Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poveşti pentru copii  Sageata  Năzdrăvăniile fetiţelor mele cuminţi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Două diamante aproape şlefuite


Daniela Ştefănescu

15.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Năzdrăvăniile fetiţelor mele cuminţi
de Daniela Ştefănescu, cu ilustraţii de Ştefan Damó

33. Două diamante aproape şlefuite

Deodată am avut impresia că aud "mami". "Mi s-a părut", m-am gândit, deschizând ochii doar pe jumătate. "Probabil am visat." Ba nu, căci chemarea s-a repetat. Apoi, Daita m-a atins uşor, ca să mă trezească.
- Ce-i? De ce nu dormi?
- Mami, Catrinel a dispărut. Cred că au luat-o fraţii cu ei.
- Care fraţi?
- Familia ABC.
- Oare care din noi visează? am zis nedumerită. Tu sau eu?
- Nici una. Dovadă..., şi mă ciupi, apoi se ciupi şi pe ea.
- Au! am făcut supărată.
- Vezi? Te-a durut, deci nu dormi. Şi pe mine m-a durut la fel.
- Şi ce ziceai despre Catrinel?
- Că nu e nicăieri. Am căutat-o până şi-n dulap.

M-am dat iute jos din pat şi am aruncat o privire fugitivă spre ceas: 6 şi jumătate. Şi doar îmi propusesem să dorm mai mult azi, fiind duminică. Degeaba mă culcasem încântată că nu mă va trezi ţârâitul antipatic al deşteptătorului ZBÂRNÂILĂ nr. 10 - ceilalţi şi-au găsit obştescul sfârşit în diferite modalităţi, care mai de care mai violente. Tot nu-mi era dat să am parte de somn.

Am intrat la copii în cameră şi, într-adevăr, ia-o pe Catrinel de unde nu-i.
- Uite un călcâi sub pat! am exclamat, după ce am făcut o dată privirea roată prin cameră.

Nu ştiu cum de reuşise copilul acesta să ajungă sub pat, dar ajunsese, şi încă se vârâse acolo bine de tot.
- Există o regulă nescrisă în somnul soră-tii, m-am adresat, râzând, Daitei. Aşa cum soarele se deplasează zilnic de la est spre vest, tot aşa şi somnul ei se deplasează noaptea din mijlocul patului înspre margine.

Daita m-a ajutat s-o punem pe Catrinel la loc în pat. Acolo - deşi e uşoară ca un fulg - a căzut ca un sac, asemenea dumnealui nescoţând nici un sunet şi neschiţând nici o mişcare de protest, ci făcând doar patul să scârţâie supărat din toate încheieturile. Apoi sora ei i-a luat apărarea:
- Cred că de data aceasta n-a fost vina ei, ci a somnului meu agitat. Abia acum m-am dezmeticit. Cred că am visat mult şi adânc. Am avut un vis foarte ciudat, din care m-a trezit o bufnitură. M-oi fi zvârcolit atât, până ce am trântit-o pe ea pe jos. Haidem la tine în cameră să-ţi povestesc.
- Nu se poate. Îl trezim din somn pe Cristi. Dacă Buni se mai poate odihni şi în timpul săptămânii, Cristi doar duminica se poate lăfăi în pat. Şi ştii că a avut o săptămână grea la serviciu. Să-i menajăm măcar lui somnul, dacă al nostru s-a dus pe apa sâmbetei. Mai ales că ne-a promis o plimbare cu bicicletele, dacă îl lăsăm să doarmă până la nouă şi jumătate.
- Stai să văd dacă pot merge. Mai vreau să-i conving ceva pe fraţi.

M-am apropiat de ea să o scutur.
- Daita, gata visul, treci în realitatea românească din cartierul Obor. Auzi tramvaiele? Au început deja să hurducăie pe şinele din faţa blocului. Şi auzi alarma aia declanşată de vreo mâţă care a sărit pe vreo capotă? Că doar nu or fi hoţi de maşini în Obor...
- Aşa e, mami, ştiu, dar mi-am trăit atât de intens visul...

Ne-am instalat în fotoliile din living, iar Daita mi-a povestit în detaliu visul ei despre jucării şi revolta lor, despre familia ABC şi alfabetizarea lui Catrinel, subliniindu-mi din când în când cât regretă că nu fusese decât un vis.

Când a venit rândul poveştii legate de Pădurea Verde şi de viaţa păsărilor, mi-am amintit cum mă surprinsese plăcut într-o zi o discuţie între fete, în care cea mare îi descria celei mici obiceiuri mai deosebite din viaţa uliului, a pitpalacului / prepeliţă, a ciocănitorii, iar Catrinel, curioasă, o asalta cu întrebările. Era influenţa unor lecturi recente ale Daitei. Acum aceste păsări îi apăreau până şi în vis. Iar povestea fraţilor Grimm despre bătrânul pe care băiatul şi nora lui îl pun să mănânce separat de ei lângă sobă dintr-un castronaş de lut şi despre reacţia frumoasă a nepotului o comentaserăm amândouă nu demult.
- Ştii ce drăguţi erau fraţii? mi-a spus Daita la urmă... adică după vreo două ore de turuit încontinuu. Nişte omuleţi coloraţi, mici ca nişte pitici, dar fără bărbi. Doar R era încă aproape un copil şi purta haine de culoare roz.

Apoi am discutat cu Daita ce trebuia urgent îmbunătăţit la aspectul (deplorabil...) al camerei lor.
- Ce tot şuşotiţi aici? ne-a întrerupt Catrinel, apărând în living ciufulită, desculţă, frecându-se încă la ochi şi readucându-ne de pe aripile ameţitoare ale visului pe Pământ. Îmi chiorăie burtica de foame, a continuat să ne vâre în realităţile lipsite de poezie.

Burtica Daitei, auzind provocarea, s-a asociat surorii ei în ale suferinţei gastro-culinare, începând să "vibreze" la unison, amintindu-mi de un pitoresc concert de broaşte la care asistasem fără bilet de intrare în vara trecută, pe malul lacului Mogoşoaia.


(ilustraţie de Ştefan Damó)

- Ce puneţi la cale? a insistat Catrinel, văzând că n-a primit răspuns la prima întrebare.
- Nu punem ţara la cale, ci doar camera voastră. O să-ţi explice Daita imediat despre ce e vorba. Eu mă duc s-o ajut pe Buni, pe care o aud trebăluind deja prin bucătărie. Mi-e teamă că dacă mai stau cu voi, se asociază duetului şi burta mea într-un trio protestatar care va reuşi să-l trezească pe Cristi înainte de nouă şi jumătate. În câteva minute vă rog să poftiţi la masă spălate pe mâini şi pe faţă. Catrinel, tu încalţă-te şi fă ceva cu părul acela care zboară în toate direcţiile.

M-am dus la bucătărie, unde au venit curând şi surorile ca să-şi pupe bunicuţa de bună dimineaţă. Apoi, Daita a luat-o tiptil pe Catrinel în odaia lor, şoptindu-i:
- Să nu vorbim tare. Şi a început să-i explice ce aveau de făcut: Dacă vom reuşi să facem "magazia" aceasta să arate din nou a cameră de locuit şi mai ales de dormit, tot e o mare realizare pentru azi. Adevărul e că Buni a cam avut dreptate când a spus că în această aşa-zisă "cameră a copiilor" găseşti în mod obişnuit tot ce vrei, şi mai ales ce nu vrei, în afară de copii, adică de noi, care ne jucăm în restul casei, pe care am transformat-o într-o mare cameră a noastră.
- Când ne-a spus Buni asta? Eu nu ţin minte.
- Oi fi uitat, că au trecut vreo doi ani de atunci. Eu susţineam pe vremea aceea că nu mai vreau să dorm cu tine în cameră şi ceream dormitor separat, iar Buni mi-a spus, arătându-mi dezordinea din odaie: "Şi mai ceri dormitor separat? Dacă v-am da, am avea în casă două dormitoare în dezordine în loc de unul. Ca să obţii ce doreşti, ţine minte, trebuie să ne dovediţi că merită fiecare din voi câte o cameră. Deocamdată constat că întregul apartament este camera voastră şi nu ştiu de ce s-o fi numind doar această încăpere camera copiilor."
- Nu-mi aduc aminte.
- Totuşi erai de faţă. E mult de atunci. Doi ani sunt pentru tine cam o treime din viaţa ta. Iar mami mi-a trântit odată, cam tot pe atunci, într-o zi când noi două ne certaserăm şi-i ceream să ne facă dreptate, iar ea avea de gătit, şi de spălat vasele, şi de pus masa, şi de răspuns politicos unui pisălog la telefon: "O zi de muncă a unui director de firmă este doar o clipă plăcută de destindere faţă de programul zilnic la care mă supuneţi voi când vă ciondăniţi."

Fetele s-au spălat, ca să meargă la masă, au dat repede pe gât laptele şi sandvişurile şi s-au întors grăbite la ele în cameră.
- Unde o fi creta? a întrebat Catrinel.
- Pentru ce-ţi trebuie?
- Ca să trasăm "graniţa" dintre noi.
- Nu, Catrinel, nu mai avem nevoie de aşa ceva. Asta era pe vremea când nu ne înţelegeam şi despărţeam printr-o linie trasă pe mochetă "teritoriul" tău de al meu, ca la urmă să se vadă care unde a făcut ordine. Azi vom munci umăr la umăr. Întâi o să dezbrăcăm toate păpuşile, ca să le spălăm pe ele şi hăinuţele lor... Dar ce te-a apucat? De ce te lipeşti de mine? Pentru că mă iubeşti?
- N-ai zis să lucrăm umăr lângă umăr? Lasă-te mai jos, că n-ajung cu umărul meu la al tău.
- Nu, râse Daita, a lucra "umăr la umăr" sau "cot la cot" cu cineva nu înseamnă să-ţi lipeşti umerii sau coatele de celălalt, ci să lucrezi împreună cu el.

Zis şi făcut.

Au luat păpuşile în sala de baie, unde Catrinel le-a dezbrăcat, în timp ce Daita le-a spălat cu apă şi săpun. Apoi, Catrinel a pieptănat păpuşile curate, iar Daita le-a periat sau spălat îmbrăcămintea. Totul a mers ca pe bandă rulantă. Daita n-a uitat să-i săpunească bine pe Miau şi Hau, cei reali desigur, ca să fie curaţi şi pufoşi întocmai ca spre finalul visului, nu pătaţi şi cu blăniţa pleoştită.
- Hăinuţele le lăsăm să se usuce până după-amiază, când le aranjăm frumos.
- Uite-o şi pe Barbie ce super e! a exclamat Catrinel încântată. Părul ei blond străluceşte din nou, acum când e periat ca lumea.
- De-ai şti la ce cozi a stat mami ca să ne cumpere căsuţa Barbie! S-a înscris pe o listă undeva pe lângă Calea Victoriei, unde au fost aduse căsuţe în număr limitat. Apoi a fost o altă coadă pentru mobila din diferitele camere. Liftul ăsta roz dintre etaje avea cea mai mare căutare. Nu s-a lăsat până nu a făcut rost de unul.
- Da?? Mami-meeeu! Ce bine a făcut. O să păstrez căsuţa Barbie şi pentru fetiţele mele. Adică, şi pentru ale tale, nu numai pentru ale mele, a zis apoi într-un gest de mărinimie.
- Poate o să avem băieţi! Atunci trebuie să facem rost de soţul lui Barbie. Am auzit că există şi păpuşi cu numele Ken. Well, cine ştie dacă Barbie şi Ken nu vor fi demodaţi când vom avea noi copii.

S-au întors în odaia lor, unde Daita a început să aranjeze cărţile în bibliotecă, aşteptându-se în orice clipă să-i sară de după ele vreun frate din cei treizeci şi unu, dar amintindu-şi iar şi iar că visul se încheiase. Catrinel a făcut ordine pe cele două birouri şi în cele patru sertare, atât cât s-a priceput.
- Ai găsit capace pentru toate cariocile? a întrebat-o sora ei.
- Da. Am mai luat de la cele consumate, punând la cele bune.

Cum credeţi că testase care carioci sunt bune şi care nu mai scriu? Voi cum aţi fi făcut? Frumos pe o hârtie sau pe braţ, pictându-l cu puncte în toate culorile?

Daita a apelat la gestul ei pe care deja i-l cunoaşteţi: s-a luat cu mâinile de cap. Deci răspunsul vă este clar.

Apoi, după ce s-a folosit cu succes nişte alcool care dizolvă şi de pe piele tuşul cariocilor, cea mică a spălat mingile şi le-a pus în plasele lor speciale, pe care le-a agăţat în cuiele din perete, iar cea mare a încercat să repare piciorul căluţului mecanic.
- Mai aveţi mult? le-am întrebat după un timp, dând să intru în cameră.
- Puţin! mi-au răspuns fetiţele mele cuminţi.
- Ei bravo! am exclamat admirativ, băgând capul pe uşă. Altă viaţă! Parcă a devenit mai luminoasă această cameră. Spuneam odată despre voi că sunteţi cele "două diamante" ale mele. Dar două diamante neşlefuite, căci mai aveam mult de muncit cu ele şi la ele, prelucrându-le, şlefuindu-le, până să fac să iasă la lumină tot ce-i bun şi frumos şi să devină într-adevăr două pietre preţioase. Acum simt că am mai progresat puţin: de sub piatra neprelucrată şi-a făcut apariţia câte un colţişor strălucitor... Azi meritaţi din plin o plimbare cu bicicleta şi alte distracţii în parc.
- Uraaa! se auzi vocea celei mici.
- Uuuu! exclamă cea mare. Vorba lui îî... ăă... okay, nimic.
- Ce-i cu gălăgia asta? mormăi de dincolo un glas somnoros. De ce mă treziţi cu noaptea-n cap?
- Dar e nouă jumate! se revoltă Daita, uitându-se la ceasul din perete.
- E nouă juma! sublinie şi Catrinel foarte serios şi convingător, deşi, dacă ai pune-o pe ea să-ţi spună cât e ceasul, ar susţine în prima clipă, când e mai totdeauna cu gândul aiurea, că e şase fără un sfert.
("De ce?" vreţi să mă întrebaţi câţiva dintre voi, care sunteţi cu mintea împrăştiată ca şi fetiţa mea! Gândiţi-vă mai bine şi veţi afla singuri răspunsul.)
- Nu e nouă juma, a îngânat-o Cristi, ci e nouă şi douăzeci şi cinci de minute. Ceea ce e cu totul altceva. Nu m-aţi lăsat să-mi fac somnul, deci nu mergem la plimbare, aşa că...

Proteste vehemente au acoperit restul cuvintelor, iar eu le-am făcut semn fetelor să năvălim peste el. Apoi, în timp ce eu l-am ţinut de mâini, ele au început să-l gâdile.


(ilustraţie de Ştefan Damó)

- Mergi sau nu cu noi?
- !?
- Dacă nu zici "da"; trecem la mustaţă. Ştii tu: fiecare... de un capăt.
- Ajutooor! Vor să-mi smulgă mustaţa, râse Cristi mai mult ca reacţie la gâdilat, decât de bucurie la gândul ce-i rezerva viitorul apropiat. Gata! Mă dau bătut. Terminaţi-vă toaleta, pregătiţi-vă "toaletele" şi haideţi.
- Tu vorbeşti, care eşti încă în pat?! Noi suntem spălate pe sfert, gata mâncate şi cu camera aranjată! a sărit Daita. Iar tu...
- Fii respectuoasă! a pus-o Cristi la punct. Cât ai zice peşte să fiţi spălate şi pe celelalte trei sferturi şi îmbrăcate.
- Dacă treceţi la duş să vă spălaţi ca lumea, veţi mulţumi şi părţile corpului, m-am adresat Daitei pe un ton semnificativ, apelând şi eu la secvenţe din visul ei.
- Du-te şi tu să-ţi bei lăpticu'! l-a îndemnat Catrinel pe Cristi.
- Eu, lăptic?! s-a revoltat el. Poate mi l-aţi pregătit şi în biberon.
- Te-aşteaptă cafeluţa şi peştele pe care l-ai "comandat", l-am lămurit eu.
- Serviciu ireproşabil, ce mai! şi-a frecat el mâinile încântat.
- Peşte, dimineaţa? s-a mirat Daita. Şi eu care credeam că vine mirosul de la vecinii de sus. Doar ştim după miros ce gătesc vecinii, nu-i aşa? Varză călită, cârnaţi cu usturoi şi tot aşa.
- Am avut poftă de un crap prăjit, aşa că vor saliva toţi vecinii, i-a răspuns Cristi, făcându-se că nu vede expresia puţin încurajatoare dar foarte grăitoare de pe feţele lor. Deci, nu "cât ai zice peşte", ci "cât voi mânca peştele", vă rog să fiţi gata.

Fetele s-au repezit la baie, apoi, după ce au terminat duşul, au dat fuga la bucătărie să vadă "ce face" peştele lui Cristi.
- De-abia i-ai mâncat burta. Mai ai tot spatele, iar noi suntem ca şi gata, a constatat Daita.
- Fără adidaşi, fără şepcuţe de soare, fără...
- Am zis "ca şi" gata.
- Unde mergem? a vrut Catrinel să ştie.
- În parcul I.O.R.[1] Acolo lăsăm bicicletele şi închiriem două hidrobiciclete ca să ne plimbăm pe lac.
- Încercăm să-l luăm în drum şi pe Nuşu? m-a întrebat apoi.

Nuşu este şi el un biciclist la fel de priceput ca şi fetele mele.
- Dacă nu are alt program şi şi-a terminat lecţiile pe mâine, sigur că-l luăm. Doar e în drumul nostru. Şi ar fi bine să ni se mai întărească rândurile cu încă un adevărat bărbat, le-am explicat.

Acestea fiind zise, am pornit-o: Cristi în faţă, "deschizător de drumuri", apoi fetele, iar eu în urmă, închizând rândurile şi fiind cu ochii în patru - deci cu doi ochi pe Catrinel, că-i mai mică şi mai zvăpăiată, un ochi pe Daita şi ultimul spre pericolele străzii... În timp ce pedalam aşa, în şir indian, gândul a început să-mi zboare. Şi mi-a tot zburat, dragi copii, până ce a ajuns la voi. Acolo s-a oprit şi m-a întrebat:
"Ce-ar fi să afle şi ei întâmplarea cu revolta jucăriilor şi să le povesteşti şi lor visul Daitei şi prietenia fetiţelor cu cei treizeci şi unu de fraţi?"

Şi astfel m-am decis să aştern din nou totul pe hârtie, într-un al doilea caiet cu coperţi roşii ca şi primul, iar povestea mea să se deschidă cu un început de vis şi să se încheie cu un început de plimbare. Speram ca, aşa ca şi la prima mea carte despre ele, fetele să-mi fie nişte critici pe care să mă pot baza: vigilenţi, dar şi blânzi. Dar, desigur, şi aici aveam de gând să mă încred mai ales în spiritul critic şi în perspicacitatea lui Buni.

Iar pe voi vă rog, după ce veţi citi totul, să le scrieţi fetelor ca să le încurajaţi să se înţeleagă între ele tot mai bine şi să nu se certe ca atunci când erau mici. Cu o mână de ajutor din partea voastră, poate vor reuşi să continue acest început promiţător.
"Unde să le scrieţi?" vreţi să aflaţi. Păi nu ne-aţi văzut blocul de la Bucur Obor, împreună cu fetele, cu N şi cu P, de sus, când se plimbau pe un nor?! Ah! aveţi dreptate. N-aţi apucat să-l vedeţi. Doar l-a astupat norul când s-a iscat furtuna! Şi asta era în visul Daitei, nu în realitate. Da, aveţi încă o dată dreptate.

Ca să ne găsiţi mai uşor, o să vă povestesc cum explica uneori Catrinel când era mai mică unde stăm:
"Locuim pe blocul 37."
"Poate în blocul 37 vrei să spui", venea replica celui nedumerit.
"Ba nu, ba nu, pe blocul 37!" insista ea.
Şi, în felul ei, avea dreptate, cu o mică diferenţă: nu locuim pe blocul 37, ci în blocul P 37.

"Fii atentă c-ai rămas prea tare în urmă! Aşa eşti cu ochii în patru precum te lăudai?" mi-a şoptit mustrător, între patru ochi, gândul.

Într-adevăr, adresându-mă vouă, n-am mai putut fi atentă şi la voi şi la copiii mei în acelaşi timp, iar grupul s-a îndepărtat cam multişor. Pedalez imediat mai repede ca să-i ajung din urmă. Aşa că, să nu vă fie cu supărare, dar va trebui să vă descurcaţi în continuare singuri ca să ne găsiţi. Poate, dacă vă uitaţi bine-bine pe frumoasele desene ale lui Ştefan, ne veţi recunoaşte. Lumea-i mică se zice, şi aşa este.

Până atunci însă vă spun cum le-a spus şi familia ABC fetelor:
La revedere, pe curând!
Căci ne vom re-ntâlni în gând
Sau pe-alte file de poveste
Ce le vom deşerta din traiste.


(ilustraţie de Ştefan Damó)

*
Dragi copii care ne-aţi urmărit povestirile de 33 de săptămâni încoace, iată că ele au ajuns la final! Dacă mai ţineţi minte, am reluat aici vechile povestiri despre fetele mele, pe care le scrisesem acum vreo treizeci de ani. Le-am preluat parţial, le-am modificat, poate că le-am mai stricat (sper că nu) sau le-am mai îmbunătăţit (sper că da). Oricum, pentru asta nu mai este responsabil vechiul caiet cu coperţi roşii, ci actualul laptop cu capac bleu-metalizat. Pe el "culege" nu floricele din pădure, ci texte, eventual despre floricele şi pădure, o bunicuţă care se laudă - din nou! - că e modernă.

V-am povestit despre o vreme în care ca să afli cum arată un copilaş născut la celălalt capăt al lumii trebuiau să treacă nişte săptămâni - dacă aveai noroc ca poza lui, adică scrisoarea în care fusese trimisă, să nu se piardă pe drum. Iar dacă acel bebeluş era cumva nepoata sau nepotul tău... nu mai comentez, căci înţelegeţi şi singuri ce frământări însemnau săptămânile de aşteptare. Şi totuşi acei ani au avut farmecul lor, pe care am încercat să vi-l redau printre rânduri, chiar dacă acele vremuri nu dispuneau încă de "cutiuţa magică", doar de dimensiunile unui pachet cu cărţi de joc, care reprezintă fereastra spre tot universul. Aşa ceva - fie că se cheamă
tabletă sau iPad, fie că se cheamă Android sau iPhone, fie... dar ştiţi voi mai bine decât mine denumirile - ar fi părut pe-atunci de domeniul fanteziei şi al cărţilor SF.

În timpurile în care trăim acum, rudele şi prietenii de pe tot globul au aflat nu la câteva săptămâni, ci la câteva minute după ce primul strigăt a vestit intrarea nepoţeilor noştri în lume cât sunt ei de reuşiţi. Să vi-i mai înşir o dată
? Claire, deja o adevărată domnişoară modernă şi populară, care nu de mult s-a serbat cu prietenele şi familia la împlinirea a 13 ani. Surioara ei Leia, la fel de zvârlugă şi acum, la 3 ani şi jumătate, precum era şi când am început depănarea poveştilor reale şi inventate despre mama ei Daita şi mătuşa ei Catrinel. Verişoara lor Isabella, care de curând a ales, împlinind frumoasa vârstă de un anişor, de pe tavă obiectele care-i vor simboliza înclinaţiile în viaţă, iar primul a fost cartea. Nu mai pot vorbi doar la feminin, doar de nepoţele, căci între timp Daita s-a decis să ni-l aducă în mijlocul familiei şi pe primul băieţel: Luca, cel care, deşi răsfăţat de noi toţi, continuă să fie cuminte şi să ne surâdă cuceritor la cele cinci luni ale lui, fiind foarte bucuros când i se ţine companie.

Deşi nu o cunosc decât din poze - din acelea care se trimit cu viteza fulgerului pe email -, vă voi mărturisi că nepoţica lui Ştefan
, Eszter-Anna, are încă o trăsătură comună cu ale mele, în afara ochilor superbi, de care v-am mai pomenit. Toate patru s-ar bălăci cât ţi-e ziulica de lungă în apă: la piscină, la ştrand, la lac, la mare. Aşa că dacă întâlniţi o fetiţă cu ochi frumoşi, fie negri sau albaştri, fie verzi-aurii sau verzi-căprui, care nu mai vrea să iasă din apă, să ştiţi că sigur aţi dat peste una din ele.

*
A venit momentul ca Ştefan şi cu mine, împreună cu Daita şi Catrinel, să ne luăm de la cititorii mici şi mari la revedere, nu adio.

În final îi voi adresa un gând pios mamei mele, după ale cărei trăsături am conturat personajul "Buni". Memoriei ei îi sunt dedicate aceste povestiri inspirate din Năzdrăvăniile nepoatelor ei cuminţi.

Sfârşit


[1] Astăzi se numeşte parcul Alexandru Ioan Cuza (N.a.).

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




9 comentarii

  • In loc de "La revedere"
    Carmen Zaharescu, 31.08.2015, 18:10

    Multumim echipei de la LiterNet, lui Stefan, care ne-a delectat cu desene viu colorate si cat se poate de expresive si nu in ultimul rand Danielei, care se face "vinovata" de aceste minunate creatii literare, scrise cu multa dragoste pentru toate varstele.

    Dragi copii, sa-i multumim
    Autoarei ce-o iubim,
    Care ne-a tot incantat
    Cu povesti de neuitat
    Si din care-am invatat
    Alfabetul minunat.
    Ea a scris pentru cei mici,
    Pentru parinti si bunici.
    Inc-odata multumim
    Si sper sa ne regasim
    Poate tot aici, pe net,
    Ca-i mai simplu si direct.

  • the story goes on
    anca sandu Tomasevchi, 24.08.2015, 22:07

    Multumim frumos Danielei, lui Stefan si echipei LiterNet pentru clipele de delectare oferite de 33 de ori. Copiii au copii, care au si ei copii, care la randul lor au copii. Primii copii, care devin bunici raman de neuitat in memoria nepotilor, dar copiii nepotilor nu-i mai tin minte sau nici macar nu-i cunosc. Noroc au acele famiilii care au o Daniela, care-I mentin in viata pe bunici, care-I mentin tineri pe parinti si le pastreaza copiilor din cateva generatii copilaria. Ii personifica si pentru noi, cititorii, ni-i aminteste sau ni-i evoca, impreuna cu timpurile, locurile si universul lor de viata. Multumim si sper sa ne revedem in curand.

  • Mulțumesc!
    Nicole Sima, 19.08.2015, 17:29

    „Mai bine mai târziu, decât niciodată”... Tocmai în sâmbăta trecută nu am avut net... Ardeam de nerăbdare să văd finalul povestirilor.
    Acum, după ce am reușit să-l citesc, m-am întristat... Ce voi face sămbăta viitoare?
    Sunt multe de spus, dar eu voi spune un singur cuvânt:
    MULȚUMESC!

    Fiindcă îmi place încheierea optimistă a actualei Catrinel, zic ca și ea:
    La revedere, pe curând!



  • La capat
    adela, 18.08.2015, 16:48

    Cine-ar fi zis ca, la sfarsit, ne vom desparti cu greu de atatea personaje cunoscute sau nu, nascocite, evocate, dar, toate, cu 1001 de calitati induiosatoare? Acum suntem cu totii o noua familie, mai larga, dar foarte stransa. Deci, ne-am imbogatit, asa suntem acum la capatul unui lung sir de ispravi, la care am fost poftiti sa asistam. Multumuiri pentru invitatie si pentru "tratatia" oferita!

  • De acord cu Catrinel
    Daita, 16.08.2015, 18:07

    Ieri fiind samabta m-am intalnit cu Catrinel, copiii si Mamina la o gustarica de sambata. Copiii Leia, Isabella si Luca, bineinteles ca s-au pus pe nazdravanii - conform varstei fiecaruia. Iar noi surorile? Ne iubim daca nu la fel de mult ca acum 30 de ani atunci si mai mult si abia asteptam sa mai creasca verii un pic sa le istorisim din intamplarile mamicilor! Multumim autoarei, echipei Liternet si lui Stefan pentru ca vom avea la dispozitie aceasta varianta electronica a povestirilor

    • MULŢUMIRI
      Daniela Ştefănescu, 16.08.2015, 21:34

      Doresc să le mulţumesc acum, la încheierea seriei de povestiri, cititorilor şi mai cu seamă cititoarelor mele, care au scris atât de frumos şi de sensibil, fie direct pe emailul meu, fie aici la sfârşitul rubricii, fie pe Facebook LiterNet, comentându-mi diferitele texte şi apreciind ilustraţiile lui Ştefan. De asemenea, celor care au apăsat pe steluţe după ce au citit. Este un imbold pentru a continua cândva. Un alt imbold sunt, desigur, după cum a scris Catrinel aici, poznele generaţiei următoare. Dacă ai timp şi energie – după ce ştergi, probabil nervos, urmele acelor pozne – să te repezi, subit bine dispus, la caiet sau laptop, şi să notezi boacăna tocmai făcută, atunci poate ieşi o nouă serie de poveşti. Sper să am această energie. Dar şi puterea de a vibra cu fiecare pas înainte făcut de copilaş în viaţă şi de a-l reţine şi a-i reda justa semnificaţie. Dacă, aşa cum a scris Daita tot aici, cei mici vor ajunge să cunoască mai bine copilăria de acum 30 de ani a mămicilor de azi, datorită acestei variante electronice, înseamnă că povestirile îşi ating scopul.
      Ceea ce îmi doresc acum este ca, în acest an, să vă mai ofer măcar o "năzdrăvănie".
      Pentru găzduirea mea pe LiterNet îi mulţumesc lui Răzvan, cu care am avut o colaborare extraordinară, din prima clipă în care am lucrat împreună: promptitudine, profesionalism, iniţiativă, empatie, flexibilitate, larg orizont cultural.
      Îi mulţumesc şi doamnei Doina Giurgiu pentru prezentarea deosebită a textelor mele pe Facebook.
      Şi last but not least: Datorită desenelor inspirate şi originale ale lui Ştefan, povestirile mele au avut mult de câştigat. Mulţumiri din suflet.


  • Ce epilog frumos
    Gaby i., 16.08.2015, 01:08

    Ce epilog frumos...s-au adunat toate personajele si avem si o senzatie de "globalizare" si de modernism.
    Multumim lui Daniela care a facut posibile aceste nazdravanii fermecatoare. Am ras si am visat impreuna cu Daita si Catrinel. Si copilaria lor ne-a amintit ca nazdravaniile lor sunt intr-un fel universale.

  • Dependenta de Nazdravanii
    Corina Sl, 15.08.2015, 07:32

    Nazdravanele s-au cumintit, diamantele s- au slefuit. Povestirile chiar s-au incheiat? Ne-am obisnuit sa ne incepem weekendul cu aceste povesti fermecatoare. Ne-ati facut dependenti. Ce ne veti mai da acum?

  • Nazdravaniile nepotelelor?
    Catrinel, 15.08.2015, 06:41

    Ne-am obisnuit sa citim sambata de sambata povestirile acompaniate de ilustratii pline de umor. O sa imi lipseasca foarte tare! Insa mi-ati dat o mica speranta: Stefan desenand acum nepoteii nu fetitele, iar "mami meu" incheind cu un joc de cuvinte - "nazdravaniile nepoatelor". Isabella mea cel putin ofera pozne cat pentru o serie noua de povesti ;)!
    La revedere, pe curand!
    Catrinel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La revedere, nu adio!, Daniela Ştefănescu (5.0/5 - 33 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro O picătură şugubeaţă, Daniela Ştefănescu (4.9/5 - 30 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Soarele joacă şotron?, Daniela Ştefănescu (5.0/5 - 30 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Fetiţele poartă roz, Daniela Ştefănescu (5.0/5 - 32 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Trei fraţi izolaţi, Daniela Ştefănescu (5.0/5 - 30 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Prinţesei mici ot Neerlandia
Sageata Perle şi mărgăritare
Sageata Alfabetul vesel


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer