Hoinarii

- Ce pasăre scoate un sunet care începe cu mine? le întreabă litera G pe fetiţe într-o dimineaţă senină, în care razele vesele ale soarelui bat jucăuş şi ispititor la ferestre.
- Ga-ga! Gâsca, răspunde Daita destul de repede.
- Şi alta?

Fetele se gândesc, dar nu le mai vine nici un răspuns în minte.
- Gî-gî, găina! sare deodată Catrinel.

Daita izbucneşte în râs.
- Găina nu face gî-gî! Ce-ţi veni?

Începe să râdă şi Catrinel de nu mai ştii dacă e un râs sfios pentru că a spus o prostioară sau unul voios pentru că a vrut să aibă haz. Probabil că al doilea răspuns e cel corect, căci ţopăie într-un picior, strigând cât o ţine gura: "cot-codaaac! cot-codaaac!" şi dând din braţe, ca şi cum ar imita mişcarea aripilor celei care face cot-codac, nu gî-gî.
- Deci nu ştiţi.
- Eu ştiam când eram micuţă o pasăre care făcea ceva cu b de la nenea B, îi zice Catrinel uitându-se şmechereşte la el, după care face o tumbă pe jos.
- De ce faci tumbe pe covor? o întreabă sor-sa. Nu e un gest frumos faţă de oaspetele nostru.


- Păi nu aşa făcea nenea B când se-mbătase?
- Văd că azi eşti pusă pe şotii! zice G.
- Pe ce-s pusă?
- Adică faci năzdrăvănii.
- Eu fac? Voi aţi făcut atunci, ştii tu când, îi zice cea mică şi râde iarăşi.

G vrea să fie împăciuitor, aşa că revine la cele dinainte şi o întreabă:
- Ce pasăre ziceai că face ceva cu b?
- Când eram micuţă şi mă întrebau cum face "cucu", ziceam că face "bau!", hihihi.
- Ei, asta-i bună!... Adică da, e bună! râde şi G. Acum ştii cum face cucul?
- Da. Face "cu-cu". Mi-a spus mami că se strigă singur, hihihi.
- Mă bucur că azi eşti atât de veselă. Dar vreţi să vă povestesc despre zburătoarea aceea care scoate un sunet cu g sau nu?

Daita se mai gândeşte puţin, apoi îi spune:
- Da, zi-ne, că habar n-am despre ce pasăre e vorba.
- Hai să vă ajut niţel: este o pasăre care poate fi dresată să se întoarcă la locul de unde a fost trimisă, putând fi astfel folosită în transmiterea unor mesaje, le explică G.

Daita dă din palme, bucuroasă:
- Ştiu! E porumbelul călător. Seamănă cu guguştiucii ăştia de care e plin pe-aici, dar porumbelul e, de fapt, cu totul altceva. Şi mai ales porumbeii călători.
- Aşa e! Deşi ai putea crede că este vorba despre aceeaşi pasăre, deosebirile dintre guguştiuci şi porumbei sunt mari, dar nu o să intrăm azi în astfel de detalii.
- Am văzut mai demult un film care se petrecea în timpul războiului şi în care porumbeii erau folosiţi exact cum zici tu, pentru a transmite mesaje, fiind mai greu de urmărit şi de doborât de duşman, pentru că ei călătoreau pe sus, nu pe pământ, zice Daita.
- Exact! Foarte bine spus! Şi cum fac porumbeii? o întreabă G pe cea mică.
- Fac glu-glu, răspunde Catrinel, mândră de cunoştinţele ei în materie de păsări. Adică glu-glu cu g de la tine, completează şi mai mândră de cunoştinţele ei în materie de litere.


- Bravo! Ei bine, eu vă voi povesti o întâmplare petrecută cu două duminici în urmă la noua dresură de porumbei din Băneasa, unde, la ora opt şi jumătate dimineaţa era mare forfotă; curând urma să aibă loc plecarea porumbeilor călători, cum le zici tu, se uită el spre Daita, sau voiajori, cum le zic eu: Vremea era superbă. După o săptămână întreagă - în care, dacă n-am fi văzut în calendar că suntem în luna mai, am fi crezut că trăim nişte zile de sfârşit de iarnă - cerul se înseninase în cele din urmă. Soarele privea cu măreţie în jur, conştient parcă de importanţa lui.

Se făceau ultimele pregătiri. Li se puneau porumbeilor, la picioruş, inelul cu numărul "matricol'" şi un bileţel pe care scria: Bun găsit, prietenilor! sau Multe salutări de la Băneasa sau Eu sunt Niţa-porumbiţa sau Eu sunt Nelu-porumbelu.

Itinerariul călătoriilor de dresaj era scurt: până la Snagov, Chitila, Buftea sau Mogoşoaia. La ora zece fix, a avut loc startul. Zeci de porumbei s-au înălţat spre boltă, ca nişte avioane minuscule, care străluceau în lumina soarelui. Curând după aceea, se mai zăreau doar multe puncte albe, brăzdând albastrul în direcţii diferite şi scufundându-se unul câte unul în oceanul cerului.

Acolo, porumbeii erau în împărăţia lor, netulburaţi de nimeni şi nimic: văzduhul cel fără limite. Cât de plăcut trebuie să fie să zbori la o asemenea înălţime!
- Ce-i aia văzduhu'? vrea să ştie Catrinel.
- Văzduhul este aerul, dar mai sus, acolo la înălţimi, îi arată G pe fereastră, apoi continuă: Mii de păsărele ciripeau în pădurile înverzite ale Bucureştiului, ştrandurile erau pline de lume, zâmbetul se aşternuse pe buzele tuturor. După două ore, porumbeii s-au întors. Apoi au început să se plimbe relaxaţi prin curtea lor, plini de mândrie că-şi îndepliniseră atât de bine misiunea şi aşteptându-şi recompensa: un amestec din grăunţe de porumb, orz, ovăz, grâu, secară şi din seminţe de floarea-soarelui, cânepă şi rapiţă, de le lăsa gu... ciocul apă, numai când se gândeau la astfel de bunătăţi.

Doar doi lipseau: Hulub şi Hulubiţa. Ce se întâmplase oare cu ei? Avuseseră tot timpul să se întoarcă. Rătăciseră drumul? Poate că se opriseră să facă o baie în lacul Mogoşoaia şi ierburile îi trăseseră la fund? Sau trăsese vreun puşti cu praştia după ei? Este greu de crezut să-i fi nimerit, pentru că porumbeii au o rază vizuală foarte mare, ceea ce îi face să vadă şi aproape tot câmpul din spate, pentru a se feri de duşmani. Dar dacă nu se uitaseră atenţi în jur, deşi erau bine dresaţi s-o facă, şi fuseseră totuşi vânaţi de vreun câine sau vreo pisică, prinşi de vreo rozătoare sau chiar atacaţi de vreun uliu, pentru care sunt un adevărat deliciu? Toţi dresorii erau alarmaţi.

Pe la ora două după-amiază, când şi cei mai optimişti îşi pierduseră orice speranţă de a-i recupera, un băieţel a venit alergând să anunţe că la capătul străduţei apăruseră doi porumbei.

Chiar ei erau! Veneau agale, romanţioşi, mergând unul lângă altul în acelaşi pas, ca şi cum totul s-ar fi aflat în perfectă regulă. Au fost întâmpinaţi cu o ploaie de întrebări:
"Ce-i cu voi?"
"Ce s-a întâmplat?"
"Pe unde aţi zburat până acum?"
"La ora asta se vine, hoinarilor!"
"Se poate să ne daţi asemenea emoţii!"

Hulub şi Hulubiţa s-au uitat pieziş unul la altul - foarte stingheriţi. Apoi, de emoţie, au lăsat privirea în jos. Nu ştiau ce să zică, nici cum să înceapă...

În fine, el, mai curajos - şi îndemnat şi de ea cu o uşoară lovitură de cioc în aripă -, şi-a făcut curaj şi a răspuns cu jumătate de glas:
"Vă rugăm să... să ne iertaţi... dar era atât de frumos... o vreme atât de... o vedeţi, nu?... încât la întoarcere am venit pe jos!"

G se opreşte şi se uită îndelung la fetiţe. E semn că şi-a încheiat povestea...
- Ce drăguţ trebuie fi arătat când şi-au lăsat privirea în jos de emoţie! Eu cred că s-au îndrăgostit! exclamă Daita.
- Cam da, o aprobă Catrinel.

Apoi se duce în faţa oglinzii ca să vadă cum arată ea dacă îşi lasă privirea în jos... numai că, lăsând-o în jos, nu se mai poate vedea. Nu ştim cum a rezolvat cea mică această dilemă, căci cea mare are acum ea însăşi o problemă:
- Mi-am amintit că diriga noastră, care e profa noastră de naturale...
- Am auzit de ea, o întrerupe G. Mi-au spus fraţii mei F E L şi H I T, care au fost cu voi la pădure săptămâna trecută, că diriginta ta este foarte drăguţă. Auleo, scuze că te-am întrerupt: ce ziceai că ţi-ai amintit?

- Ne-a povestit că porumbeii au ceva în pleoape, nu-mi mai amintesc ce exact, care face posibil să li se lipească lacrimile de ochi, aşa că ei pot zbura cu viteze mari şi când aerul este foarte cald, fără ca ochii să li se usuce. Atunci porumbeii pot să zboare fără să clipească, ceea ce altfel ar fi imposibil. Ar fi la fel de imposibil ca atunci când stăm cu capul afară pe geamul unei maşini care merge foarte repede şi vrem să nu clipim, dar pentru că ochii ni se usucă de la curentul de aer, nu putem. Aşa o fi?
- Păi... ce să zic... uneori mă mai lasă memoria. Dar ştiu că oamenii clipesc de vreo 15 mii de ori pe zi.
- De 15 miiii? exclamă Daita.
- Da. Aşa se pare. Este o necesitate, dar, pentru fetele cu gene frumoase, aşa ca voi, şi o modalitate de a-şi scoate genele în evidenţă, zâmbeşte apoi G. Poate că şi de aceea, femeile clipesc mai des decât bărbaţii.


În timp ce Catrinel exersează acum în faţa oglinzii şi clipitul des, nu numai lăsatul privirii în jos, Daita revine la ale ei:
- Ce ştii despre ceea ce ne-a zis diriga?
- Păi... eu mă aflu în atâtea cărţi, le citesc pe toate, dar mai şi uit, căci sunt un simplu g, nu întotdeauna de la "geniu", o dă G cotită. Ştiu însă că porumbelul este o bună pasăre zburătoare şi datorită faptului că oasele lui sunt subţiri şi pline cu aer, ceea ce îi uşurează zborul. Dar acum, după ce ne despărţim, o să intru la loc în cartea potrivită; o să mă duc direct în Ghidul - cu g de la mine, adaugă mândru - dresorului de porumbei, şi o să verific. Pa, fetelor, am şi plecat, le zice apoi grăbit.

Însă, înainte de a se face nevăzut în bibliotecă, îi mai spune lui Catrinel, scoţându-şi capul de după o carte:
- Să ştii că eşti foarte dulce şi când laşi privirea în jos, chiar dacă tu nu poţi să vezi atunci cum arăţi, şi reuşeşte să îi smulgă fetiţei un chiot de bucurie şi să mai provoace nişte fâlfâiri suplimentare de gene.

Data viitoare, dragii mei, nu ne vom limita să aflăm cum este văzduhul deasupra pădurii Băneasa, ci vom încerca să aflăm cum este aerul pe înălţimi de munte. Poate ajungem chiar pe Caraiman...