Tinereţe - fără rele; bătrâneţe - haine grele!

- Nu va fi greu să-mi reţii forma, întrucât eu semăn cu... dar mai bine îmi spui tu, drăguţa mea, cu ce semăn, dacă mă întorc cu capu-n jos, uite aşa, şi J face o tumbă, apoi se aşază în cap.
- Parcă eşti un băţ de urcat pe munte, răspunde Catrinel după o matură cugetare. Ai şi culoare de băţ.
- Adică un alpenstock, vrei să spui?
- Ce-i aia?
- Vine de la cuvântul Stock din limba germană, care înseamnă baston, şi de la alpin, care se referă la munţii Alpi şi, prin extindere, la diferitele fenomene şi lucruri legate de regiunile muntoase.
- Da! Şi cuvântul alpinism, care e un sport şi se ocupă cu ascensiunile pe munţi, vine tot de la Alpi, precizează Daita.
- Aşa e. Deci cu ajutorul unui alpenstock se urcă pe munţi. Dar eu nu am forma unui astfel de toiag, întrucât acela are mânerul drept, pe când al meu este curbat, rotunjit ca la un baston pe care se sprijină bătrânii în momentul în care nu se mai pot încrede în forţele proprii. Nu ştiţi ghicitoarea aceea: cine umblă mai întâi în patru picioare, apoi în două şi mai târziu în trei?
- Da, ştiu, zice Daita. Omul! Când e mic merge de-a buşilea, adică "în patru labe", apoi se ridică în două picioare, iar la bătrâneţe are nevoie de încă unul ca să se susţină. Dar de ce să vorbim despre bătrâneţe? Nu ne interesează! declară ea brusc.
- Da, mie nu-mi place că trebuie să vorbeşti tare cu bătrânii, că-s surzi, dar dacă ţipi se enervează şi îţi zic să nu urli la ei, şi trebuie să mergi încet pe lângă ei, şi să nu ţopăi, şi să nu-i superi, şi...


- Vai, Catrinel, ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti astfel, o mustră J. Tu ai provocat-o, i se adresează apoi Daitei pe acelaşi ton dojenitor, zicând să nu discutăm despre bătrâneţe că nu te interesează. Copiii trebuie să-i respecte pe cei cu părul alb, care ajung să se sprijine în baston.
- Eu îi respect foarte mult, dar prefer să vorbim despre tineri, se dezvinovăţeşte Daita.
- Şi eu îi respect tot aşa de foarte mult, se revoltă Catrinel. De ce să-mi fie ruşine?
- Bine, bine, poate am înţeles eu greşit, dă J înapoi. E adevărat că am auzit că o iubiţi foarte mult pe Buni, aşa că sigur am înţeles eu greşit.
- Da, nimeni pe lume nu e ca Buni! zic amândouă pe un ton atât de convingător, încât J chiar bate în retragere.
- Dar, din păcate, mulţi tineri gândesc că bătrânii nu mai sunt folositori, ci mai mult îi încurcă. O să vă povestesc despre un tată şi un fiu: despre un tată ajuns la apusul vieţii, dar care şi-a adorat fiul şi s-a sacrificat pentru el, crescându-l singur, întrucât soţia-i murise; şi despre un fiu care, atâta timp cât a avut nevoie de tată, a făcut un efort să se poarte bine, dar, când acesta i-a devenit o povară, n-a ştiut cum să se descotorosească de el. Vreţi să auziţi povestea mea?
- Da, zic amândouă şi se pregătesc să-l asculte.
- Îl tot vedeam pe bătrân cât suferă în tăcere, căci niciodată nu-şi vorbea de rău fiul, găsindu-i veşnic o scuză. Eu îi eram nu numai singurul sprijin, dar şi singurul însoţitor în plimbările pe care se străduia să le facă, şontâc-şontâc, în fiecare dimineaţă şi seară spre a-şi mai dezmorţi puţin picioarele. Într-o zi m-am decis să-i spun ce gândeam, căci mă sufoca indiferenţa unicului său copil:
"Eu n-am doar puterea să-ţi susţin bătrâneţile sub formă de baston, ci pot să aduc timpul înapoi, datorită unei formule magice pe care o ştiu. Uite, o să întorc timpul cu ani în urmă, ca să vezi câte ai putut tu face pentru el - deşi acum îmi tot repeţi că n-ai făcut nimic deosebit - şi câte speranţe ţi-ai pus în el."

Bătrânul, înmărmurit că un toiag poate vorbi, nu mai putu scoate el nici o vorbă. Atunci, fără să-i mai aştept răspunsul, am şi rostit formula:

Deodată, stăpânul meu a întinerit cu vreo cincizeci de ani.
"Îţi aminteşti când îi citeai băieţelului tău această poveste din cartea fraţilor Grimm?" l-am întrebat.

Ţinând un copil blond şi buclat pe genunchi, el, adică tatăl, îi citea dintr-o carte mare şi groasă:
A fost odată un om bătrân; bătrân de tot, ai cărui ochi deveneau pe zi ce trecea mai tulburi, auzul tot mai slab, iar genunchii-i tremurau. Când şedea la masă, de-abia îşi mai putea ţine lingura în mână şi vărsa supa pe faţa de masă, iar din gură i se prelingea mereu câte ceva. Fiului său şi soţiei acestuia li se făcu silă de el, până când, în cele din urmă, l-au aşezat în colţul din spatele sobei. Puţinul pe care i-l dădeau să mănânce au hotărât să i-l pună într-un castronaş din lut; de lângă sobă, bătrânul privea către masă cu ochii umezi.

Într-o zi, mâinile sale tremurânde n-au mai putut ţine castronaşul şi acesta i-a căzut pe jos, spărgându-se. Femeia l-a dojenit, el n-a spus însă nimic, ci a scos doar un oftat. Atunci ea i-a cumpărat, de câţiva gologani, un castronaş din lemn din care să mănânce de acum înainte. Într-o zi, nepoţelul de patru ani şedea pe jos, încercând să fixeze nişte scândurele între ele.
- Ce faci acolo? îl întrebă tatăl.
- Fac un castronel din care să mănânce tata şi mama când o să fiu eu mare, răspunse copilul.

Soţul şi soţia s-au privit o clipă, apoi au izbucnit în plâns, l-au adus de-ndată pe bunicul cel bătrân înapoi la masă şi de atunci l-au lăsat să mănânce întotdeauna cu ei, fără să-i mai spună nimic dacă răsturna din când în când câte ceva.

"Eu n-o să-ţi fac niciodată aşa", îi spuse băieţelul când tatăl îşi încheie lectura. Apoi se lipi de tatăl lui şi îl îmbrăţişă.
"Ehei! aşa gândeşti acum, că eşti mic, dar când ţi-oi deveni o povară...", oftă tatăl. "Sau, cine ştie, poate voi avea tocmai eu norocul la bătrâneţe de un copil bun. Ştii ce reprezintă desenul acesta?" îl întrebă apoi, deschizând o carte.
"Explică-mi tu!"
"Se vede o floricică pe care o udă grădinarul cu o stropitoare mare. Uită-te la floare, ce drăgălaş, ce galeş îi zâmbeşte! Ştie, şmechera, că are nevoie de el ca să capete puteri. În desenul de pe pagina următoare, floarea a crescut mare-mare. Ce face când grădinarul vine cu aceeaşi stropitoare, care acum pare mică faţă de ea? Ridică un picior (vezi: frunza lunguiaţă şi îndoită din josul tulpinei parcă ar fi un picior) şi îi trage un şut grădinarului: acum nu mai are nevoie de el."

Apoi am rostit o altă variantă a formulei hocusdumbil-pocusrumbel, iar stăpânul meu, redevenit de data aceasta un bărbat de vreo patruzeci de ani, s-a regăsit pe munte, în Bucegi, într-o zi mohorâtă de toamnă, cu o ploaie ţârâită. Încerca împreună cu băiatul - care avea acum vreo şaisprezece ani - să înainteze pe Brâna Mică, pe poteca îngustă ce duce înapoi de la Crucea de pe Caraiman spre cabană. În dreapta: zidul stâncos; în stânga: prăpastia. Îi surprinsese ploaia, aerul se răcise brusc şi acum se străduiau să ajungă mai repede la adăpost. Deodată, piciorul stâng al băiatului a alunecat, el s-a dezechilibrat şi a căzut în prăpastie. Înnebunit, tatăl a scos un ţipăt de groază, dând să se năpustească după băiat.

"Stai aşa, i-am şoptit eu atunci", le povesteşte J fetelor în continuare. "Aşteaptă o clipă şi gândeşte-te. Ştii că în urma încercării tale de a-ţi salva fiul, o să zaci luni de zile cu picioarele imobilizate. Mai ştii şi că fiul tău te va arunca la bătrâneţe ca pe o cârpă veche şi folosită..."

Dar sufletul lui de părinte n-a ezitat nici o clipă. S-a repezit după băiat, a reuşit să-l tragă în sus, să-l vadă pe loc sigur, liniştindu-se că nu păţise nimic grav, ca apoi puterile să-l părăsească, terenul ud şi alunecos să-l trădeze, iar el să cadă în prăpastie. Mintea lui a fost fulgerată de un singur gând: că băiatul mai avea încă nişte ani nevoie de el. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa.

Şi-a revenit abia în spital, auzind voci în jurul său, întâi un murmur confuz, neclar, apoi glasuri tot mai distincte. A aflat astfel că-şi fracturase picioarele, că va trebui să stea mult timp cu ele în ghips, până se vor suda oasele şi, înainte de a se cufunda din nou într-un somn greu şi adânc, i-a trecut iar prin minte că avea un băiat pentru care trebuia să trăiască spre a-l creşte mare.

Apoi, rostind formula mea magică de la coadă la cap, l-am readus pe stăpânul meu la momentul prezent, îşi urmează J povestirea.
"Mai susţii că n-ai făcut nimic deosebit pentru el?" l-am întrebat. "Ţi-aş putea da încă atâtea exemple: bolile din copilărie, când i-ai stat alături şi ca mamă şi ca tată, pregătirile pentru diferitele examene, când..."
"Lasă astea! Era normal."
"Da. Poate. Ai reuşit să-l pui pe picioare, să-l creşti mare, iar el ţi-a fost apropiat cât timp a avut nevoie de tine, cât timp i-ai fost tu sprijin lui. Cum a prins el puteri, în timp ce ale tale au scăzut, cum ai tu nevoie de sprijin, el te-a dat deoparte. De două săptămâni nu s-a mai interesat dacă ai ce mânca, dacă ai cu ce te încălzi, dacă nu ţi-e rău, dacă nu-ţi trebuie ceva. Mă duc acum după el, chiar acum...."
"Lasă-l! O avea treburi importante", i-a luat tatăl apărarea. "O veni el când va fi liber. Lasă-l. E tânăr: tinereţea-i fără rele, bătrâneţea - haine grele. Ce-i trebuie lui să ştie de toate relele mele?"

- Ba eu vreau să ştiu de toate relele părinţilor şi ale bunicilor mei, zice Daita, întrerupându-l pe J. Nu mă compara cu răutatea aia de băiat. Eu n-o să fiu niciodată aşa.
- Nici eu, nici eu, adaugă Catrinel, cum să fiu eu aşa o răutate? Eu o să-i ajut pe toţi oamenii bătrâni de pe strada mea... ba din oraşul ăsta... ba din ţară... ba din toată lumea, începe ea apoi să fabuleze. Şi o să le dau din bomboanele mele, că tocma' am primit multe-multe.
- Ei, nici chiar aşa! râde J. E suficient să fii respectuoasă cu oamenii în vârstă pe care-i cunoşti sau îi întâlneşti în drumurile tale şi apropiată de ai tăi, tandră cu cei de-acasă. Să fii tu însăţi, cea bună şi caldă de acum, şi să încerci să rămâi aşa.

Dragii mei, dacă doriţi să aflaţi ce altă idee mai puţin obişnuită are Catrinel în legătură cu bomboanele primite de curând, haideţi să ne reîntâlnim săptămâna viitoare şi poate că ne va spune chiar ea...