mine..."
"Uite că-ţi spun acum... Eram în clasa a noua. Avusesem de făcut, la română, o compunere pe o temă care îmi plăcuse foarte mult. Cum am ajuns acasă, m-am apucat să scriu şi a ieşit un lucru bun. Profesoara m-a pus să citesc în faţa clasei şi am luat 10. Zece! De când nu mai avusesem eu nota asta, la română?! Şi nu numai eu, ci chiar întreaga clasă..."
"De ce?"
"Pentru că profesoara noastră era severă. Şi să-mi dea totuşi mie 10 la română? Păi asta însemna că aveam talent, m-am gândit, şi că ar trebui să mă fac scriitoare. Toate prietenele mele scriau..."
"Chiar toate?"
"Aşa e pe la 15-16 ani. Toţi încearcă să scrie, vorba cântecului: Păi nu e om să nu fi scris o poezie, măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui... Cristina compunea poezii, Ileana la fel, Anca scria romane. Şi nici una n-avea 10 la română. Iar eu, tocmai eu, să nu fi încercat niciodată să scriu, până atunci!

Ca să repar repede-repede această greşeală, am luat o coală de hârtie, mare şi impunător de albă, un creion, o gumă şi o ascuţitoare - şi m-am aşezat la masa mea de lucru ca să scriu... Ce să scriu? Ce să scriu?! Trebuia să găsesc un subiect original, care să emoţioneze, să-i mişte pe cititorii mei.

Mi-a venit repede ideea: o poveste de dragoste! Se potrivea cu firea mea romantică, visătoare.

Va să zică: o poveste de dragoste, care trebuia să se termine trist, ca să stoarcă lacrimi din ochii tuturor.

De exemplu, doi tineri care se iubesc - m-am gândit. Şi, dintr-un anumit motiv - o să văd pe urmă care va fi acel motiv - sunt nevoiţi să se despartă. Şi atunci, neputând trăi unul fără celălalt, preferă să moară.

Ce frumos şi nobil subiect găsisem, m-am bucurat eu. Şi atât de repede! Probabil că o să ajung o mare scriitoare!.... Aoleu! mi-a trecut prin minte. Dar ăsta e subiectul din Romeo şi Julieta..."
"A, d-aia m-ai întrebat cine e Shakespeare?" am întrerupt-o pe mami.
"Exact... şi din Intrigă şi iubire de Schiller. Vai, ce ghinion! ce ghinion nemaipomenit! m-am întristat eu.

Ei, lasă, nu-i nimic, m-am consolat. Trebuie să găsesc altceva. Ar fi bine să mă las de subiecte de dragoste. Ce-ar fi dacă aş încerca să critic anumite aspecte negative din lumea din vremea mea. M-am gândit că cititorii le-ar gusta şi poate că, atunci, m-ar publica şi în manualele şcolare...

Aoleu! Dar Caragiale al nostru, în schiţele, nuvelele şi comediile lui, sau Eminescu, în poeziile lui satirice - oare nu criticaseră lucrurile negative de pe vremea lor?

Rău e să trăieşti atât de târziu, m-am întristat atunci din nou, tocmai în secolul douăzeci. Nu mai poţi găsi nici un subiect care să fie original. Toate au fost deja scrise înaintea ta...

Şi - stând bine să mă gândesc - mi-am dat seama că mie îmi veniseră, în numai jumătate de oră, atâtea idei pe care le avuseseră Shakespeare, Schiller, Eminescu, Caragiale! Şi cât s-or fi chinuit ei până să le găsească! Ce talent pierduse omenirea în mine!

Dar dacă m-aş fi născut acum patru sute de ani şi ceva, cam prin anul 1550 să zicem? Atunci aş fi scris eu toate aceste opere, iar ei, ei ar fi stat, cum stăteam eu acum, să-şi stoarcă mintea în căutarea unui subiect original. Şi - tot ca şi mine - n-ar fi găsit nimic..."


"Chiar crezi că s-ar fi întâmplat aşa?" am întrebat-o pe mami, neştiind dacă glumeşte, dar sperând că da. Ea însă a continuat serioasă:
"La gândul că, din cauza mea, atâţia mari scriitori n-ar mai fi existat... neputând suporta o asemenea idee... m-am lăsat de scris!"
"A, da! Ai glumit! Te-am prins! Că doar nu te-ai lăsat de scris. Nu ne-ai citit adineauri nişte poveşti scrise pentru noi?"
"Ba m-am lăsat, dar nu din această cauză, bineînţeles. M-am lăsat pentru că am avut alte lucruri de realizat: am terminat liceul, am urmat o facultate şi v-am făcut pe voi două. Nu era destul? Acum voi sunteţi deja fetiţe mari şi mă puteţi ajuta şi de aceea am încercat iarăşi să scriu. Şi am început cu nişte poveşti pentru voi. Poate că, într-o zi, voi scrie chiar un roman."

Daita se opreşte. M o întreabă din priviri dacă a terminat. Ea dă din cap că da.
- Este cam ce mi-a povestit mami într-o seară când am avut amândouă chef de vorbă. Am vrut să aflaţi şi voi asta despre mama mea.
- Şi a mea, şi a mea! completează Catrinel.
- Mulţumesc, fetelor. Mi-aţi arătat de fapt amândouă că "mama" este cel mai frumos cuvânt, le zice M. Apoi face un semn spre bibliotecă: Fraţilor, ia veniţi încoa'.

Deodată, din bibliotecă sar toţi ceilalţi 30 de fraţi ai familiei ABC şi se aliniază în stânga şi în dreapta lui M, de parcă s-ar fi vorbit dinainte... sau poate chiar se vorbiseră:


- Catrinel, o întreabă M, ştii să îi citeşti pe fraţii mei care stau în stânga mea?

Fetiţa începe:
- A, ă, â, bî...
- Sau mai bine îmi zici "be", o corectează B.
- Las-o, nu o zăpăci acum, îi zice M.
-... a, ă, î, bî-be, cî...

C ar vrea să o întrerupă şi el, dar M îi face un semn să tacă.

Catrinel continuă:
-... dî, e, fî, gî, hî, i, î, jî, cî...
- Pe mine mă citeşti "ca", intervine repede K înainte să-i facă vreun semn fratele M cu care oricum azi avusese deja un conflict.
-... jî, ca, lî, mî.
- Bravo, Catrinel. Eşti pe jumătate alfabetizată, se bucură Daita şi o strânge în braţe. Sunt mândră de tine!
- Chiar eşti? se ruşinează cea mică.
- Da, serios.
- Pot să te întreb ceva? Dar să auzi doar tu?
- Okay, zi-mi încet, dar nu la ureche, că ar fi nepoliticos faţă de oaspeţii noştri.
- Uite acolo, la fraţii din dreapta lui nenea M. Uite acolo cum îmi face cu ochiul. De ce?

Într-adevăr, O îi tot făcea cu ochiul...

Voi, dragi copii, ştiţi cumva de ce?

Până îmi răspundeţi, haideţi să le facem cu mâna fraţilor ABC şi să-i salutăm, ca să se poată retrage înapoi în cărţi, căci or fi atâţia copii care doresc să citească poveşti la ora asta.

Iarăşi am stat destul în casă. Curând o s-o pornim la o plimbare mai lungă. Vreţi tot prin Bucureşti? De acord. Şi totuşi, de astă dată aş prefera o variaţie. Aş vrea ca săptămâna viitoare să vedem Bucureştiul de sus şi poate ajungem mult mai departe de-atât şi, eventual, acolo vom afla şi răspunsul la întrebare...