Cum şi-a dăruit un copil cuminţenia

Dragi copii! Îmi încheiasem data trecută povestirea spunându-vă că cele două copile năzdrăvane, adică fetiţele mele, sunt şi bune şi mai puţin bune, şi cuminţi şi neastâmpărate, şi frumuşele şi mai puţin frumoase. Cum sunt posibile toate acestea la un loc? V-am promis că veţi afla astăzi. Mă gândesc să o las chiar pe Daita să vă explice, doar e deja elevă în clasa a doua, deci e mărişoară, nu o mogâldeaţă de trei ani şi jumătate, ca sora ei Catrinel:
- Eu am fost cuminte până la şase ani şi două luni, de ziua mamei mele. În dimineaţa aceea, i-am zis mamei, pupând-o:
"Mami, îţi fac cel mai frumos cadou."
"Care?"
"Cuminţenia mea."

Nici n-a trecut însă o jumătate de oră, că am şi făcut o boroboaţă.
"Cum rămâne cu cadoul pe care mi l-ai dăruit, Daita?" m-a întrebat mama.

I-am răspuns:
"Dacă ţi-am dăruit ţie cuminţenia mea, eu n-o mai am acum. E la tine. D-aia fac prostii."

Totuşi, în ciuda afirmaţiei Daitei, ea făcuse prostii şi până la şase ani şi două luni, deşi, când se enervează că sora ei sparge, strică, aruncă, rupe, mâzgăleşte, murdăreşte şi îi spun că ea făcea uneori chiar mai rău, mă priveşte neîncrezătoare, ba chiar indignată, declarându-mi:
- Când eram eu de vârsta lui Catrinel, eram cu mult mai cuminte.

Asta o fi crezând ea!

Ca să-i împrospătez memoria, îi arăt pe móbile şi pe covoare urme de-ale boacănelor ei de acum patru-cinci ani, care n-au mai ieşit la niciun fel de spălat, de curăţat, de frecat, de periat, de răzuit.
- Dar ziduri pictate de mine nu vezi nicăieri! Pe când Catrinel "s-a iscălit", cum zice ea, pe toţi pereţii din camera noastră şi pe doi din sufragerie! adaugă iute, ca să aibă ea ultimul cuvânt.

Trebuie să vă explic ce înţelege Catrinel prin "a se iscăli": trage pe ce îi iese în cale două linii lungi, una mai subţire (numele mic) şi alta mai groasă (numele de familie). E adevărat, pereţi mâzgăliţi de Daita nu găsesc în casă, dar nu pentru că nu ar fi făcut când era mică la fel ca şi Catrinel, ci pentru simplul motiv că ne-am mutat şi "corpul delict", mâzgăleala, a rămas în alt cartier, ascuns, eventual, sub o nouă zugrăveală. Şi bineînţeles că tot în ciuda afirmaţiei Daitei, ea a mai fost cuminte şi după şase ani şi două luni, când "mi-a dăruit" cuminţenia ei, ba chiar mult mai cuminte decât până atunci; mai ales de când este elevă, s-a schimbat mult în bine, ştiind să distingă acum între joacă şi lecţii, între distracţie şi datorie. Ce v-aş putea dezvălui însă în legătură cu "cuminţenia" lui Catrinel? Aici e mai greu de spus ceva. Când o preocupă un lucru, Catrinel e un copil pe care efectiv nu-l simţi, de liniştit şi tăcut ce e. Alteori însă, ţipă de parcă ar fi un indian care se pregăteşte de luptă, ţopăie prin camere ca un iepuraş şi sare pe toate paturile ca o minge.

V-am mărturisit şi că fetele mele sunt uneori mai frumoase, alteori mai puţin frumoase. Blonde şi cu părul des, în acest moment tunse băieţeşte deşi ele vor mereu să aibă plete (şi vor avea, căci sunt deja pe cale să câştige în discuţiile cu mine pe această temă), cu ochii mari, cu genele lungi şi întoarse, îţi vine să le sorbi din priviri. Se întâmplă însă, din păcate, să nu poţi vedea cât sunt de drăguţe, pentru că sunt murdare din cap până-n picioare, începând cu părul din care nu mai termin să scutur nisipul (oare cum va fi să-l scutur dintr-un păr lung?); continuând cu hainele pline de noroi sau de acuarele, ori cu mâinile mânjite de pământ sau vopsea; terminând cu picioarele, despre care... mai bine nu vă mai vorbesc, că m-apucă groaza. Când vin astfel garnisite de la joacă sau de la o şedinţă de "pictură", le duc direct în faţa oglinzii:
- Uitaţi-vă în ce hal sunteţi!

Întâi îşi privesc înspăimântate figurile reflectate de oglinda cea răutăcioasă, apoi Catrinel izbucneşte în plâns, dar pe Daita o apucă un râs atât de molipsitor, încât Catrinel îşi schimbă mutriţa din plâns în râs şi amândouă se reped în baie. Eu nu intru decât atunci când mă cheamă la controlul final, spre a mă bucura din nou de două fete frumuşele.

Dar cel mai tare se urâţesc ele atunci când se ceartă şi se încruntă şi ţipă şi varsă torente de lacrimi. Norocul lor şi al meu este că, pe cât de repede se iau la harţă, pe atât de iute se şi împacă, iar chipurile lor redevin plăcute la privit. Şi ţin-te pupături atunci şi îmbrăţişări şi declaraţii de dragoste! Uneori am impresia că special se ciondănesc, ca să aibă de ce să se împace şi să se iubească parcă mai mult.

Asta-i armonia lor...


După ce am predat editurii romanul meu, a trebuit să mă ţin de promisiunea făcută Daitei şi să scriu ceva pentru copii. Ce să scriu, ce să scriu? Daita îmi sugerează:
- Uite, scrie despre Adi, care era "sculptor la cinci ani".

Într-adevăr, îmi amintesc cum plângea Daita într-o seară că luase o notă mai slabă la scriere; trebuie să vă mărturisesc că Daita învaţă bine, chiar foarte bine, dar scrie urât şi notele de la scriere îi strică media generală. Daita vrea să devină profesoară, ca şi mine. I-am arătat în seara aceea că, pentru a deveni profesoară, nu este suficient să vrea, ci trebuie să şi înveţe şi să muncească mult, ca să aibă note bune. I-am explicat câte examene va trebui să treacă ea până să ajungă profesoară. Atunci m-a întrebat, plângând în hohote, dacă va trebui să dea examen şi la scriere.

Am lămurit-o:
- Nu, la scriere nu, dar dacă scrii urât, cei care-ţi corectează lucrarea nu vor înţelege ce ai scris.

Mi-a zis cu disperare în glas:
- Deci trebuie să scriu mai frumos.
- Da, mai ales că în clasa a doua o să ai o materie separată: caligrafia.

Atunci s-a pornit să plângă mai cu foc. După părerea ei, singura greutate pe care o mai avea de învins pentru a deveni profesoară era aceea legată de scrisul frumos.
- Crezi că am talent de profesoară? m-a întrebat apoi.
- Îţi spun sincer că nu-mi pot da seama la vârsta ta ce fel de talente ai sau dacă ai vreun talent.

Răspunsul meu a amărât-o şi mai tare... şi ţin-te plâns. În seara aceea era pusă pe plâns, ce mai!

Ca s-o calmez, i-am povestit întâmplarea cu un băieţel, Adi, care este acum cam de o vârstă cu ea, pe care părinţii, nişte cunoştinţe ale mele, în convingerea lor eronată că el ar fi foarte talentat în diferite domenii, l-au tot îndemnat greşit, făcându-i mai mult rău decât bine.

Dar a venit vremea să ne despărţim. Pentru scurt timp. Aşa că, dacă vreţi să citiţi povestea lui Adi, dragii mei, ar trebui să ne dăm întâlnire din nou săptămâna viitoare...