O dimineaţă de neuitat

Dragii mei, v-am promis o dimineaţă de neuitat. Încerc să mă ţin de cuvânt. Pentru fetiţele mele aşa a fost, mi-aş dori să fie şi pentru voi.

- Scularea! li se adresează E într-o dimineaţă fetelor. Este o zi superbă. Haideţi să ne plimbăm printr-un parc.
- Nu pot veni cu voi, îi răspunde Daita, frecându-şi ochii ca să alunge ultimele rămăşiţe dulci ale somnului. Azi, membrii cercului iubitorilor de natură mergem cu doamna de naturale la Băneasa. Ea este şi diriga noastră.
- Perfect! Venim şi noi cu tine! exclamă E.
- Toţi treizeci şi unu? se sperie fata. Nu se poate. De-abia m-a convins aseară sor-mea să o iau pe ea. Mi-a stat pe cap toată seara.

Catrinel deschide şi ea un ochi, auzind că se vorbeşte despre ea, şi pare că vrea să protesteze, aşa că Daita i-o ia înainte:
- Acum să nu îmi zici iar că tu nu stai pe capul meu, ci pe scăunel, că nu mai ţine...
- Cine, scăunelu'? întreabă Catrinel cu candoare... sau ca s-o enerveze, cine poate şti care este de fapt cauza.

E îşi drege glasul, ca să pună capăt unui conflict încă în faşă şi să continue ideea întreruptă:
- Nu venim toţi treizeci şi unu. Îi luăm doar pe F, pe H, pe I, pe L şi pe T, o lămureşte pe Daita.
- Da' de ce tocmai pe ei? vrea să ştie Catrinel.
- Daita, tu ştii să-i răspunzi surioarei tale? i se adresează E.

Daita se gândeşte ce se gândeşte, apoi, sincer:
- Habar n-am!
- Ce avem noi, aceste şase litere, altfel decât ceilalţi fraţi? Uitaţi, o să vă desenez pe o foaie.

E desenează cu cele trei degete ale sale: E, F, H, I, L, T.
- Ştiu! se luminează deodată Daita.
- Ce ştii ş-io nu ştiu? o întreabă Catrinel îmbufnându-se.
- Uită-te atent! Toate aceste şase litere sunt formate din linii drepte dispuse doar orizontal sau vertical.
- Ce-i aia? Se gândeşte niţel, apoi: Adică numai ele sunt bine dispuse, celelalte sunt triste? Şi-atunci nu le luăm cu noi?

Daita începe să râdă tare. E, mai delicat, îşi pune cele trei degete la gură şi zâmbeşte uşor îndărătul lor.
- De ce râzi, Daita? nu pricepe Catrinel şi se bosumflă şi mai rău. Râzi de mine în faţa lui?!

Daita îi trasează o linie orizontală: - şi una verticală: |
- Uite aici ce-am desenat pe hârtie: prima linie e culcată, ea se numeşte orizontală; a doua, cea verticală, stă drept în picioare, îi explică ea în continuare.
- Eu, îi întrerupe E lămuririle, sunt făcut dintr-o linie verticală şi trei braţe orizontale. Fratele meu F are cu un braţ mai puţin; H are două beţe verticale ţinute la mijloc de unul orizontal; I este fratele nostru cel mai simplu, dar care se ţine cel mai drept; L parcă ar fi o trotinetă; iar T... el te primeşte întotdeauna cu braţele deschise.


- Bun, dar de ce i-ai ales pe ei? vrea să ştie şi Daita.
- O să vezi acolo. Şi o să vezi cât de folositori îţi vom fi.

Fata se tot codeşte să-i ia. Oare nu-i suficient că asta mică se ţine ca o codiţă de ea şi nu vrea s-o lase cu nici un chip să plece singură? S-ar putea ca diriga să se supere c-o aduce şi pe sora ei. Dar ce-ar zice dacă ar vedea-o venind cu un cârd întreg după ea!

E îi simte ezitarea şi o linişteşte:
- Ca să nu te jenezi cu o suită atât de numeroasă, vom sta la depărtare şi-ţi vom sări în ajutor doar la momentul potrivit.

Deşi Daita nu înţelege la ce moment "potrivit" se referă E, îi mulţumeşte pentru discreţie.

"Noroc că doamna e atât de drăguţă", se gândeşte apoi. "Totuşi nu cred c-o să se supere. O să mă înţeleagă că n-am avut cum să scap de sor-mea. Bine că măcar nu vor fi şi literele la vedere."

Ajunse după vreo oră la Băneasa, fetele sunt întâmpinate de un grup vesel de colege şi colegi.
- E surioara ta?
- Ce dulce e!
- Îţi seamănă leit!
- E la fel de blondă ca şi tine.
- Ce micuţă e!
- Da! Parcă-i Daita în miniatură.

Asaltată astfel, Catrinel nu ştie ce să facă. Daita o smulge din mijlocul avalanşei şi fuge cu ea la dirigintă.
- Doamnă, am adus-o şi pe sora mea. Sper să nu vă supăraţi, dar n-am reuşit să scap de ea.
- De ce să scapi de ea? De o fetiţă atât de drăgălaşă şi de cuminte! Cum te cheamă?
- Ana-Catrina, de-abia se aude glasul timid.
- De ce laşi ochii în jos? Lasă-mă să ţi-i văd. Sunt tot verzi ca ai surorii tale? încearcă profesoara s-o facă să ridice capul.
- Nu.
- Dar cum sunt?
- Negri.
- Nu te cred, până nu-i văd.

Atunci Catrinel ridică ochii.
- Ei! în sfârşit. Nu-ţi mai ascunde ochii, că sunt aşa frumoşi! Nu trebuie să fii atât de timidă. Eşti fetiţă mare.
- Colegele Daitei au zis acu' că-s mică.
- Aşa au zis? se amuză profesoara.
- Da.
- Ele ţi-au spus că eşti mică, iar eu - că eşti mare... ştii de ce? Pentru că totu-n viaţă e relativ. O să mă întrebi ce înseamnă "relativ"... Copii, până sosesc şi ceilalţi, jucaţi-vă de-a v-aţi ascunselea! li se adresează elevilor. Să nu vă îmbrânciţi. Şi să staţi tot timpul în raza mea vizuală. Vă urmăresc de aici.

Atât aşteaptă copiii ca să o şi zbughească la joacă.
- "Relativ" înseamnă, continuă profesoara, când acelaşi lucru este văzut diferit de două persoane diferite sau din două locuri diferite. Când eram mică, aşa cam ca tine - vezi, acum am zis că eşti mică, pentru că te-am comparat cu mine - părinţii mi-au cumpărat un cal de jucărie, pe care l-au instalat în dormitor în mijlocul covorului. Îmi plăcea să mă urc pe el, să "călăresc"; el se legăna în faţă şi în spate. Calul mi se părea imens şi când mă balansam pe el aveam impresia că aş călări un cal adevărat şi plăcerea mi se împletea întotdeauna cu puţină teamă. Au trecut anii, fraţii mei şi cu mine am crescut, iar calul a fost dus în podul casei, nemaifolosind nimănui.
- Sărăcuţu'! exclamă Catrinel.
- Stai aşa, nu te necăji, pentru că având apoi eu, la rândul meu, un băieţel, am coborât calul la locul său de cinste, în mijlocul dormitorului. Zăcând în pod ascuns după tot felul de vechituri, nu-l mai văzusem de ani de zile. Când l-am pus în dormitor, mi s-a părut atât de mic, de nu-mi venea să cred că-i acelaşi cal impunător din copilăria mea. De ce? Eu mă făcusem mare, mă înălţasem, în timp ce el rămăsese acelaşi, adică mic faţă de mine cea de acum. În schimb, l-am observat pe fiul meu de trei ani, făcând nişte ochi imenşi, miraţi şi lăsându-se cu greu convins să "călărească" un cal atât de mare pentru el.

Catrinel râde. A înţeles la ce se referă doamna şi, în acelaşi timp, începe să-i piară timiditatea.
- Ai zburat vreodată cu avionul?
- Nu, da' a fost Daita şi mi-a povestit, răspunde Catrinel, căci i se dezlegase şi limba.
- Ţi-a spus cum se vedeau casele, pădurile şi râurile de sus?
- Micuţe.
- Ei, vezi, şi acest lucru e relativ. Aceeaşi casă, văzută de aproape, pare foarte mare, văzută de la distanţă, îţi dă impresia unei căsuţe pentru pitici.
- Da, chiar aşa a zis şi ea: că părea un oraş de jucărie sau pentru pitici.
- Ţie-ţi plac poeziile? o întreabă apoi profesoara, văzând că fetiţa începuse s-o privească mai cu încredere.
- Da.
- Atunci o să-ţi spun o poezie despre un miel. Vrei?
- Vreau.
- Ascultă:
- Ce-i aia?
- Ce-nseamnă galant? Adică mergea aşa încât să le cucerească pe fetele-elefant. Dar stai că mai bine schimbăm rima:
- Doamnă! se îndreaptă doi băieţi spre profesoară, când ridicăm căsuţa în pom?

Se refereau la o căsuţă din lemn făcută de ei la traforaj, ca să servească drept cuib păsărelelor.
- Chiar acum, dacă vreţi. Dar nu prea ştiu cum veţi reuşi voi să vă căţăraţi în copacii ăştia. Crengile încep foarte sus pe trunchi.

Atât au aşteptat E şi cu ai săi fraţi, ca să răsară fiecare de după un copac chiar în mijlocul grupului.
- Auleu! Ce-i cu omuleţii ăştia? se sperie copiii.
- Nu vă temeţi! Noi suntem prietenii copiilor, suntem literele alfabetului şi am venit cu Daita şi Catrinel ca să vă ajutăm.
- Sunt prietenii tăi? o întreabă copiii miraţi pe Daita. Nu ne-ai povestit niciodată despre ei.
- Ne-am împrietenit de curând, de când au acceptat să m-ajute s-o învăţ pe Catrinel să citească.
- Şi a învăţat?
- Ei! mai are mult. Suntem de-abia la începutul alfabetului.
- Dar pe noi şase ne citeşte deja! se laudă E. Vreţi să vedeţi?
- Da, răspunde un cor de voci de copii.

Cei şase şuşotesc ceva între ei, apoi se aşază în două grupuri de câte trei.
- Ce scrie acolo? o înghionteşte Daita pe Catrinel.
- Fî... e... lî... fîelî...
- Adică FEL, o ajută Daita.
- Şi hî... i.... tî... hîitî...
- Adică HIT. Bravo! se bucură Daita, uitându-se mândră în jur după efect.
- Şi eu am o surioară! zice o colegă a Daitei. Nu vreţi să m-ajutaţi şi pe mine s-o învăţ alfabetul?
- Mai întâi să ne terminăm misiunea de acum. Apoi, vom mai vedea. Nu promitem nimic, răspunde F plin de importanţă.
- Şi eu am un frăţior de patru ani, se aude o altă voce.
- Şi eu de patru ani şi jumătate!
- Eu de trei ani şi zece luni şi... şi o săptămână!
- Sora mea are cinci ani şi două luni.
- Bine, am înţeles! îi potoleşte I. Vom trece, pe rând, pe la toţi, le spune apoi, mai împăciuitor decât fratele său F. Nici un copil n-o să rămână neştiutor de carte. Dar toate lucrurile - la timpul lor. E bine aşa, copii?
- Noi am venit de fapt, le explică F, ca să v-ajutăm să instalaţi căsuţa-cuib în pom.
- Cum ne puteţi ajuta? se arată Daita mirată.
- Uite aşa! Fraţilor, un, doi, trei şi... hopa sus!

Sub ochii uimiţi ai copiilor, dar şi ai profesoarei, se formează o scară... ce mai, chiar o scară în toată regula. Cum? T se propteşte bine în pământ şi pe umerii lui sare H, deasupra sa E, peste el F, apoi L.
- Acum daţi-mi căsuţa! cere I.

O ia şi se urcă pe umerii lui T, apoi pe ai lui H, ai lui E şi ai lui F, iar de-acolo... sus! pe capul lui L. Cocoţat astfel în vârful "scării", ajunge uşor la ramura cea mai de jos a copacului. Se caţără pe ea, apoi sare sprinten din cracă în cracă, până la locul indicat de jos de către copii.
- Acum ce fac? întreabă I.
- Fixezi cuibul între două crengi, îi arată profesoara.


- Dar cu ce-l fixez?

Tăcere. Nimeni nu s-a gândit să aducă nişte cuie şi un ciocan.
- Am o idee! spune L într-un târziu. Să cerem ajutorul fratelui nostru Ţ. El are forma unui ciocan şi ne poate ajuta să batem cuiul.

I întreabă:
- Care cui?
- Codiţa lui.
- Crezi că ne-o va da?
- Ne-o va-mprumuta.
- Dar de unde-l luăm acum pe Ţ? Cine ştie pe unde o fi umblând? zice Daita.
- Vezi tu acolo în iarbă plăcuţa aceea? o întreabă L.
- Da.
- Ce scrie pe ea?
- "NU RUPEŢI FLORILE".
- Exact. Ia du-te şi roagă-l pe Ţ să vină să ne ajute.

Daita se duce în faţa plăcuţei şi îi explică lui Ţ despre ce-i vorba.
- Îmi pare rău, dar nu pot pleca acum de-aici. Dacă-mi părăsesc locul, rămâne scris: "NU RUPEI FLORILE". Mai mare râsul!

Profesoara, care se află în spatele Daitei, se gândeşte atunci să-l roage şi pe I să vină cu ei.
- Tu eşti probabil fratele geamăn al celui cocoţat acolo în pom.
- Da.
- Nu vrei să-l ajuţi şi să ne ajuţi şi pe noi să terminăm mai repede treaba începută? Dacă vii şi tu, cred că Ţ nu ne va mai refuza. Va rămâne scris pe plăcuţă: "NU RUPE FLORILE", ceea ce e corect, chiar dacă nu e exprimat tot la fel de politicos.
- Bine, se învoieşte I, îl ia de mână pe Ţ şi amândoi sar jos de pe plăcuţă.

Se caţără apoi pe scară şi ajung curând la I-UNU. În timp ce el ţine cuibul, I-DOI îl ia pe Ţ de picior şi bate "cuiul" (codiţa) cu ajutorul braţelor lui T, transformate în ciocan.
- Să nu mă lăsaţi mult timp aici! îi roagă "cuiul", adică sedila. Eu vreau înapoi în codiţa lui Ţ, se vaită apoi.
- Cum găsim un cui adevărat, venim să te luăm, îi promite fostul Ţ, rămas acum un simplu T.
- Ce s-ar fi întâmplat, dacă în loc să-i rugăm pe Ţ şi pe I să ne ajute, i-am fi rugat pe N şi pe U? îşi întreabă Daita profesoara. Ar fi rămas pe plăcuţă: "RUPEŢI FLORILE".
- NU cred, pentru că probabil că ei doi ar fi refuzat să ne ajute tocmai din această cauză.

Cu ajutorul fraţilor zglobii, copiii şi profesoara lor reuşesc să rezolve destul de repede tot ce se mai iveşte şi pătrund în lumea minunată a plantelor şi animalelor. La un moment dat, când o fată zăreşte în iarbă un pui de pasăre, stând zgribulit şi lipsit de apărare, tot prietenii Daitei şi ai lui Catrinel izbutesc să-i descopere cuibul. Apoi, formând din nou scara fermecată, pun puiul la loc lângă frăţiorii săi.

Iar înainte de a se despărţi de litere, copiii reuşesc să le smulgă promisiunea că, în curând, dar pe rând, îi vor vizita pe toţi cei care au fraţi sau surori mai mici, spre a-i introduce şi pe ei în lumea ştiutorilor de carte.

Într-adevăr, o dimineaţă de neuitat!

Vreţi să mai facem şi data viitoare o plimbărică, dragii mei? Vă propun tot la Băneasa, pentru că aici par a se întâmpla lucruri mai speciale...