Avioane cu bâzâitoare

Ce noroc când mama are la rândul ei o mamă! Dacă treburile mamei se aglomerează, de nu mai ştie mama cum să le rezolve pe toate, vine mama mamei şi, deodată, ca prin minune, totul îşi găseşte locul şi rostul, de parcă ar fi poposit în casă zâna cea bună cu bagheta-i magică.^[1].

Ieri, când domnişoarele mele se întrecuseră cu gluma, le-am zis supărată:
- Dacă nu sunteţi cuminţi, să ştiţi că o să întorc foaia!

Apoi mi-am reluat locul la birou, în faţa colii de hârtie care aştepta docilă să fie umplută cu ideile mele, spera ea (coala), cât mai interesante.

Ne aflam în acele ore ale zilei alocate:
1. muncii mele şi
2. cuminţeniei lor.

Deocamdată nu aveam parte nici de numărul 1, nici de numărul 2.

Deodată intră Catrinel pe vârful picioarelor, se apropie de masa mea şi îmi întoarce coala pe care tocmai mi se sprijinea vârful pixului, pregătit să dea drumul pe albul ei imaculat unei ploi de idei.
- Ce faci? o întreb mirată.
- Întorc foaia.
- De ce?
- Ai zis că dacă nu s'tem cuminţi, întorci foaia. Am venit s-o-ntorc io.
- Daita! o strig eu pe sora ei, străduindu-mă să nu râd.

Aceasta intră repede în cameră, cu o privire vinovată. Oare pentru că nu îşi supraveghease sora în orele mele "libere" - adică dedicate scrisului sau pregătirii materialului pe care urma să-l predau la şcoală - sau pentru că... cine ştie ce năzbâtie tocmai făcea chiar ea. Dar, văzându-mă că mustăcesc, îi apar în ochi nişte luminiţe zglobii şi, în acelaşi timp, în spatele lor, două mari semne de întrebare. Îi explic apoi cum Catrinel a luat expresia mea la propriu şi a venit să întoarcă o foaie de hârtie, apoi o lămuresc şi pe cea mică, pentru că nu pare să înţeleagă ce se petrece şi de ce râdem:
- Dacă întorc foaia înseamnă că, fiind supărată pe voi, devin mai severă cu voi. Aşa se spune: "întorc foaia". Deci degeaba umbli tu pe la hârtiile mele. Acolo unde mai trebuie să umbli e pe la cuminţenia ta, făcând-o mai mare. Adică ar trebui să fii mai cuminte, mă exprim apoi mai clar, ca nu cumva să priceapă iar altceva şi să înceapă să umble prin casă în căutarea cuminţeniei, bine ascunsă cine ştie pe unde.

Acestea fiind zise, pe uşă intră cea pe care o aşteptam şi care mă eliberează pentru următoarele ore, ca să îmi rezolv treburi urgente prin oraş: zâna cea bună - MAMA.

Fetele îi sar fericite de gât şi ne asigură că vor fi tare cuminţele.

Şi, într-adevăr, aşa cum urma să aflu mai târziu, după plecarea mea de-acasă, acolo s-a aşternut, aparent, disciplina. A fost un calm suspect vreun sfert de oră, timp în care mama mea a putut trebălui prin încăperi, spre a-mi da o mână de ajutor şi la gospodărie, punându-şi bagheta magică în funcţiune.

Când m-am întors acasă, mi-a povestit cele ce urmează, pe care, la rândul meu, dragi copii, vi le voi relata, pentru că nu am uitat că data trecută v-am promis că vă explic cum de pot nişte avioane să bâzâie. Haideţi să vedem...

Fiind ciudat de calmă atmosfera din casă, Buni se hotărăşte deci după vreun sfert de ceas să vadă ce se petrece în camera copiilor de stau nepoţelele ei închise acolo, fără a se agita, ca de obicei, prin tot apartamentul. O găseşte pe Catrinel desculţă, vânând muşte cu papucii în mână. Daita meştereşte foarte preocupată ceva, stând la pupitrul ei. Prin odaie zboară nişte gângănii ciudate, negre, cu cozile albe şi care bâzâie.

Înmărmurită, Buni întreabă:
- Ce-aţi mai născocit aici? Ce bâzâie prin aer?

Daita o lămureşte mândră:
- Am fabricat avioane cu bâzâitoare!
- Ce-aţi fabricat?
- Prindem muştele, le dăm uşurel un papuc în cap ca să le ameţim, pe urmă le înfigem în spate cornetele astea mici din hârtie cu vârful ascuţit şi le dăm drumul să zboare. Le auzi cum fac?


Bunica, altminteri o fire blândă şi miloasă, rămâne un timp fără replică. Se gândeşte apoi cum să..., of, cum să le..., da, e clar, trebuie să le...
- Ia veniţi lângă mine, li se adresează brusc. Sunteţi roşii la faţă. O, ce frunţi fierbinţi aveţi! Întindeţi-vă amândouă pe pat să vă pun termometrele în poponeaţă, să vedem dacă aţi făcut temperatură.
- Nu! sare Daita ca arsă. Mie mi-l pui la subraţ. Doar ştii că altfel nu suport.
- Nici eu! se lamentează Catrinel. Că mă doaaare! ridică apoi tonul.
- Staţi liniştite! Am zis să vă întindeţi cu burta-n jos. Dacă aveţi temperatură, o să vă pun câte un supozitor.
- Nu vreau 'pozitor! urlă Catrinel.
- Dar eu n-am temperatură, zice Daita, făcând încă eforturi vizibile să-şi păstreze calmul. Eu mă simt foarte bine şi vreau să mai prind nişte muşte.
- Şi io, şi io, adaugă soră-sa printre suspine.

Lui Buni i se rupe inima văzându-le aşa din cauza ei şi i-ar veni să renunţe, totuşi îşi continuă planul:
- Deci nu vă place să vi se pună termometru sau supozitor? le întreabă.
- Nu, că doare, îi răspunde Daita.
- Ei, aici am vrut să ajung. Deci pe voi vă doare. Dar la durerea muştelor nu v-aţi gândit? Oare lor le-o fi bine cu hârtiile alea care înţeapă?
- Crezi că şi pe ele le doare? vrea să ştie Daita.
- Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Aşa sună un proverb.
- Bine, asta e legat de oameni. Dar cu animalele...
- Şi ele simt, şi pe ele le doare. Într-adevăr, muştele sunt dăunătoare omului, pentru că ele răspândesc boli. Trebuie deci stârpite, însă nu chinuite. Dacă omul vrea să scape de muşte sau de alte insecte, atunci pulverizează cu insecticid.
- Deci e bine să omorâm muştele, insistă în ideea ei Daita care, când îi intră o idee în cap, perseverează până la nesaţ.
- Una este să le omorâţi, alta să faceţi ce-aţi făcut. Şi, în plus de aceasta: le-aţi luat în mâini, deşi nu prea înţeleg cum de aţi reuşit, ca să le înfigeţi cornetele, apoi duceţi mâna la ochi sau la gură. Riscaţi astfel să vă infectaţi, să faceţi tot felul de bube şi să vă îmbolnăviţi pentru că ele sunt purtătoare de microbi.
- Şi atunci, noi, copiii, ce putem face ca să scăpăm de muşte? Că sigur n-o să ne laşi pe noi să dăm cu insecticid.
- Bineînţeles. Sunteţi prea mici pentru a umbla cu substanţe toxice. Voi le puteţi pur şi simplu alunga din cameră cu ajutorul unui prosop sau al unei cârpe.
- Noi nu eram bolnave? întreabă Catrinel nedumerită, după ce asistase calmă şi cu inocenţă la dialogul "elevat" dintre Buni şi sora ei.
- Nu eram. Ne-a păcălit Buni ca să vadă ce zicem, îi explică Daita.
- Nu vreau să mă-mbolnăvesc, declară Catrinel foarte serioasă. Nici să fac bubiţă la guriţă, iese apoi la iveală poeta din ea.
- Ia aşezaţi-vă fiecare pe câte un genunchi de-al meu şi s-o lăsăm pe musculiţa Muscuţa să vă istorisească povestea ei. Să vedem dacă după aceea o să mai faceţi ce-aţi făcut mai devreme.
- Da' unde-i Muscuţa? întreabă Catrinel.
- Ascultă cu atenţie şi o vei auzi îndată, îi zice Buni. Subţiindu-şi apoi glasul, începe:

Mă numesc Muscuţa şi am două luni şi jumătate. Am opt milimetri lungime şi patru milimetri lăţime, adică nu sunt nici prea înaltă, da' nici scundă. Sunt de culoare neagră ca tăciunele, iar aripioarele îmi sunt fine şi aproape transparente.

Semenele mele spun că noi suntem norocoase, pentru că trăim vara. Vara e cald şi bine; vara, lumina durează mult şi întunericul puţin.

Am aflat de la prietena mea cea mai bună, care a aflat de la mama ei, că acele fiinţe, ce-i drept foarte puţine la număr, din neamul muştelor, care au trăit cu două generaţii înaintea venirii mele pe lume, au avut parte de o viaţă îngrozitoare şi de aceea majoritatea n-au putut rezista. Asta din pricină că, pe vremea lor, cerul lăsa să cadă ceva alb, pufos şi rece, care acoperea pământul, şi care le îngheţa picioruşele, şi trompa, şi aripile, şi tot. Din cauza acelei pături albe, mâncarea se găsea pe atunci foarte greu...

Deşi eu ar trebui să mă consider foarte norocoasă, pentru că trăiesc vara, nu-s deloc fericită. Şi să vedeţi de ce. Înainte de a se duce pentru totdeauna în cer, mama m-a învăţat să nu-i supăr niciodată pe oameni, să mă port cât mai atent cu ei, fiindcă altfel va fi "vai şi amar" de mine. Chiar acestea sunt cuvintele ei.

Ce-o fi înţeles mama prin asta? La ce s-o fi referit? Ce rău îmi puteau face mie oamenii şi de ce? Ce aveau cu mine? Am încercat s-o ascult pe mama, căutând ocazii în care să fiu cât mai drăguţă cu ei.

Astfel, într-o seară, obosită de atâta zburat, am intrat într-o casă. Am nimerit în dormitor. Erau două fete înăuntru. Una îi spunea celeilalte că îi place foarte mult muzica uşoară.
- Şi mie, i-a răspuns cealaltă. Îmi tot vine să fredonez refrene la modă, cânt până şi în baie.

Bucuroasă că pot urma sfatul mamei, am aşteptat s-o văd pe fata aceea făcând baie, ca să mă aşez pe umărul ei şi să-i fredonez şlagărul la modă în lumea muştească intitulat "Bâza-bâz", spre a-i face plăcere.

Drept mulţumire, s-a întins ca să apuce un prosop şi a dat cu el după mine, până ce, speriată, zăpăcită, ameţită, am reuşit să nimeresc pe gaura uşii afară.

Altădată, am zburat într-o cameră, ca să mă adăpostesc de arşiţa insuportabilă. Acolo erau doi copii, frate şi soră, care se jucau. Fata i-a spus băieţelului:
- Să nu facem gălăgie, ca să nu audă mama că ne jucăm în loc să ne vedem de lecţii.

M-am gândit că i-aş putea ajuta, bâzâind. Astfel, aş fi acoperit zgomotul lor. Am cântat o altă variantă a melodiei "Bâza-bâz", cu inflexiuni de ton de care am fost foarte mândră: "bâ-ââz, bâzbââ-ââz". O versiune chiar mai atrăgătoare decât prima.
- Alungă scârboşenia asta din cameră! i s-a adresat fata fratelui ei, strâmbându-se şi arătând spre mine.

Şi am fost dată din nou afară, în soarele dogoritor care, din vârful cerului, de unde-şi trimitea razele ca nişte săgeţi fierbinţi, aproape că-mi topea aripioarele subţiri.

Auzi! Eu, care mă făleam cu fizicul meu, să fiu numită "scârboşenie"! Asta m-a revoltat cumplit. Din ziua aceea, n-am mai încercat să fac bine niciunui om. Cum apărea soarele, ieşeam din locuinţele acestor nerecunoscători şi începeam să colind văzduhul; iar noaptea stăteam liniştită într-un colţ de cameră şi tăceam chitic spre a nu mă mai face nici simţită, nici auzită.

Dar, într-o zi, ce văd?! O femeie punea pe masă o farfurie cu ceva albăstrui-violet şi strălucitor în ea. Am coborât deasupra farfuriei şi am zărit o muscă desenată pe hârtia care era muiată în acel "ceva". Vai, şi cât de îmbietor mirosea în jur!

În clipa aceea, mi-am dat seama că fusesem foarte nedreaptă cu oamenii. Îi judecasem greşit, iar ei, în loc să se supere şi să se răzbune pe mine, îmi dădeau de mâncare. Fiindcă eram convinsă că acolo era păpică şi că era pentru mine, doar văzusem musca aceea frumoasă, desenată!

Plină de recunoştinţă şi gândindu-mă cum aş putea răsplăti mai bine bunătatea şi dărnicia acestor oameni, m-am aşezat pe marginea farfuriei. Apoi mi-am băgat trompa înăuntru, pregătită să savurez... şi am rămas lipită acolo pentru totdeauna.

- De ce? o întreabă Daita pe Buni.
- Pentru că în farfurie era o soluţie plăcut mirositoare, dar foarte lipicioasă. O capcană pentru insecte. Parfumul o atrăsese pe musculiţa noastră, iar când şi-a vârât trompa...
-... a rămas lipită, continuă Daita ideea. N-o să mai chinui muştele, deşi nu-mi plac. Scap eu altfel de ele, dar nu aşa.
- Şi eu, şi eu, sare şi Catrinel, lăsând buza de jos... în jos, cum face când e gata să plângă. Sărăcuţa Muscuţa! continuă să se manifeste talentul ei poetic.

Şi se pun amândouă pe treabă: aleargă încoace şi-ncolo prin cameră până ce reuşesc să prindă "avioanele cu bâzâitoare", le scot cornetele, apoi le redau libertatea, gonindu-le afară din casă cu ajutorul unei cârpe, mai degrabă însă rugându-se frumos de ele să plece pe geam, în timp ce le explică blând că nu ar vrea să le zdrobească aripioarele fine şi aproape transparente.

Buni zâmbeşte uitându-se cu drag şi amuzată la nepoţelele ei. Uneori învăţămintele chiar dau roade.

Cred, dragii mei, că am scris destul despre musculiţe, aşa că aş dori să vă povestesc şi despre alte purtătoare de aripioare, ceva mai atrăgătoare. Na! că m-am molipsit de la Catrinel şi fac rime. Şapte purtătoare şi paisprezece aripioare. Unele ceva mai colorate. Puteţi face cunoştinţă cu ele chiar săptămâna viitoare...