Legenda Salciei

Unde rămăseserăm data trecută? Exact! Eram la începutul legendei Salciei, pe care se pregătea să le-o povestească fetelor mele o literă a alfabetului. Mai ştiţi care? Da, văd că ştiţi, adică nu Da, ci De, mai bine zis: D.

Haideţi să-l ascultăm pe D - cu care face astăzi bine cunoştinţă Catrinel - ce i-a povestit într-o zi unui băieţel răutăcios. Acesta îl tot folosea ca arc, iar pe Î cu vârful său ascuţit îl punea ca săgeată, pentru a ochi biete păsărele. Vă amintiţi, desigur:


Pe vremea când Pământul era cu mult mai tânăr şi oamenii începuseră să cunoască şi alte unelte decât cele făcute din piatră - iar principalele lor preocupări erau lupta pentru hrană şi vânătoarea de animale -, arborii, florile şi toate plantele erau încă stăpânii Pământului. Iar dintre plante, copacii erau cei mai mari şi mai puternici.
 

În timpurile acelea îndepărtate, Salcia nu avea capul plecat spre pământ, cum îl are în zilele noastre, arătându-ne astfel că-i tristă, ruşinoasă, sau poate că vrea să cugete, ci era mândră şi veselă şi îşi ridica fruntea sus de tot, spre lumină, zâmbind mulţumită Soarelui. Şi cum să nu fie mulţumită, când o răsfăţau toţi copacii, că doar era singurul arbore-femeie! Stejarul, Mesteacănul, Oţetarul, Paltinul, Teiul, Nucul, Salcâmul, Pinul, Castanul, toţi o înconjurau cu nespusă dragoste.
 
Fagul, zărind-o într-o zi la poalele unui munte, şi-a întins ramurile bogate către ea, şoptind astfel:

Salcia-l asculta, cum el îi grăia, dar nu se-ndura, răspuns ca să-i dea. Era Fagul frumos, dar parcă... dar parcă îi lipsea ceva, o semeţie care s-o tulbure până în adâncul fiinţei, făcând-o să-i freamăte frunzele până în vârful fiecăreia dintre fibrele ei.
 
Într-o zi, tot plimbându-şi privirea visătoare spre înălţimi, l-a zărit sus, mult mai sus decât era Fagul, pe regele copacilor şi fala pădurilor: Bradul. Pe loc s-a îndrăgostit de el: era neasemuit de falnic şi de chipeş!
 
Fagul, simţind primejdia, a pornit să urce muntele, spre a-şi înfrunta rivalul. Dar n-a avut de ce să se lupte, căci Bradul nu privea niciodată în jos, spre poalele muntelui, unde sălăşluia Salcia. El râvnea mai sus, mult mai sus; el o iubea pe zâna nopţilor: Luna. Pentru a ajunge cât mai aproape de ea, Bradul a început să urce până spre creştetul munţilor uriaşi. Iar Luna, dornică de dragoste, cobora în fiecare noapte până în vârful Bradului şi se lăsa strânsă în braţe. De jos, de la poale, Salcia observa tot şi, îndurerată, a început să verse lacrimi amare, plecându-şi capul încununat de plete strălucitoare.
- Nu mai plânge, o! Salcie, i-a şoptit într-o zi Vântul, adiindu-i prin plete. Voi urca eu până la Brad şi-i voi cere socoteală.
 
Salcia, până deunăzi atât de mândră, de neîncovoiată, a consimţit acum. După legănarea Bradului, şi-a dat seama că Vântul ajunsese printre crengile lui. A aşteptat zile întregi răspunsul Vântului, dar acesta nu s-a întors la ea. Firele de iarbă se unduiau în bătaia lui, florile se mlădiau sub suflarea lui, ramurile pomilor dănţuiau, frunzele foşneau în adierea lui, izvoarele susurau şi apele şopoteau sub mângâierea lui, pădurea întreagă vibra în vuietul lui, dar ea zăcea nemişcată, nerăcorită, neînviorată de nici o boare. Şi a continuat să plângă multe, multe zile, până ce la picioarele ei s-a format un lac întreg de lacrimi. Nemaisuportând s-o vadă cum se ofileşte şi îi piere strălucirea, florile au ţinut sfat:
- Mă voi înfăţişa Bradului şi voi sta de vorbă cu el, a spus Floarea-Soarelui.
- Dar cum poţi tu să ajungi până la el? au întrebat-o suratele ei.
- Îmi voi arunca sămânţa în bătaia Vântului, sămânţa va cădea la poalele Bradului şi din sămânţă voi prinde noi rădăcini şi voi creşte, înălţându-mă chiar lângă el.
 

Dar n-a izbutit. Sămânţa ei era mult prea grea. Cum încerca să-şi ia avânt pe-o aripă de vânt, cum se prăbuşea la pământ, după primele fâlfâiri, căzând.
- Voi încerca eu ceea ce n-a reuşit surata noastră, s-a încumetat atunci o gingaşă Nu-mă-uita. Iar când îi voi cânta cântecul meu de dragoste cel de neuitat, nici Bradul nu va mai putea uita vreodată cele rostite de mine.
- Te însoţesc, i-a spus Margareta. Pe strunele petalelor mele care-mi înconjoară mijlocelul galben îi voi cânta Bradului dacă o iubeşte sau n-o iubeşte. Apoi îi voi dansa, îmbrăcându-mi fusta albă, formată doar din acele petale care-i vor şopti în foşnetul lor cadenţat că o iubeşte, o iubeşte, o iubeşte pe Salcie.
- Iar eu, le-a zis Păpădia, transformându-mi părul bălai într-o coroană albă-nspumată, voi purta seminţele voastre pe puful meu înaripat până în vârful Bradului, acolo unde poposeşte noaptea Luna, înfruntând privirile noastre mustrătoare, fără pic de inimă.

Cele trei au pornit-o în lunga călătorie. Numai că cine pleca la Brad nu venea de-acolo cu nici un răspuns pentru Salcie. Florile au dispărut în desişul muntelui sau poate printre miile de ace ale Bradului, cine ştie?

Atunci s-au întrunit la sfat pe nişte ramuri de Stejar două păsărele. Hotărâte s-o ajute pe Salcie, şi-au luat zborul către înaltul cerului, spre a duce Bradului mesajul lor. Dar un băiat răutăcios, văzându-le cum se avântă, le-a ochit cu arcul său ce nu era decât cu puţin mai mare şi mai puternic decât o praştie, dar suficient pentru ca săgeata-i ascuţită să curme viaţa bietelor păsărele ce au căzut din înalt la poalele Salciei, pradă capriciului unui copil nesăbuit. Cu crengile-i lungi, Salcia le-a săpat culcuş lângă rădăcinile sale, apoi a lăsat să-i picure - asemenea unor lacrimi - frunze din trupul ei peste mormânt şi astfel le-a îngropat pe veci.

Cutezând să ridice într-o zi privirea spre Brad şi văzându-l cât de tânăr şi de verde se ţine - în comparaţie cu ea, care se ofilise şi îngălbenise aproape complet - Salcia a simţit cum o înjunghie durerea din creştet şi până-n rădăcini şi a grăit astfel:
De atâta suferinţă, Salcia s-a zgribulit şi mai tare, ajungând să atingă cu crengile pământul, de parcă săruta glia de sub ea. Din ziua aceea, Salcia a rămas aşa, adusă din spate şi plângătoare. Nu mai putea observa ce se petrecea în jur, ci doar ce-i oglindea lacul ei de lacrimi.

Venirea primăverii o ghicea după mireasma proaspătă şi îmbătătoare care plutea în văzduh, după ciripitul vesel al păsărelelor, după ivirea căpşoarelor mirate ale firelor de iarbă la poalele ei, după deschiderea cupelor aromate ale ghioceilor, ale violetelor, viorelelor şi clopoţeilor, sorbind cu nesaţ stropii de rouă, după explozia mugurilor pe ramuri şi după azurul cerului reflectat în lacul ei de lacrimi ce se înălbăstrise şi el, asemenea cerului.
 
Apoi, încetul cu încetul, zilele se lungeau, Soarele se odihnea mai îndelung pe boltă şi aerul devenea dogoritor; vedea în oglinda lacului cum copacii îşi îmbrăcau veşmintele bogat împodobite în nuanţe de verde; atunci ea ştia că venise vara.
 
Cu timpul însă, atmosfera se răcea şi primele păsări, acelea care erau mai grăbite, îşi începeau marea călătorie spre ţările eternei veri, cerul devenea pătat, plantele de lângă rădăcinile ei căpătau culori purpurii, apoi ruginii. Pomii plângeau plecarea verii şi a tinereţii şi strălucirii lor, vărsându-şi îngălbenitele frunze ca pe nişte lacrimi grele şi amare spre pământ, despuiaţi tot mai mult pe zi ce trecea de frumoasele haine pe care le îmbrăcaseră cu atâta mândrie. În lacul ei se reflecta muntele, pătat şi el ca şi cerul. Numai că petele lui erau ruginii şi verzi. Ruginiu era Fagul, care îmbătrânea şi el ca şi ceilalţi copaci, învins, supunându-se legilor naturii; verde era eternul, neînduplecatul Brad, cel veşnic tânăr, cel fără de oboseală, fără de bătrâneţe, fără de milă, falnic şi chipeş ca în prima zi când îl zărise Salcia.
 
Noaptea îşi trăgea acum mai devreme vălul ei negru peste Pământ. Soarele îşi întârzia din ce în ce mai mult răsăritul, uneori chiar uita să mai apară. Cerul devenea alburiu... şi, într-o zi, Salcia se trezea înveşmântată în alb, iar la picioarele ei, în locul lacului albastru, limpede şi rece, era un covor alb şi spumos deasupra unei oglinzi de gheaţă: însemna că venise iarna. Salcia îşi strângea, zgribulită de frig, crengile golaşe una lângă cealaltă, ca să nu mai lase loc Vântului să treacă printre ele cu suflarea-i îngheţată.
 
Aşa trecea un an, şi trecea încă unul, şi apoi încă unul...
 
Din când în când, bătrâna Salcie zărea în lacul ei de lacrimi reflectându-se Luna. Atunci, aducându-şi aminte că aceasta fusese vinovată de toate suferinţele ei, îi venea s-o împungă cu frunzele-i lungi şi ascuţite, asemenea unor ace. Şi încerca să se întindă cât mai aproape spre imaginea vrăjmaşă, s-o atingă cu ramurile ei lungi şi mlădioase şi s-o strângă, s-o înţepe, s-o stingă, să-i distrugă lumina şi strălucirea. Numai că, tocmai în acea clipă, Luna părea că se aprinde mai tare şi, ridicându-se de pe lac, cobora în braţele altui brad, pentru a amărî o altă salcie...
 
Aşa s-au petrecut lucrurile... Iar eu, de când am aflat care e povestea Salciei, de câte ori văd cum se strâng atâtea sălcii ca să plângă în jurul unui lac, mă întreb: oare nu e păcat să fie triste o veşnicie, când atâţia alţi arbori le privesc cu drag?

D se opreşte, uitându-se o clipă tăcut la fete. Liniştea chiar se prelungeşte câteva momente.
 
 
- Chiar aşa a fost? întreabă apoi Daita.
- Ca orice legendă, nici povestea mea nu este adevărată, îi răspunde D.
- Mai ales că ea nu este potrivită pentru toate limbile. Poate că în alte limbi salcia nu este substantiv feminin, iar ceilalţi pomi sunt, de exemplu, de genul feminin, remarcă foarte logic şi just Daita, care, la teza de română, a avut de stabilit la gramatică, printre altele, şi genul substantivelor.
- Dacă zici că povestea ta nu a fost adevărată, înseamnă că Salcia nu mai plânge? îl întreabă Catrinel pe D.
- Nu mai plânge, pentru că sunt atâţia alţi pomi care o îndrăgesc.
- Ce bine! Dar să ştiţi că mie nu-mi mai plac brazii dacă sunt aşa răi, trage apoi Catrinel o concluzie logică.
- Nu uita că asta a fost o simplă poveste şi că Moş Crăciun îţi va aduce la iarnă, dacă vei fi cuminte, un brad frumos şi cadouri sub el.
- Aşa e, cam ai tu dreptate, admite fetiţa. Apoi îl corectează: adică o să-mi aducă "o brad frumos".
 
Daita, despre care tocmai vă spuneam că învăţase la şcoală genul substantivelor, îşi încrucişează braţele, adoptând poziţia ei serioasă, de profesoară în devenire. Apoi, fiindcă totuşi e încă departe de a fi cadru didactic, se ia, mai puţin sobru, cu mâinile de cap. Vrea să îi explice, dar nu prea ştie cum s-o facă. Voi, dragi copii, aţi şti să o ajutaţi pe Daita să îi explice lui Catrinel pe înţelesul ei diferenţa între "un brad frumos" şi ... "o, brad frumos"? Puteţi, la nevoie, să le cereţi puţin ajutor gramatical mămicilor sau bunicilor voastre.

Important este însă că, după ce mai vorbeşte niţel cu D şi cu Daita, Catrinel nu mai e supărată pe nici un fel de brad, fie el un, fie el o, şi acceptă ca el să îi împodobească la iarnă casa; asta mai ales dacă sub crengile lui pline de globuri strălucitoare vor fi multe pachete colorate şi pline cu cadouri.
Dragii mei, vreţi să petrecem în curând împreună o dimineaţă de neuitat? Dacă răspunsul vostru e DA, atunci ne dăm întâlnire tot aici exact într-o săptămână...