Familia ABC

În zilele următoare discuţiei cu Pinocchio, dragi copii, Daita s-a tot frământat cum le-ar putea ea dovedi jucăriilor greviste şi tuturor celor care li s-au asociat că făcuse şi foarte multe lucruri bune. Care fusese oare fapta ei cea mai frumoasă din ultima vreme?

Întorcându-se Catrinel la Bucureşti şi sărindu-şi bucuroase una în braţele celeilalte, şi-a dat seama că cel mai frumos era că ele două se certau de un timp încoace ceva mai puţin decât în anii trecuţi, când se ciorovăiau zi de zi din te miri ce şi mai nimic. Putea să zacă o jucărie cu săptămânile fără ca nici una din ele să se uite la ea. Era suficient ca Daita să aibă chef să se joace cu ea, ca cea mică să sară imediat la aceeaşi jucărie. Iar ea, Daita, în loc să renunţe, se lupta cu îndârjire să n-o cedeze surioarei.

De câtva timp însă, de când se decisese s-o ajute pe Catrinel să-i fie mai uşoară viitoarea clasă întâi şi s-o înveţe, în secret, literele, situaţia se schimbase, iar năzdrăvăniile lor scăzuseră, după cum susţinea Buni, la gradul de mici năzbâtii, care fac şi ele parte, după cum bine ştiţi, din viaţa unor copii cuminţei.

În seara întoarcerii Anei-Catrina din excursie, surioarele s-au culcat iarăşi în acelaşi pat, ca să-şi aline puţin dorul. Cu braţul încolăcit în jurul gâtului lui Catrinel, care adormise frântă după oboseala drumului, cu ochii deja lipiţi de somn, Daita şi-a amintit cum o învăţase alfabetul pe sora ei...

Tot revăzând-o cu ochii minţii pe Catrinel buchisind, alături de ea, literă după literă, Daita nici nu şi-a dat seama cum a furat-o somnul, nici n-a simţit când i-a venit Moş Ene pe la gene, transportând-o treptat în lumea fermecătoare a viselor...

- Unde mi-o fi alfabetarul din clasa întâi, acela în cutie de carton cu capac roşu? o întrebă Daita pe Catrinel, căutând prin mormanul de jucării din cameră. Trebuie neapărat să fac ordine aici, altfel n-o să te mai găsesc în curând în odaia aceasta nici pe tine, micuţă cum eşti, înghiţită de grămezile de jucării. Are şi mami dreptate când zice că avem prea multe jucării, dar în faţa ei nu aş recunoaşte asta bineînţeles.

În cele din urmă îl descoperă, îl deschide şi înşiră toate literele la rând pe masă, ca să se sfătuiască pe îndelete cu ele cum să procedeze:


- Vreţi să m-ajutaţi s-o învăţ pe Ana-Catrina să citească?
- Sigur, răspunseră literele în cor.
- Dar cum să facem?
- Să-i arătăm întâi care sunt iniţialele numelui ei, zise A. Uite, i se adresează apoi "elevei", care ascultă cuminte; pe tine te cheamă Ana-Catrina. Ana începe cu A, care sunt eu, prima literă a alfabetului, formată din două beţe distanţate care se unesc în vârf şi unul care le ţine la mijloc ca să nu-şi piardă echilibrul şi să cadă pe jos. O să mă întâlneşti uneori cu o căciulă nostimă pe cap: fie cu marginile ridicate, şi atunci mă vei citi Ă, fie cu borurile - care înseamnă tot "marginile", micuţo - coborâte şi atunci sunt Â.


- Iar Catrina începe cu litera C, deci cu mine, continuă C explicaţia, care sunt ca o jumătate de cerc sau ca Luna care, după ce a fost mare şi rotundă ca o minge, a descrescut, rămânând doar cât o seceră şi arătând atunci cam aşa:
- Dar până să ajungem la C trebuie ca această fetiţă frumuşică să-l înveţe pe B, adică pe mine! intră în vorbă, tantoş, B.
- Taci din gură, burtosule! i-o taie C. Dacă iniţialele numelui ei sunt A-C, atunci era normal să sărim peste tine.
- Da' ce, eu înţep? întreabă Catrinel bosumflată.
- Cum adică să înţepi? nu înţelege Daita.
- Nenea C a zis că eu sunt ace! comentează Catrinel în stilul ei specific de a înţelege lucrurile, fără de care nu ar fi ea însăşi.
- Nu, drăguţo, n-ai înţeles, el a zis că numele tău e format din A şi C, adică fiecare din cele două nume ale tale începe cu una din aceste litere, îi explică B. Dar pentru ca ABC-ul să fie complet şi pentru că tu eşti atât de frumuşică, o să fii de azi înainte pentru noi, cele treizeci şi una de litere ale alfabetului, Ana-Bela-Catrina, prescurtat nu A-C sau ace împungătoare, ci ABC, deci numele nostru de familie. Fiecare literă are prenumele ei, care e fie A, fie B, fie C, fie D, fie E şi tot aşa până la X, Y sau Z, dar...
- Dar, cum noi, cei treizeci şi unu, îi ia C vorba din gură, formăm o mare familie, toţi avem acelaşi nume de familie: ABC. Deci pentru noi, tu vei fi Ana-Bela-Catrina, iar sora ta - o fată foarte drăguţă care vrea să realizeze o faptă frumoasă: să-şi ajute surioara să poată pătrunde în curând singură, fără ajutorul părinţilor sau al bunicilor, într-una din marile minuni ale omenirii: CARTEA CU POVEŞTI.
- Acum cred că e cazul, îi ia acum B din nou rivalului C vorba din gură, să sărbătorim această prietenie pe care am încheiat-o azi, şi care sperăm că va dura o viaţă întreagă, ciocnind un păhărel.
- Cu limonadă? întreabă Daita.
- Sau cu lăptic? vrea să ştie şi Catrinel.
- Voi veţi bea limonadă şi lăptic, dar noi vom sorbi câteva înghiţituri din vinul cel mai curat şi aromat pe care l-am băut vreodată, spune B.
- Dar tu ai mai băut vreodată? se miră Daita.
- Ho-ho! Şi încă de câte ori! se laudă B. Nu-i aşa, fraţilor? se adresează apoi celorlalte litere, care însă - de ce oare? - nu-i răspund... Daţi paharele încoace să vi le umplu.

Ciocnesc şi beau: Daita limonadă, Catrinel lapte şi cei treizeci şi unu de fraţi veseli câteva picături de vin.

Dar, pentru că B se lăudase doar şi de fapt nici unul din ei nu pusese până acum niciodată un strop de vin în gură... nu trece un sfert de oră şi ameţesc. Şi au parte fetele de un spectacol pe care n-or să-l uite mult timp. O să încerc să vi-l descriu şi vouă:

A, în loc să meargă pe cele două picioare ale lui, cântă cât îl ţine gura şi se răstoarnă în cap, stând cu picioarele în sus, cam aşa:



B, lăudărosul, de-abia se mai ţine pe picioare, mergând clătinat ca un urs, cu cele două burţi umflate şi cam învineţite, gata-gata să cadă în nas, iac-aşa:



C se tot rostogoleşte pe spate, nemaiputându-se ţine de râs:



D şi E se hotărăsc să se aşeze pe un capăt şi pe celălalt al lui C, aşa ca pe o cumpănă şi se leagănă cântând:



F îi acompaniază pe cele două strune orizontale ale lui:



Văzând acest spectacol, pe care mai bine nu mai continui să-l descriu, Daita decide că e cazul să încheie cu lecţia pentru ziua de azi, întrucât Catrinel nu mai poate învăţa decât lucruri rele de la aceşti prieteni cheflii. Nici n-apucă să deschidă însă gura spre a-i anunţa că lecţia a luat sfârşit, că aude un cor de sforăieli. Adormiseră.
- Ajută-mă să-l pun pe fiecare după câte o carte din etajeră, o roagă ea pe cea mică. Să-i ascundem astfel de mami, ca nu cumva să-şi dea seama de ceea ce am pus noi la cale. Vreau să-i facem o surpriză şi, de ziua ei, să-i arătăm că ştii să citeşti.
- Da' crezi c-o să ştiu?
- Sigur că vei şti, dacă ne vom ţine de treabă.

Cu greu reuşesc să-i tragă pe cei treizeci şi unu de adormiţi după câte o carte şi-i lasă acolo să plutească pe aripile uşoare ale viselor...

- Vă cerem scuze pentru circul la care aţi asistat ieri, le spune D, a doua zi, ruşinat. Ştiu că n-a fost deloc instructiv ce-aţi văzut, ba chiar dimpotrivă. Ne-am luat după B şi ne-am făcut de râs.
- Sper să nu se mai repete! îi ceartă Daita blând. Eu v-am cerut sprijinul ca s-o învăţ pe Catrinel lucruri bune, nu rele, iar voi - frumos exemplu i-aţi dat! Sau poate aţi vrut să ne arătaţi cum nu trebuie să ne purtăm?
- Ca să ne iertaţi vă voi povesti o legendă. Doar e rândul meu în alfabet azi, căci Catrinel îi ştie acum deja pe primii trei fraţi ai mei. Ba pe B îl ştie chiar muuult prea bine, se uită D la fratele lui şi îi adresează o privire mustrătoare. O să vă spun legenda Salciei, cu care am reuşit acum câţiva ani să conving un băieţel tare poznaş să renunţe să mă mai folosească drept arc, ţintind cu mine şi cu fratele meu Î după păsări.
- Cum asa?
- Eu eram arcul din lemn, iar Î, cu vârful său ascuţit, săgeata, explică D. Uite aşa:

- Şi a omorât vreo pasăre cu voi?
- Noroc că zborul păsărilor era mai rapid decât cel al săgeţii lui... Văzând că nu reuşeşte, s-a aşezat necăjit pe un bolovan. Atunci i-am povestit legenda Salciei şi l-am îmbunat, pentru că l-am făcut să priceapă că şi plantele au o viaţă şi un suflet, darămite animalele. Plus că în poveste apare şi un băieţel care ocheşte după două păsări... dar o să vedeţi voi când ajung acolo cu povestea, nu vă spun de pe-acum. Oricum, important e că el mi-a promis că n-o să mai încerce niciodată să omoare vreo pasăre.
- Ne spui şi nouă legenda?
- Da. Aşezaţi-vă pe câte un scăunel şi ascultaţi-mă.

Fetele îşi iau curioase câte un scăunel şi se aşază, pregătindu-se să asculte ce are de povestit D. Acesta începe:
- Pe vremea când Pământul era cu mult mai tânăr...

Dragii mei, s-a făcut târziu. Cum legenda Salciei este ea însăşi cât o întreagă poveste, cred că vom continua data viitoare, dacă doriţi şi voi...