Greva jucăriilor (partea a doua)

Dragii mei, hai să vedem, aşa cum am discutat data trecută, ce se mai întâmplă cu această grevă a jucăriilor şi a tuturor celor care vor să le îngroaşe rândurile...

Supărată pe jucării, şi mai cu seamă pe nerecunoscătoarea păpuşă Onuţa, Daita s-a dus la păpuşi şi s-a adresat grevistelor:
- Dacă tot sunteţi atât de grozave încât puteţi auzi, vedea şi vorbi - mai ales vorbi! -, atunci de ce povestiţi doar faptele mele rele şi nu arătaţi câte lucruri bune am făcut?

Întrebarea ei a fost întâmpinată cu tăcere.
- De ce tăceţi, laşelor? V-a pierit glasul? Sau nici n-aţi avut vreodată şi vă grozăviţi doar în visele oamenilor, nelăsându-i să se odihnească nici măcar noaptea?

A aşteptat o reacţie din partea jucăriilor, dar acestea tăceau în continuare, indiferente.
- De ce nu povestiţi mai bine cum la concursul "Cine ştie câştigă" organizat de diriginta noastră şi de profa de română pe teme literare am luat premiul I, după ce m-am pregătit timp de o lună? Sau de ce nu arătaţi cum am salvat într-o zi Soarele? Era o zi ploioasă, iar oamenii mergeau abătuţi pe stradă, neînveseliţi şi neîncălziţi de nici o rază de Soare. Atunci eu am reuşit să-l descopăr închis într-o picătură de ploaie care strălucea de-ţi lua ochii. L-am eliberat de-acolo şi l-am pus din nou pe cer.
- Mincinoaso! a strigat piţigăiat Pinocchio.
- Cum!? Deci chiar puteţi vorbi? de-abia a mai putut vorbi acum ea însăşi.
- Eu pot! Şi pot să mă şi mişc, i-a spus Pinocchio. Nu ţii minte că zâna cea bună cu părul negru-albăstrui mi-a dat viaţă? Că eu nu mai sunt o păpuşă neînsufleţită, ci un băieţel în carne şi oase, spre bucuria tăticului meu, meşterul Geppetto, care m-a cioplit dintr-o bucată de lemn?



- Bine, dar asta e o poveste, o fantezie, o...
- Dar ce îndrugi tu despre cum ai pus soarele pe cer ce-o fi oare? a întrerupt-o Pinocchio. Să vezi cum o să-ţi crească şi ţie nasul lung-lung, aşa cum îmi crescuse mie, de câte minciuni trânteşti, iar la tine n-o să vină nici o zână să ţi-l micşoreze vreodată. Al tău o să arate ca un morcov lung, sădit drept în mijlocul feţei, hihi! Ai uitat ce m-a învăţat zâna? Că minciunile sunt de două feluri: sunt minciuni care au picioare scurte şi altele care au nasul lung. La tine se pare că s-au cuibărit tocmai acelea cu nasul lung.

I-am lăsat să se ciondănească în continuare, iar eu m-am dus să-mi văd de treburi la bucătărie. Mă amuzase reacţia Daitei şi revolta ei că nu-i sunt recunoscute meritele şi calităţile, ci scoase în evidenţă doar greşelile şi defectele.

Povestind ea despre soarele ferecat în stropul de ploaie, mi-am amintit cum ieşise într-adevăr soarele dintre nori, cu vreo trei veri în urmă, la Cheia, la puţine clipe după ce Daita descoperise o picătură de ploaie ce strălucea pe o frunză ca un beculeţ aprins, de parcă acolo s-ar fi ascuns soarele în loc să mai stea pe cer. Şi mi-am mai adus aminte de o seară petrecută tot în vara aceea când blonduţele mele erau cu mine şi cu mama mea, în vilegiatură la Cheia. Priveam de pe veranda hotelului la turiştii cu corturile instalate pe malul Cheiţei, care-şi frigeau mâncarea pe jar, cântau, se amuzau cu jocuri de societate şi se încălzeau în jurul focului. Apoi, ne-am uitat la lună şi la stele. Tot examinând bolta cerească, Daita şi-a amintit de un joc auzit şi s-a hotărât să mă supună unei întreceri teribile:
Jocul începe - să zicem - astă-seară cu număratul unei singure stele. În fiecare seară trebuie să numeri câte o stea în plus, pornind în prima seară de la una şi terminând în a şaptea seară cu şapte stele. Dacă într-o seară uiţi să numeri sau te împiedică norii, o iei de la capăt cu o stea în prima seară, două în a doua etc. Aceluia care reuşeşte să termine primul i se va împlini ceea ce şi-a pus în gând. Ţin minte că n-am reuşit cu nici un chip, cât am stat la Cheia, să trec de trei stele: fie uitam să număr, fie era înnourat exact la ora la care-mi aminteam, deci am tras concluzia că n-aveam nici o şansă să realizez ceea ce-mi pusesem în gând, şi anume să învăţ în iarna următoare să schiez. (Acum trebuie să recunosc că, încăpăţânată, n-am vrut să ţin cont de rezultatul acestui joc şi-am încercat în iarna care a urmat să învăţ acest dificil sport, am încercat chiar cu un monitor de schi, dar m-am lăsat păgubaşă după primele lecţii, revenind la simpatica şi prietenoasa săniuţă a copilăriei mele. Daita, desigur, a învăţat rapid să se mişte graţios şi eficace pe schiuri. Dar poate vă amintiţi, aşa că nu are rost să vă relatez din nou experienţa noastră în ale schiatului.)

După vreo zece-unsprezece seri, Daita mi-a zis victorioasă:
- Uite, astă-seară voi număra, chiar acum sub ochii tăi - sâc! - şapte stele şi câştig: una, două, trei, patru, cinci, şase, şaaapte! Uraaa!! Tu la câte ai ajuns?
- Azi trebuia să număr patru, am mărturisit resemnată.
- Acum pot să-ţi spun ce mi-am pus în gând?
- Da.
- Să iau media nouă la caligrafie.
- Bravo, te felicit!

Şi, într-adevăr, a luat, deşi n-are un scris care ar putea fi dat de exemplu în faţa clasei. Nu-şi meritase nota! Dar te pui cu rezultatul jocului...? Ce uşor se poate obţine uneori un nouă la caligrafie şi tot la fel de uşor se poate urma un curs de schi fără rezultat! Şi totul, din cauza afurisitelor de stele, care se făceau nevăzute numai privirii mele, jucându-se cu mine de-a "v-aţi ascunselea" pe după nori, ori de câte ori îmi aminteam de ele.

Tot în seara în care m-a învăţat Daita acest joc, m-a întrebat:
- De unde e luminată luna?

I-am explicat că luna primeşte lumina de la soare. Nici nu ştiam pe atunci ce importantă urma să devină luna pentru clasa ei în trimestrul care începea curând.
- Dar stelele? Cine, adică ce le luminează pe ele?


- Stelele sunt corpuri cereşti cu lumină proprie.
- Deci soarele este o stea?
- Da.
- Şi stelele sunt fixe pe cer?

Nici n-am apucat bine să-mi trag sufletul şi să scormonesc în memorie ca să încerc să răspund şi la această întrebare... că a început Catrinel să mă bombardeze:
- Cine a făcut soarele, mami? Şi cine a născut stelele?

Am tăcut în loc de răspuns. De când sosisem la Cheia mă invadaseră pur şi simplu cu întrebările. Le mai pasam uneori mamei, dar acum nu era lângă noi, ci trebăluia pe dincolo - ce idee pe ea să se ţină de treburi, în loc să fie aici să-mi sară în ajutor!
- Mie niciodată nu vrei să-mi răspunzi! Numai lu' Daita îi spui! mi-a reproşat Catrinel după un timp, văzând că mă încăpăţânam să nu mai scot o vorbă.
- Las-o în pace! Nu vezi că nu mai poate? a pus-o la punct soră-sa, care era foarte receptivă pe vremea aceea, când era vorba să descopere o greşeală a celei mici, şi foarte serioasă când era vorba să-i facă o observaţie, dar la fel de serioasă şi când îi lua apărarea în faţa mea.

Catrinel s-a strâmbat la ea, nu vă zic cum, ca să nu vreţi să o imitaţi şi să mă pun rău cu părinţii voştri; dar Daita a continuat, după ce i-a întors şi ea strâmbătura:
- Alaltăieri am înnebunit-o amândouă întrebând-o despre obiceiurile albinelor şi ale furnicilor, acum o zăpăcim cu stelele.

Înţelegerea înduioşătoare şi bunăvoinţa neobişnuită manifestate de Daita faţă de liniştea şi odihna mea m-au impresionat într-atât, încât m-am hotărât să întreb pe cele câteva cunoştinţe pe care ni le făcuserăm la Cheia dacă nu se pricepea careva mai bine decât mine în materie de lună şi de stele. Un tânăr care lua masa la cantină în aceeaşi serie cu noi s-a oferit să-mi vină în ajutor, asigurându-mă cu mândrie în glas că este expert în aceste probleme, întrucât urmase la facultate un curs de astronomie. L-am poftit într-o seară la noi, pe verandă. "De-ar şti ce-l aşteaptă!" mi-am spus, privindu-l cu milă.
- Ce fel de stea este soarele? a pus Daita prima întrebare, de parcă ar fi prezidat emisiunea "Cine ştie câştigă".
- Soarele este o stea cu o dimensiune şi o temperatură medie faţă de alte stele.
- Adică? a cerut Catrinel lămuriri suplimentare.
- Adică, micuţa mea, i-a zâmbit el drăgălaş, nu-i nici foarte mare, nici foarte mică faţă de alte stele şi nu e nici foarte fierbinte, nici mai puţin fierbinte faţă de alte stele, a încercat el să-i explice pe înţelesul ei.
- Stelele sunt fixe pe cer? şi-a continuat Daita neînduplecată interogatoriul.
- Ele par fixe pe bolta cerească din cauza marii lor depărtări faţă de Pământ, dar se mişcă de fapt cu viteze de sute de kilometri pe secundă.
- Şi planetele se învârtesc în jurul soarelui?
- Da. De fapt, planetele se învârtesc în jurul unei stele. În sistemul nostru solar există opt planete mari şi multe mici, dintre care una e mai cunoscută.
- Care?
- Pluto.
- A, am auzit eu de Pluto, a sărit mândră Catrinel, mare specialistă dar... în desene animate.


Studentul a dat doar din cap, nevrând probabil să aprofundeze subiectul legat de Pluto: planetă pitică sau căţel mediu. Apoi a continuat după câteva clipe de gândire şi cu o voce ceva mai obosită:
- Planetele se rotesc în jurul stelei numită "SOARE"; ele n-au lumină proprie, ci o primesc de la soare.
- Luna e şi ea o planetă?
- Nu. Luna este un satelit al Pământului. Luna se roteşte în jurul Pământului în aproximativ o lună de zile.
- Când luna este mică, e ca un corn. Dar de unde ştii când este cât un corn, pentru că tocmai a scăzut, sau când este cât un corn, pentru că începe să crească?
- Vrei să ştii de unde se poate vedea dacă luna creşte sau descreşte?
- Da.
- Când luna alcătuieşte un corn de forma literei C, atunci ea DESCREŞTE. Când luna alcătuieşte un corn de forma semicercului literei D - adică de forma unui C scris invers - ea CREŞTE.
- Deci invers decât iniţialele cuvintelor Creşte şi Descreşte?
- Exact.
- Bine! a conchis Daita.

Părea mulţumită de răspunsuri. Am avut senzaţia că-şi epuizase seria de întrebări şi am dat să răsuflu uşurată, când am auzit vocea suavă, dulce, cristalină a nevinovatei mele mezine Catrinel, întrebând:
- Nene, cine a făcut stelele?
- Poftim? s-a încruntat studentul, presimţind că aici i se înfundă.
- Adică, vrea să vă întrebe cum s-au format stelele, l-am lămurit, deşi nu credeam că avea nevoie, căci eram convinsă că el pusese întrebarea doar spre a-şi acorda timp de gândire.
- Uite, puişor, i s-a adresat studentul lui Catrinel cu un zâmbet care de astă dată nu mai părea drăgălaş, ci forţat, stelele s-au format şi se formează încă prin condensarea materiei gazoase...
- Ce-i aia "codesarea"? ceru Catrinel explicaţii mai clare.
- Condensarea este... este... cum să-ţi spun eu ţie, micuţo, este când vezi curgând pe geam picături de apă...
- Din picăturile de apă se fac stelele? a întrebat Catrinel, dând dovadă că era complet în afara problemei.
- Nu. Picăturile de apă de pe geam s-au format prin răcirea aerului din atmosferă, a încercat studentul s-o lămurească mai departe, pe o voce din ce în ce mai slabă.
- Ce-i aia "amosferă"? a continuat Catrinel imperturbabilă.
- Atmosfera e aerul din jurul Pământului, aerul din jurul nostru, aerul pe care-l respiri tu, şi eu, şi mama, şi bunica, şi sora ta.
- Cum îl respir?
- Cum îl respiri? Păi... uite, făcând aşa.

Aici a fost mai simplu, căci i-a arătat cum se respiră.
- Şi unde merge aerul?
- Aerul merge în plămâni.
- Ce-i aia "plămâni"?
- Uite, aici sunt plămânii, i-a arătat studentul, aruncându-mi pe furiş o privire ce parcă cerea ajutor, deoarece deviase, pe nesimţite, de la ştiinţa despre corpurile cereşti la ştiinţa despre corpurile omeneşti.
- Bine, dar ăăă... ăăăă, a început iar Catrinel.

Am profitat de aceste serii lungi de "ă"-uri, ca să pun capăt chinurilor expertului în ale astronomiei.
- Gata, fetelor! am zis pe un ton foarte ferm, ce nu permitea replică. Vă rog să mulţumiţi frumos pentru explicaţiile date şi să vă pregătiţi de culcare.

I-am mulţumit şi eu şi i-am cerut scuze pentru timpul pe care i-l răpisem. Mi-a răspuns cu jumătate de glas că-i făcuse plăcere să cunoască nişte fete atât de vioaie la minte şi... şi n-a ştiut cum să se facă mai repede nevăzut.

Într-adevăr, nici nu l-am mai văzut de atunci. De unde ne întâlneam de trei ori pe zi la orele de cantină, locul lui de la masa din stânga noastră rămânea acum permanent liber. Daita s-a interesat ce se întâmplase cu el. Chelnerul i-a răspuns că-şi schimbase seria: nu mai mânca în seria întâi, deci odată cu noi, ci în seria a doua. "De ce oare?" m-a întrebat Daita uimită. Voi sunteţi tot atât de uimiţi de această schimbare ca şi Daita, dragii mei? Eu, nu.

Dar iată cum, luându-ne cu vorba, sporovăind "câte-n lună şi-n stele", am deviat de la subiectul fierbinte al grevei jucăriilor şi celor ce li s-au asociat.

Acum s-a făcut târziu. Vom continua deci săptămâna viitoare, când vom încerca să aflăm cum a descurcat Daita situaţia...