Odorul părinţilor

V-am promis data trecută, dragii mei, că vă voi povesti astăzi despre Adi. El este acum cam de-o vârstă cu fetiţa mea cea mare, Daita, dar în prima păţanie pe care v-o relatez era doar cu puţin mai mare decât mezina Catrinel. Cu amândouă surorile aţi făcut deja cunoştinţă: sunt "diamantele mele" încă neşlefuite.

Părinţii lui Adi, fiind convinşi că odorul lor ar fi foarte talentat în diferite domenii, l-au tot îndrumat greşit, făcându-i astfel mai mult rău decât bine.

Ia ascultaţi şi spuneţi-mi dacă am sau nu dreptate:

Sculptor la cinci ani

Adi era un băieţel obişnuit, fără vreo strălucire deosebită. Nu aşa gândeau însă şi părinţii săi...

La aniversarea de cinci ani, a primit un cadou care a provocat mare balamuc: o cutie cu plastilină.
- Ce să fac cu ea? a vrut să ştie Adi, care nu se mai jucase până atunci cu aşa ceva.
- Uite, dragul mamei, iei plastilina între degete şi o apeşi, până îi dai forma pe care o doreşti, i-a arătat maică-sa.
- Rotunduri pot să fac din ea?
- Bile? Da. Iei puţină între palme şi începi să roteşti aşa, până ce bucăţica se face rotundă.

Atât i-a trebuit lui Adi. În timp ce oamenii mari sporovăiau la masă, s-a repezit la cele cinci batoane de diferite culori şi a început să facă "soldaţi" şi "tancuri".

În câteva minute, toată camera lui a fost plină cu plastilină: covorul, patul, masa, pereţii, scaunele s-au împodobit în cinci culori. Până şi în păr i se vârâse afurisita de plastilină şi refuza să se mai dezlipească de pe fire.

Mama lui, văzând ce ispravă făcuse Adi, l-a certat zdravăn, chiar dacă era ziua lui, şi i-a confiscat cadoul. Apoi s-a apucat, bombănind, să cureţe resturile de plastilină de prin cameră şi, deodată! a dat de soldaţii şi de tancurile lui Adi. A rămas în extaz: să fie în stare un copil aşa de mic să "sculpteze" atât de drăgălaş! Era un semn că avea talent.

S-a repezit ca o vijelie spre băiat. Adi a luat-o la fugă, crezând că urmează a doua serie de boscorodeli... Seria care a urmat a fost însă de pupici:
- Copilaşul mamei, iubitul mamei, ce mânuţe talentate are el, i-a spus mama lui, strângându-l în braţe.

A doua zi, i-a cumpărat câteva cutii cu plastilină şi l-a pus să facă soldaţi mulţi, ca să le arate prietenelor ce era în stare odorul ei. Adi era fericit. Avea voie să se joace acum cu plastilină cât îi poftea inima. Iar dacă murdărea...
- Ei şi ce, mama de ce-i aici, nu ca să strângă după el... sculptorul iubit al lu' mama? îl încuraja ea.

Pentru Adi, această desfăşurare a talentului său era o nimica toată: soldaţii lui arătau cam aşa: o bilă drept cap; un sfert de scobitoare drept gât; o bilă mare - corpul; patru scobitori întregi - mâinile şi picioarele. La cap făcea şapte găuri: două pentru ochi, două pentru nări, una pentru gură şi două pentru urechi... şi gata soldatul. A confecţionat soldaţi cu duiumul, un pluton, o companie, ba chiar un batalion întreg.

După câtva timp, mama i-a cerut să "sculpteze" şi altceva, ca să se fălească faţă de prietene.
- Ce?
- Orice, dar nu soldaţi.
- Atunci tancuri?
- Nici tancuri.
- Altceva nu pot, a dat simplu din umeri, rostind vorbele clar şi răspicat.

Mama lui a strâns tăcută toate bucăţile de plastilină din casă, transformate în dovezi războinice sau poposite prin cele mai ciudate locuri. Aici s-a încheiat, probabil, ultima întâlnire dintre "sculptor" şi materialele folosite în "arta" sa.

Şi astfel, "talentul" lui s-a împotmolit în prima piedică ivită... Dar să nu ne dăm bătuţi.


Arhitect la nouă ani

La rândul său, tatăl era, ca şi mama lui Adi, un părinte încrezător şi optimist, aşa că nu s-a lăsat descumpănit, ci a încercat în continuare să descopere ce talente zăceau în odrasla sa, în ungherele cele mai ascunse, aşteptând doar să fie scoase la suprafaţă.

Au mai trecut nişte ani şi, în vacanţa de vară a băiatului dintre clasa a doua şi a treia, au plecat cu toţii la Sinaia. Părinţii se simţeau minunat: linişte, aer curat, soare.

Dar ce plictiseală pe Adi! Cu cine să se joace n-avea, căci nu era lăsat să intre în grupurile de copii veseli şi zvăpăiaţi, "ca să nu înveţe vreo apucătură sau vorbă urâtă". Ca să-i treacă timpul mai uşor, Adi şi-a cumpărat un caiet de desen, creioane colorate şi s-a pregătit să deseneze.
- Ce să desenez, tati?
- Ştiu eu?... Fă case!
- Case?
- Da. Casa noastră, cele de vizavi...

Zis şi făcut. A umplut pagini întregi de caiet cu tot felul de case: a lor, cea din dreapta, cea din stânga, casele de pe partea cealaltă a drumului.

În partea de sus a foii desena cerul albastru, ceva mai jos urmau munţii verzi proiectaţi pe azur. Casele aveau acoperişurile roşii sau maronii, ramele ferestrelor erau portocalii sau negre, iar ele erau albe sau galbene. Pe scurt, folosea toate culorile pe care le avea. Treaba asta îl amuza grozav.

Tatăl lui Adi, curios să vadă de ce se distra puiul lui atât de bine desenând, s-a apropiat, a privit şi...
- Dar e încântător! O să-ţi cumpăr o carte cu desene şi vreau să încerci să le faci şi tu pe blocul de desen.

Au ieşit destul de bine, ţinând cont că Adi era începător în arta desenului.
- Da, îmi place! s-a bucurat şi mama de noua descoperire.

Un pictor trebuie să aibă însă şi fantezie, nu să copieze doar.

Asta n-a mai mers. "Din capul lui", Adi n-a mai putut desena.
- Cred că are stofă de arhitect, s-a mulţumit totuşi tatăl lui. Arhitecţii fac case.

Numai că un arhitect trebuie să fie bun şi la matematică. Iar la baza matematicii stă tabla înmulţirii. Aşa că a început să-l întrebe pe Adi tabla înmulţirii. Nici asta n-a mai mers. Ştia bine numai înmulţirea cu 1, cu 2 şi cu 10. O mai nimerea şi la înmulţirea cu 5. Celelalte, ca vai de lume!

Din acea zi, vacanţa s-a transformat într-un chin: tabla înmulţirii în sus, tabla înmulţirii în jos!

Sătul de atâta matematică, atunci când a început şcoala, Adi s-a consultat cu colegul său de bancă. Acesta era poet, şi încă un poet atât de profund, că nimeni nu-i putea înţelege poeziile; dar, fie vorba între noi, îi imita pe poeţii mari... din clasa a cincea. Şi el a fost de acord că practica e totul şi că, numai cu matematică, Adi nu-şi putea dezvolta înzestrarea.

Ce era însă al lui era al lui... şi talentul a irumpt de la sine, sub formă de desene pe pupitru. Întreaga sa bancă fu umplută cu case: şi fără etaj, şi blocuri înalte, şi cu intrarea laterală, şi cu ea în centru, şi cu ferestrele pătrate, dreptunghiulare sau chiar ovale... ce mai încolo şi-ncoace, avea o mare varietate de modele şi stiluri.

Pe Adi îl pasiona într-atât meseria sa de arhitect în clasa a treia, era atât de cufundat în planurile sale şi se visa în fruntea clasei datorită măiestriei lui, încât nu se ştie cum s-a întâmplat... dar a rămas coada clasei.

Acum, dragi copii, este timpul să ne luăm la revedere până săptămâna viitoare, când ne reîntâlnim cu o nouă povestire, de astă dată despre un soi de avioane care bâzâiau. De ce să bâzâie nişte avioane? Asta m-am întrebat şi eu până ce am aflat...