Două diamante neşlefuite

Aş dori pentru început să mă prezint, ca să ştiţi, dragii mei, cine vă va povesti cele ce urmează: sunt o simplă bunică, dar nu una din cele pe care le întâlniţi în cărţi, cu păr alb, coc prins la spate, cu ochelari negri rotunzi pe mijlocul nasului când le citeşte nepoţelelor basme şi cu andrele în mâini când le tricotează, la gura sobei, pulovere. Nu. Eu sunt o bunicuţă modernă care, iubindu-le la fel de mult ca şi clasica bunică, stă, atunci când nu are copilele în grija ei, cam mult pe internet, pe laptop sau iPad, pentru a fi la curent cu ce e mai nou pe lumea asta aflată în permanentă schimbare.

Dar aici o să vă istorisesc din vremurile când încă nu existau nici Facebook, nici Facetime, iar dacă voiai să navighezi, trebuia să o faci pe calea apei sau a aerului, nu pe cea a internetului. Nu existau nici celulare, ci doar aparate mari de telefon care se băgau în priză, iar dacă în una dintre primele mele povestiri veţi citi cuvântul "mobile", el trebuie pronunţat cu accentul pe o, căci numai móbile se găseau într-o casă, nu şi mobíle sunând eventual mai multe deodată de pe diferitele piese de mobilă.

Am trei nepoţele, una mai năzdrăvană ca cealaltă: Claire, care a serbat acum câteva luni cu muzică şi dans împlinirea a 12 ani, surioara ei Leia, o adevărată sfârlează care tocmai se pregăteşte să fie serbată la 3 ani, şi verişoara lor primară, Isabella, a cărei vârstă încă se numără în luni: vom trece în curând la degetele de la a doua mână, căci va însuma zilele acestea deja 6 luni.

Surorile Claire şi Leia îşi iubesc mult verişoara primară, care le răsplăteşte cu zâmbete largi şi, uneori, chiar cu râsete cristaline, iar Claire are multă grijă ca Leia să nu o sufoce la propriu pe cea micuţă cu atâta dragoste. Claire se poartă matern cu Leia, căci între ele este o diferenţă de vârstă de aproape 10 ani! Acum câţiva ani, Claire m-a rugat să scriu o carte şi despre când era ea micuţă, aşa cum scrisesem "pe vremuri" Ţara păpuşilor şi Fetiţele poartă roz despre mama şi mătuşica ei. Acum, că mi-am ţinut promisiunea şi am încheiat cartea lui Claire, m-aş întoarce în trecut, pentru a vă împărtăşi şi vouă din năzdrăvăniile fetelor mele Daita şi Catrinel notate de mine acolo şi a le reaminti şi lor - mămicile din ziua de azi - că nu a trecut chiar atât de mult timp de când se ţineau şi ele de năzbâtii: să nu uite asta mai ales când boroboaţele fetelor lor le scot sau le vor scoate din sărite.

Dar, înainte de a începe, vreau să vă mărturisesc ceva. Cărţile mele fuseseră atât de frumos ilustrate atunci de Ştefan Damó, încât m-am gândit să îl caut şi să îi spun de proiectul meu. Nu ştiam însă în ce colţ al lumii s-o afla, căci pierduserăm de mult legătura. Cum credeţi că l-am găsit? Sigur că aţi ghicit, pe internet. Iată încă o dovadă că nu stau degeaba pe internet: caut, mă informez şi găsesc! I-am scris deci că doresc să repovestesc vechile peripeţii ale fetiţelor mele, dându-le o tentă nouă. S-a oferit imediat să-mi ilustreze iarăşi povestirile, cu desene complet noi, special pentru voi, copiii de azi. Şi ştiţi ce am mai aflat? Însă este secret, vă spun numai vouă. Şi el are o nepoţică. O cheamă Eszter-Anna, are patru ani şi, credeţi-mă, căci i-am văzut pozele: are nişte ochi albaştri superbi.

Să dăm acum timpul înapoi, revenind la sfârşitul anilor optzeci, şi să o luăm cu începutul...
 
Aş dori să vă povestesc despre cele două fete ale mele: Daita, care a trecut în clasa a doua, şi Catrinel, care va intra la toamnă în grupa mică la o grădiniţă cu program de patru ore.

Aveţi şi voi un frăţior sau o surioară? Da? Ei, atunci le veţi înţelege mai bine pe fetele mele. Şi ele, ca şi voi, se iubesc foarte mult, dar se ceartă la fel de mult. Catrinel, la cei trei ani şi jumătate ai ei, crede că este în stare să facă tot ce face Daita, pricepând lucrurile exact ca şi sora ei. De aceea, ea n-o lasă nici o clipă în pace pe Daita. Aceasta o rabdă un timp, pentru că o iubeşte, apoi începe să se enerveze că nu este lăsată să joace în linişte un joc, să deseneze, să construiască sau să citească şi izbucneşte:
- Dar mai lasă-mă în pace! Joacă-te singură! Nu vezi că nu-nţelegi nimic şi strici totul?

Catrinel se văicăreşte:
- Ba da, io-nţeleg totu'!
- Taci, Catrinel, nu mă contrazice, că eu sunt cu mult mai mare decât tine.
- Da' io-nţeleg tot, n-auzi? continuă Catrinel, neimpresionată de vârsta surorii ei. Şi dacă nu te joci cu mine, să ştii că nu mă mai spăl pe dinţi niciodată! trece ea apoi la ameninţări.
- Fii cuminte. Du-te la mami şi lasă-mă să desenez! Mamaaaaa! mă strigă apoi Daita, de tresar toate mamele din blocul nostru de zece etaje şi patruzeci de apartamente.

În timpul acesta, eu mă aflu în biroul meu, care la ora asta a dimineţii aduce încă a "cameră de lucru", deşi are deja câteva semne care te fac s-o asemeni cu o cameră a copiilor: un tren în centrul covorului, pe şine, o minge de plastic, umflată, deasupra coşului pentru aruncat hârtii, care pare dinadins făcut spre a servi drept postament mingii, şi păpuşa Irinel, care stă în poponeţ pe masa mea de lucru, pusă acolo special de Catrinel "ca s-o vadă pe mami dacă e cuminte".

Acesta este un pretext pentru Catrinel ca să dea buzna din când în când în cameră, trântind uşa după ea - ceea ce nu prea prieşte tencuielii de pe pereţi, care nu este făcută să reziste la gesturi atât de brutale - şi să o întrebe serioasă pe Irinel dacă "mami n-a făcut vreo prostie".

Eu mă aflu deci la masa de lucru şi, având degetul arătător de la mâna stângă băgat în ureche, ca să nu aud ce se întâmplă în jurul meu, încerc să scriu cu mâna rămasă, să zicem, "liberă". Zic "încerc", pentru că Daita - care cu teribilul ei spirit de observaţie a remarcat că, atunci când scriu, nu-mi mişc aproape deloc umărul drept - a făcut un experiment asupra mea, spre a-şi verifica justeţea observaţiei: mi-a plasat pe umăr o căniţă din serviciul de masă al păpuşii Irinel, cu trei pietre mici în ea, şi vrea să vadă cât timp sunt în stare să scriu cu umărul neclintit, fără ca pietrele să cadă din căniţă.

... Deci scriu. Am de terminat un roman pe care vreau să-l predau curând la o editură.

Amândouă fetele ştiu acest lucru şi au promis solemn că vor fi liniştite, în fiecare dimineaţă, între orele nouă şi douăsprezece şi jumătate. (E vară şi Daita n-are şcoală.) Mă uit la ceas, e nouă şi treizeci şi şase de minute, deci mai am "dreptul" la trei ore fără şase minute de "pauză", aşa că mă fac că n-aud strigătul disperat al Daitei.

Atunci, Daita începe să bată cu pumnii în peretele comun celor două odăi. Ştie, şmechera, că acest mijloc de a mă scoate din birou nu dă greş, pentru că nu vreau să-mi petrec restul din timpul acordat scrisului măturând bucăţile de var de pe covor, rezultate din această nouă maltratare a sensibililor noştri pereţi de bloc nou.
- Ce e, Daita? mă hotărăsc eu în sfârşit să ies din cameră şi s-o întreb.
- Ia-mi-o pe Catrinel de pe cap, că altfel nu ştiu ce-i fac. M-a zăpăcit rău de azi-dimineaţă.
- Dar de abia aţi început să vă jucaţi! E zece fără douăzeci. La nouă eraţi încă în bucătărie şi vă întreceaţi care-şi bea prima laptele. Te rog, mai ai răbdare cu ea până la zece şi jumătate, pe urmă îţi promit că-i găsesc eu o preocupare atrăgătoare.
- Biiine! îmi face hatârul Daita.

De câteva zile, o simt că nu mai este atât de dornică să mă ajute să-mi termin romanul. Întâi n-am ştiut cum să-mi explic schimbarea ei. Apoi m-am lămurit: până de curând, eroina romanului meu fusese o fetiţă de vârsta ei şi Daitei i-a plăcut să citească despre diferitele năzbâtii ale acestui copil. Numai că, "de câteva zile", de când am mai scris trei capitole, fetiţa din paginile mele a crescut, a devenit o tânără de douăzeci de ani şi pe Daita n-o pasionează încă preocupările de la această vârstă, deci scrierea mea nu mai este interesantă pentru ea.

Şi, colac peste pupăză, a mai intervenit ceva: a fost zilele acestea aniversarea Daitei, iar ea a invitat - în afara verilor ei, Diana şi Vlad, şi a bunilor ei prieteni, Nuşu, Radu, Vavi, Vlăduţ, Luciana şi Dănuţ - şi câteva colege de clasă. Una dintre ele, Ana, are mama scriitoare, dar o scriitoare cu cărţi publicate, nu una ca mine, care-i tot promit Daitei că voi fi scriitoare, dar n-am publicat încă nimic. Ana i-a adus, pe lângă alte cadouri, o carte scrisă de mama ei. Iar mama ei scrie adevărate cărţi pentru copii, nu cărţi cu fete care cresc şi devin deci lipsite de interes.

Aşadar, Daita a început să-mi facă aluzii să mă las de "romanul" meu şi să mă apuc să scriu şi eu o carte "ca lumea".

Exact la ora zece şi douăzeci şi nouă de minute şi cincizeci şi nouă de secunde, Daita intră în birou - vedeţi ce păţesc dacă i-am luat ceas electronic? - şi mă anunţă:
- E zece jumate. Ia-mi-o, te rog, pe Catrinel de pe cap!
- Da' io nu stau pe capu' lu' Daita, se smiorcăie Catrinel!
- Nu te mai miorlăi! îi spun.
- Nu mă miorlai, da' io stăteam pe scăunel, nu pe capu' ei! se revoltă Catrinel de nedreptatea pe care tocmai o trăieşte.

Îmi înăbuş un zâmbet, ca să nu-mi jignesc plodul.
- Hai, las-o pe Daita să deseneze şi arată-mi dacă ştii să citeşti, încerc apoi s-o împac, atingând un punct sensibil al ei.
- Ştiiiu! se laudă ea. Hai să-ţi arăt!

Ia o carte şi-mi arată pe rând:
- Uite o, uite i, uite o, uite o, uite i, uite i, uite i, uite o...


Fiind în stare să recunoască un cerc şi un băţ, am învăţat-o să "citească" literele O şi I.
- Bravo! o felicit eu... Uite, dacă ne promiţi mie şi păpuşii Irinel că stai cuminte, te învăţ azi să scrii.
- Ca Daita? întreabă Catrinel, care vrea să facă totul exact ca sora ei.
- Da, ca Daita.
- Cum o învaţă pe ea la şcoală?
- Exact!
- Da, vreau!

Şi o învăţ să traseze un cerc, deci pe O, şi o linie, deci pe I.
- Încearcă şi tu! o îndemn.

Îi reuşeşte destul de bine, este foarte mândră de opera ei şi astfel uită pentru un timp că a fost scoasă din camera copiilor şi îndepărtată de lângă Daita, ca nedorită.

O duc în sufragerie, o instalez la masă cu un teanc de creioane de toate culorile şi câteva foi de hârtie şi îi spun:
- Uite, scrie pe fiecare foaie cu câte o culoare ce te-am învăţat azi. Irinel, care a văzut că eu am fost cuminte, te va urmări acum pe tine dacă scrii frumos.

Îi aşez păpuşa în faţă, pe masă, şi mă întorc în birou. Şi, lucru nesperat, am linişte până la ora douăsprezece, când intră să-mi arate capodoperele ei în arta scrisului: vreo şapte foi umplute cu cercuri şi linii de toate culorile şi mărimile. Începe să mi le citească:
- o, o, i, i, i, o, o, o.
- Ooo!!! Bravo! o laud că a fost atât de cuminte şi adaug: Dacă-mi dai un pupic, îţi fac un cadou pentru că m-ai lăsat să lucrez.

Îmi sare de gât şi mă pupă o dată pe obrazul stâng şi o dată pe cel drept:
- Te-am pupat de două ori, poate-mi faci două cadouri.

Vine şi Daita la mine ca să văd ce a desenat: o cărare pe care merg doi copii şi o femeie cu un rucsac în spinare. În fundal, nişte munţi, pe jos, flori şi ciuperci. Asta vrea de fapt să însemne: "Când plecăm odată la munte, ca să facem excursii, să culegem flori şi ciuperci?"


- Când termini romanul? mă întreabă.
- Nu mai am mult. De ce mă întrebi?
- Pentru ca să te rog să scrii pe urmă o carte despre Catrinel şi despre mine.
- Despre cum vă certaţi?
- Nu. Uite, dacă-mi promiţi că scrii despre noi, o să vezi că nu ne mai certăm.
- Bine. O să încerc. Dar după ce termin ce am de lucru.

Şi, într-adevăr, vreo zece zile, Daita îmi creează "condiţii" de muncă. În cele trei ore şi jumătate rezervate lucrului meu, nu mai sunt întreruptă decât de vreo trei-patru ori pentru cinci-şase minute, ceea ce este o dovadă de mari sacrificii din partea ambelor fete. În fiecare zi, la ora douăsprezece şi jumătate, deşteptătorul sună, ca nu cumva să mi se acorde din nebăgare de seamă un minut în plus de răgaz şi, la acest semnal, amândouă dau năvală în cameră, trântind, bineînţeles, uşa. Apoi, până la ora două şi jumătate, când mâncăm, am "programul" gata făcut, minut cu minut. Întâi şi-ntâi, trebuie să mătur bucăţile de tencuială căzute pe... jos cu prilejul de mai... sus. Îmi antrenez şi fiicele la curăţenie, căci "aşa se face educaţia", vorba Daitei, care are în sânge făcutul educaţiei.

Apoi încerc să-mi strâng hârtiile scrise, ca să rămână pagini de manuscris şi să nu devină avioane, solniţe, vaporaşe, coifuri, şi să împerechez din nou toate perechile de pantofi care se află împrăştiate prin diferitele camere, sub scaune, pe scaune, sub mese, sub bufete, una dintre pasiunile recente ale lui Catrinel fiind să umble prin casă cu pantofii mei, mai ales cu cei cu tocuri înalte.

După aceea, încercăm toate trei să transformăm din nou sufrageria în sufragerie, ea semănând mai curând cu camera mea de lucru la ora când aceasta ajunge să semene cu o cameră a copiilor, întrucât jumătate din jocurile şi jucăriile lor se află pe jos, pe cele două bufete sau pe masa cea mare; baia, în baie, ea aducând mai degrabă a bucătărie, în cadă aflându-se diferite oale sau cratiţe, pe care fetele s-au apucat să le spele cu zel, frecându-le cu şampon, în intenţia frumoasă de a mă ajuta la spălatul vaselor; camera copiilor s-o transformăm din nou în cameră, întrucât la ora actuală nu mai recunoşti că ar fi vorba de aşa ceva, sub mormanul de lucruri din toate categoriile posibile care s-au strâns în ea... şi aşa mai departe.

În sfârşit, a venit vremea să ne ocupăm de burticile noastre, pentru că între timp acestea au început să chiorăie care mai de care într-un concert pe trei voci, cerându-şi dreptul de a nu mai fi goale.

Fetele îşi pun şorţurile viu colorate - cu sos de roşii, gălbenuş de ou, resturi de spanac, de noroi sau cerneală? Nu, n-aţi ghicit: pur şi simplu colorate din fabrică. Vor să mă ajute să încălzesc mâncarea şi să aranjez masa. Şi, dacă reuşesc cumva s-o fac pe Daita să-şi amintească unde a ascuns cutia cu chibrituri, pe care o găsise în mâinile lui Catrinel, care socotise că e un culcuş tocmai potrivit pentru gândăcelul prins pe o floare în jardiniera din balcon... atunci putem folosi aragazul şi nu riscăm să avem parte de o mâncare rece.

După ce a învins Daita în lupta "care dintre ele pune citronada în pahare" şi Catrinel în lupta "care dintre ele împarte feliile de pâine", ne aşezăm în sfârşit la masă. De când e vacanţă am mutat servitul mesei de prânz cu o oră şi jumătate mai târziu decât erau obişnuite "ceasornicele" din burticile lor, aşa că fetelor le este atât de foame, încât prânzul se desfăşoară fără prea multe peripeţii.

În afară de faptul că cea mică, nimerind cu cotul în farfurie, îşi varsă supa pe şorţuleţ, iar cea mare, vrând să m-ajute să-l curăţ, atinge cam tare paharul cu limonadă, care nu este obişnuit cu gesturi atât de brutale şi se răstoarnă peste cratiţa cu tocăniţă de cartofi, dându-i o savoare deosebită... totul e în regulă. Dar nu disperăm, întrucât tocăniţa şi aşa era cam seacă, fiind lăsată de mine prea mult timp pe foc până ce s-a evaporat lichidul şi cartofii s-au prins de fundul cratiţei. (Vă rog să mă scuzaţi că am prins mâncarea, dar auzisem sunând în acelaşi timp la uşă şi la telefon.)

Şi, cu rapidul spălat al vaselor - că doar suntem trei, nu-i aşa? - de data aceasta cu detergent, nu cu şampon, se încheie prima jumătate dintr-o zi "de odihnă" a unei mame cu doi copii.

Fetele mele sunt - aşa îmi place să zic, folosind o figură de stil - ca două diamante scoase proaspăt din pământ. Încet-încet, ele trebuie curăţate, şlefuite, ca să iasă la lumină faţetele lor strălucitoare şi să devină două pietre preţioase. Cu timpul, cu siguranţă voi reuşi. Însă, până atunci, mai am mult de muncit.

În timp ce eu vă tot înşir aici câte în lună şi în stele, voi vă întrebaţi probabil, dragi copii, cum sunt şi cum arată aceste două surori de fapt. Dacă sunteţi curioşi să aflaţi, ne reîntâlnim săptămâna viitoare. Dar, pe scurt, vă zic încă de pe-acum: sunt şi bune şi mai puţin bune, şi cuminţi şi neastâmpărate, şi frumuşele şi mai puţin frumoase. Cum sunt posibile toate acestea la un loc? Veţi vedea...