Şapte păsărele

Vă spuneam, drăguţii mei, că astăzi vă voi povesti despre şapte purtătoare a paisprezece aripioare, ceva mai colorate decât ale musculiţelor bâzâitoare de săptămâna trecută. Este vorba, sunt sigură că aţi ghicit deja de pe-atunci, de şapte păsărele.

Daita şi Catrinel au de astă primăvară un papagal. Tot mergând duminicile prin târgul de animale mici de la Obor, ca să admire frumoşii peşti exotici, atât de viu şi variat coloraţi, expuşi acolo spre vânzare, ca şi hamsterii, iepuraşii de casă, găinile pitice sau porumbeii călători, ambele s-au îndrăgostit de papagalii numiţi "vorbitori". Au pus ochii şi pe doi porumbei călători, câte unul pentru fiecare, întrucât au văzut un film la televizor şi le-a amuzat felul cum puteau transmite porumbeii mesaje în timpul războiului, mai sigur decât solii cei mai iscusiţi, deoarece călătoreau pe calea aerului şi aveau avantajul aparentei anonimităţi.

Catrinel n-a priceput mare lucru din film şi din modul în care puteau nişte porumbei să fie "mesageri incognito", dar a fost suficient s-o vadă pe Daita încântată, ca să se entuziasmeze şi ea. Revenind de la târg fără porumbei, că doar nu-mi pot transforma apartamentul de bloc în crescătorie de păsări călătoare, am reuşit să pun stavilă torentului de lacrimi al fetelor numai promiţându-le că le voi cumpăra măcar un papagal mic galben, pentru ca toată lumea care-l va vedea să-şi pună întrebarea: "Este un canar cu un cioc de papagal sau un papagal colorat ca un canar?" L-am botezat Cipi sau Cipilică, în amintirea... dar asta vă voi povesti mai încolo.

De trei luni ne tot străduim să-l învăţăm să vorbească, zicându-i de fiecare dată când trecem pe lângă el:
- Ce faci, Cipi?

Alteori îi spunem "dragule" sau "iubitule", sau chiar "mă cheamă Cipi", doar-doar şi-o învăţa numele, aşa încât, în ultimul timp, când o întreabă cineva pe Catrinel:
- Cum te cheamă?, îmi vine mie să răspund în locul ei, automat:
- Mă cheamă Cipi.

Totuşi, singurul din casă care se încăpăţânează să nu reproducă aceste sunete este însuşi papagalul. De aceea, de obicei, după ce-i spunem cuvintele pe care am vrea să le înveţe, terminăm înciudate, trântindu-i un... "prostulică!" Cu greu l-am convins până la urmă, ţinându-l pe umărul, pe capul sau pe degetul nostru, să articuleze "Ci-pi", dar numele său seamănă atât de mult cu un ciripit, încât nu suntem chiar sigure dacă atunci când noi credem că-şi rosteşte numele, nu ciripeşte de fapt "cip-cirip". Oricum, prezenţa lui Cipi în casă m-a făcut să le povestesc fetiţelor despre diferitele păsărele de care mi-am amintit din copilăria mea.

Ţin minte cât m-a impresionat când eram mică o întâmplare pe care mi-o relatase o mătuşă. Mă văzuse cu o praştie în mână. Atunci, mătuşa mea îmi povestise cele ce urmează, ca nu cumva să-mi vină ideea să trag cu praştia după vreo zburătoare:
Întâmplarea mătuşii mele mă făcuse în copilărie să plâng - aceeaşi reacţie a avut-o acum şi asupra fetelor mele. Şi mi-am amintit să le povestesc câte lacrimi vărsasem când eram micuţă citind în povestirea Puiul de Brătescu-Voineşti despre mica prepeliţă rănită care, nemaiputând zbura, este părăsită de mămica ei îndurerată, întrucât iarna şi viscolul ameninţau cu venirea iminentă şi aceasta trebuia să-şi salveze măcar ceilalţi pui, pornind-o degrabă spre ţările calde.
- Ce trist!! a exclamat Daita.
- Ce trist! s-a auzit de îndată ecoul numit Catrinel.
- Îmi vine iar să plâng!!
Ecoul:
- Îmi vine iar să plâng!
- Soarta bietei vrăbiuţe şi a bietului pui de prepeliţă m-au făcut să îndrăgesc şi mai mult păsărelele, am continuat să le povestesc micuţelor mele.

Dragi copii, dacă pun la socoteală şi aceste două păsărele, pe lângă cele şapte ale noastre, oare câte aripioare vor ieşi la număr? Câte? A zis cineva cumva 16? Nu-nu, mi s-a părut. Cele mai multe voci zic 18. Corect!

Primăvara, când ştiam că apare noua generaţie de păsări, le pândeam, tot sperând să dau peste un pui rătăcit care nu ştie încă să zboare şi - la fel cum citisem prin cărţile cu poveşti - să-l duc înapoi în cuib mamei disperate.

Uneori îmi închipuiam că păsăricii i s-a rupt un picioruş sau o aripă căzând din cuib, iar eu o s-o bandajez şi o s-o vindec, ca să poată porni toamna spre ţările calde, să nu îngheţe în gerurile iernii de aici, aşa cum s-a întâmplat cu "puiul" lui Brătescu-Voineşti. Dar, când să pun mâna pe ea... ţâşti!! îşi lua zborul.

Într-o zi însă, am avut o mare bucurie. Am zărit o păsărică sărind prin iarbă şi m-am pus la pândă. Când am atins-o, n-a zburat, ci s-a lăsat prinsă. Era micuţă, poate încă pui. M-am decis s-o duc acasă. Tot drumul i-am simţit inima bătând speriată. Am băgat-o într-o colivie şi i-am dat de mâncare. Nici gând să se atingă de ea. Stătea într-un colţ, parcă împietrită. Cu chiu cu vai m-a convins mama să duc păsărica în curte, de unde şi-a luat, fericită, zborul spre înălţimi.

Însă acum doream cu tot dinadinsul să am o pasăre de care să mă pot bucura cât e ziua de lungă. Întorcându-mă într-o bună zi de la şcoală, ce văd? O colivie şi un scatiu. Mi-l cumpărase mama din piaţă. Scatiul fusese prins, aşa că era destul de sălbatic. Mă ţin minte cum am ţopăit prin toată casa de bucurie! Dar făceam ce făceam şi iar ajungeam la colivie spre a-i admira "conţinutul". Seara, mama şi cu tata au plecat la teatru. Rămânând singură în cameră, căci bunica mea - cea mai grozavă gospodină pe care am cunoscut-o vreodată! - se dusese în bucătărie ca să-mi pregătească ceva bun de mâncare, am început să-mi bag degetele prin gratiile coliviei, lărgindu-le, ca să-l ating. Ce se zbătea sărmana pasăre!

Pe urmă, bunica mea m-a chemat la masă. Când m-am întors în cameră, ia pasărea de unde nu-i. "Conţinutul" coliviei dispăruse. În sfârşit, am văzut scatiul cocoţat deasupra geamului pe o galerie. Ne-a fost imposibil să convingem pasărea că e mai bine în colivie decât în afara ei. Privindu-ne de sus, avea o senzaţie greşit înţeleasă de libertate. Ne-am lăsat păgubaşe. Târziu, când au venit părinţii mei acasă, tata a găsit-o în plafonieră. Cât s-a chinuit, până s-o prindă!

Încetul cu încetul, a început să se obişnuiască cu noi. I-am dat numele Tănase, după romanul lui Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu, deşi nu ne doream nicio asemănare între scatiul nostru simpatic şi personajul lui dezagreabil. I se spunea Tănăsică. Pe tata, care avea grijă de el, îl iubea cel mai mult. Simţeam cum se bucura când îl vedea intrând în camera de baie, unde îl instalaserăm pe Tănăsică. Odată însă, l-am rugat pe tata să se ducă la el îmbrăcat nu în stilul obişnuit, ci colorat şi cu o basma roşie pe cap. "Aşa, doar de glumă!" îmi trecuse mie prin minte. Dar mintea de pasăre nu a luat-o ca fiind o glumă bună. Ce s-a mai speriat Tănăsică! Nu-l recunoscuse. Câteva seminţe gustoase date de tata l-au făcut pe bietul scatiu să-i vină curând inima la loc.


Nici nu mai concepeam viaţa fără el. Făcea parte din familie.

Însă, într-o zi, tata a lăsat deschisă portiţa de la colivie. Tănăsică a ieşit în cameră şi, trecând din baie pe culoar şi de pe culoar în bucătărie, a ajuns până la fereastra întredeschisă, aşa că, fără a sta mult pe gânduri - are o pasăre aşa ceva? - a zburat spre înaltul cerului.

Cât m-am necăjit! Apoi, l-am văzut în teiul din curtea noastră. I-am pus colivia deschisă pe balustradă, sperând că-l apucă dorul de casă. Nici gând. A dispărut şi dus a fost. Dorul de libertate fusese mai puternic; învinsese.

Mi-a părut nespus de rău după el. Vreo doi ani mai târziu, o prietenă mi-a făcut cadou de ziua mea doi papagali într-o colivie uriaşă, ca să aibă loc să se mişte. De mult îmi doream nişte papagali. Văzusem în vitrină la magazinul Romarta copiilor de pe Calea Victoriei cum se giugiuleau, cum săreau şi cum se dădeau în leagăn. Imediat am început să le construiesc un leagăn dintr-un beţişor şi două sârme. Încercarea mea însă n-a avut succes: nu ştiau ce înseamnă un leagăn şi la ce foloseşte. Îl întrebuinţau ca loc de dormit.

M-au dezamăgit total. În loc să se iubească şi să se joace, se băteau toată ziulica. Ea era de un bleu spălăcit, cu aripile ciopârţite şi penele tăiate la vârf şi rea, rea de tot. Mereu căuta să dea cu ciocul în câte ceva. Când o luam în mână, mă ciupea până la sânge. Iar el, el era verde, cu câteva nuanţe de-un verde mai închis şi cu reflexe galben-portocalii şi avea o coadă lungă şi frumoasă; ca un adevărat papagal. Nu-şi făcea neamul de ruşine. Era însă martirul ei. Îl ciugulea toată ziua, dar nu cu tandreţe, cum ar trebui să facă nişte papagali cărora li se zice "inseparabili", ci cu răutate.
- Ce-ar fi să-i botezăm Xantipa şi Socrate? a propus tata.
- De ce aşa complicat? m-am mirat eu.
- Marele filozof antic Socrate avea o nevastă certăreaţă, care se răstea mereu la el, iar el o suporta cu răbdare şi, mai ales, cu resemnare.
- Exact ca papagalul nostru. Aşa să le zicem atunci!

De aceste păsări nu m-am legat prea mult. Bunica mea, auzind la radio că papagalii sunt nesănătoşi pentru copii, putând transmite nu ştiu ce boală, i-a făcut cadou unui florar, care le-a instalat colivia printre plantele florăriei. Nici nu m-am dus să-i văd. Am auzit doar că doamna papagal a ciugulit toate frunzele din jurul coliviei şi că florarul e în căutarea unui coleg de breaslă iubitor de păsări. Apoi le-am pierdut urma.

Acum îmi doream un canar. Acesta cel puţin ne-ar fi răsplătit pentru întreţinere, dându-ne concerte. I-am promis mamei, doar-doar mi-l cumpără:
- O să am eu grijă de el, o să văd de mâncarea lui, o să-i spăl colivia, o să-i schimb nisipul.

Mama s-a făcut că mă crede şi mi l-a luat.

După un timp, când am început să-mi cam neglijez promisiunile, mi-a spus:
- Faci şi tu ca cei care îşi conving părinţii să le cumpere un căţel, promiţând că-l vor scoate ei de două ori pe zi afară. Apoi vezi pe unul din părinţi, chiar şi pe cel mai mare ger, în galoşi şi cu o haină trântită la repezeală pe după umeri, ieşind în faţa blocului dis-de-dimineaţă pentru ca animăluţul aflat, aşa-zis, în grija copilului să facă pipi la cel mai apropiat copac, în timp ce adultul aşteaptă zgribulit.

L-am îndrăgit imediat pe micuţul gălbenuş de ou. Avea o nuanţă atât de frumoasă! Nu-i dădeam nimic sărat sau prea multă cânepă, mâncarea lui preferată, ca să nu-şi piardă glasul. L-am botezat Cipi (în amintirea lui l-am numit acum tot Cipi şi pe papagalul nostru cel galben, din Obor). Îi dădeam drumul să zboare prin casă. Ne era însă frică să nu se lovească de tavan cu capul şi să moară, aşa cum văzuseră odată părinţii mei murind o pasăre, însă canarul nostru nici măcar nu ştia în primele zile cum să-şi folosească aripile. Abia după câteva săptămâni a învăţat oarecum să zboare.

Mă înduioşa cât îşi iubea colivia - căsuţa lui. Chiar şi atunci când îi dădeam drumul, tot pe colivie stătea majoritatea timpului şi cânta. Îi plăcea la nebunie muzica populară, fiind solistul tuturor cântecelor pe care le auzea la radio, de aceea l-am poreclit "Cipi Folcloristul". Astfel, în casa noastră, în loc să răsune muzica uşoară sau cea simfonică, se auzeau cântece populare, spre mirarea vecinilor care nu ne ştiuseră mari amatori de folclor.

Apoi l-am învăţat să ia seminţe din palmă sau dintre buzele mele. Eram foarte mândră de acest lucru, considerându-l un început de îmblânzire. Ce mi se părea însă cel mai amuzant era cum se năpustea seara, doar seara, cu un fel de croncănit, asupra mâncării când i-o ofeream să mi-o ia din mână. Semăna cu un uliu repezindu-se la pradă. Am încercat cu Cipi acelaşi lucru ca şi cu Tănăsică. L-am rugat pe tata să apară din nou cu o basma roşie pe cap. Să vedem dacă mintea de canar e mai coaptă decât cea de scatiu. Tata n-a prea vrut să repete experienţa, dar apoi nu a rezistat insistenţelor mele. Cipi s-a speriat rău şi a început să ciripească foarte zgomotos, ca şi cum s-ar fi răstit la el. Cred că îl certa... Pe el, deşi eu aş fi meritat-o. Păsărelele acestea mici par să se enerveze la culoarea roşie la fel ca taurii. Bine că n-au coarne! Altfel cine ştie ce ne-ar fi făcut.

Acum, că ştiţi şi voi povestea păsărelelor, să revin, înainte de a ne lua rămas-bun, la Cipi, papagalul fetelor mele. Care credeţi voi că este cuvântul pe care a reuşit Cipi în sfârşit să înveţe să-l repete după câteva luni, imitând-o perfect pe Catrinel, micuţa mea încă niţel sâsâită?

Da, probabil că l-aţi ghicit, doar a mai fost vorba de el. Acum îl repetă cu nesaţ de la şase dimineaţa când face ochi, înainte ca noi să ne dorim să îi deschidem pe ai noştri, până la culcare, adresându-ni-se pe rând sau, eventual, zicându-l ca formulă de salut musafirilor care intră în casă. Dacă nu l-aţi ghicit, îl veţi afla peste câteva săptămâni din povestirea în care o să mai apară, în treacăt, Cipi, cu noile lui performanţe în ale papagalicitului.

Dar cred că am stat destul închişi în casă, depănând poveşti despre dorul de libertate al păsărelelor captive. Ce-ar fi să plecăm într-o excursie?

Vreţi? Bun! Atunci ne dăm întâlnire săptămâna viitoare şi o pornim la drum...