În călătorie cu două fete cucuiete

Dragi copii, data trecută v-am promis că vom pleca la drum. Acum este cazul să mă ţin de promisiune. Aşa că: fetele săturându-se să tot stea în Bucureşti, iar eu căutând subiecte noi pentru poveşti... am plecat toate patru, că doar nu era să o lăsăm acasă pe Buni, la Cheia, unde am locuit la hotelul care se numea, nu ştim de ce, han: Hanul Cheia. Am făcut multe excursii frumoase, am cules zmeură, ciuperci, flori pentru coroniţe. Toată ziulica, fetele căutau margarete şi le rupeau petalele una câte una, ca să afle fiecare cât de mult este iubită de sora ei. Apoi ne comunicau la ureche rezultatul.

Într-o dimineaţă, văzând că soarele ne surâde, ne-am decis să urcăm împreună cu un grup de turişti de la hotelul numit han la cabana numită munte: Muntele Roşu. Încet-încet, făcând în mai mult de trei ore un drum de o oră, am ajuns.

Catrinel s-a dovedit o adevărată alpinistă, rezistând eroic, deşi în ultima parte a drumului a cam început să se vaite că nu mai poate, după ce a realizat că o ducem cu vorba când îi tot explicăm că "acuş apare cabana".

La cabană am luat o gustare şi am băut câte un Cico, după care ne-am plimbat prin poieniţe, iar Daita a reuşit să smulgă de pe stâncă o floricică roz, deosebit de gingaşă, cu rădăcini cu tot, pe care intenţionăm să o plantăm în una dintre jardinierele din balconul nostru de la Bucureşti şi să o creştem mare.

Pe Catrinel am lăsat-o să se întoarcă la hotel cu mama mea şi cu o parte din cei ce formau grupul, iar Daita şi cu mine, cu cealaltă parte, mai temerară, ne-am încumetat în continuare spre cabana Ciucaş.


Drumul pe potecă îngustă se deosebeşte mult de cel până la cabana Muntele Roşu, care se întinde pe şosea asfaltată. Fagii, încă destul de numeroşi la Muntele Roşu, se tot răresc, lăsând loc regelui pădurilor, bradul, şi dispar complet la cabana Ciucaş, care, deşi este doar la o înălţime de 1.550 m, îţi dă senzaţia unui loc foarte greu accesibil... Daita mi-a întrerupt gândurile cu întrebarea:
- Mami, tu ştii că anul ăsta, de ziua mea, am împlinit şapte ani şi douăsprezece luni?
- De ce nu zici opt ani?
- De fapt, douăsprezece luni şi şapte ani.
- ?
- Pentru că primul an de viaţă se numără în luni: bebeluşul are o lună, două, trei... unsprezece.
O logică de fier - sau să-i zic de copil?

Pe la jumătatea drumului a apărut Fântâna Ciucaş. Ea captează prin două ţevi apa Ciucaşului, care e limpede şi rece, fiind una dintre cele mai gustoase din ţară. Ştiam că acolo trebuia să ne umplem sticlele, căci mai sus nu mai întâlneam apă, iar celebra "apă de Ciucaş" nu se găseşte, cel puţin nu acum, în anii '80, la cabana Ciucaş.

După încă vreo oră de urcuş, a apărut cabana, iar în spatele ei, în depărtare, s-au profilat impunător vârfurile stâncoase ale muntelui, reliefându-şi puternic conturul pe cerul senin.

După ce am mâncat, serviţi de ospitalierii cabanieri, ne-am întins pe pajişte în soarele blând al înălţimilor, iar Daita s-a aşezat cu frumosu-i şort nou şi cam deschis la culoare direct într-un voluminos produs al unei vaci. După ce l-am curăţat cu mijloacele precare pe care le aveam la dispoziţie în rucsac, a rămas pe pantaloni o urmă maronie chiar în centrul spatelui, făcându-i pe cei din grup să-şi dea coate din când în când, iar pe Daita să se dea indiferentă. Ne-am întins totuşi din nou la soare, cu burţile pline şi grele, dar cu inimile uşoare la gândul că ne aşteaptă un drum plăcut, relaxant, binemeritat după urcuşul obositor. Drumul pe platoul Zăganu dura cinci ore până jos în Cheia, aşa că am tras concluzia că trebuie să fie un coborâş foarte lin.

Dar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, căci, curând după pornire, s-a deschis în faţa noastră o înlănţuire de coline. De fapt, greşesc. Întâi am văzut doar două: deci am urcat-o pe prima, destul de recalcitranţi, pentru că nu ne mai aşteptam să avem de urcat odată ce ne aflam la "coborâre". Apoi am luat-o în jos pe versantul celălalt al colinei şi am urcat a doua, fiind convinşi că e ultima, dar, ajunşi în vârful ei am văzut că mai vine una... şi tot aşa: sus-jos, sus-jos, sus-jos, până ce, eu cel puţin am ameţit complet.

După vreo două ore de mers, am întâlnit un indicator cu două săgeţi: drept înainte - trei ore spre Cheia prin Zăganu; şi la dreapta - o oră până la cabana Muntele Roşu. Câţiva turişti care urcaseră din Cheia prin Zăganu ne-au explicat că mai aveam de trecut nişte coline, urmând apoi un drum abrupt prin pădure, ţinându-ne de cablu ca să nu cădem în prăpastie. Era logic, trebuia la un moment dat să vină şi coborâşul, dar el nu se desfăşura lin, în decursul a cinci ore, cum speraserăm noi în ignoranţa noastră, ci brusc, "pe ultima sută de metri".

Am hotărât cu toţii că era mai cuminte s-o pornim spre cabana Muntele Roşu, în direcţia indicată de a doua săgeată, de unde, "drumul cel mai scurt fiind cel cunoscut", aveam să ajungem uşor acasă parcurgând în direcţie inversă drumul făcut de dimineaţă.

Când am intrat într-un târziu în cameră, târându-ne picioarele, Catrinel dormea dusă, cu capul în poalele lui Buni. Am adormit şi noi aproape instantaneu, iar a doua zi de abia ne puteam mişca din cauza febrei musculare.

Am luat totuşi o pătură şi ne-am întins trupurile dureroase la soare, la malul apei Cheiţa, care curge paralel cu şoseaua. N-a trecut multă vreme şi cele două fete cucuiete s-au mai dezmorţit. Au cules flori, mai ales păpădii, din cele galbene formând buchete frumoase, în cele alb-pufoase suflând, ca să împrăştie seminţele. Curând au început chiar să alerge ca să prindă fluturi, uitând de febra musculară.

După masă, Daitei şi mie ni s-a făcut somn - noi două fuseserăm adevăratele eroine alpiniste ieri şi meritam un răgaz în plus de odihnă -, aşa că ne-am decis să ne întindem vreo oră în pat. Dar, bineînţeles, lui Catrinel îi ardea de orice altceva, numai de dormit nu. Nici de somnul nostru, nici de al ei. Atunci, spre a o ţine liniştită ca să nu ne tulbure, Buni i-a dat voie să scoată din dulap cele trei şaluri colorate care tronau acolo, unul în nuanţe de galben, altul cu dungi verzi şi albastre, iar al treilea azuriu ca cerul senin, cu un model pe el în culorile curcubeului.

I-a mai dat pe mână toate rochiile şi fustele noastre - şase la număr, atât ne aduseserăm. Apoi, Catrinel a mai găsit, scotocind bine, un voal, o pălărie cu boruri largi, rujurile, roşul de obraz şi pudra şi s-a instalat încântată în faţa oglinzii, unde s-a costumat, apoi s-a pictat pe faţă, lăsându-ne pe noi în pace.

Toată ziua ar sta în faţa oglinzii, iar când n-are, foloseşte un pahar, o cratiţă, un capac ori alt obiect sticlos sau metalic spre a se admira în el.


Sunt frumoasă? ne-a întrebat după un timp, mândră de opera ei.
- Da, eşti foaaaaarte frumoasă! i-am răspuns, proaspăt trezită din somn.

Era gata s-o apuce plânsul:
- Când spui cu mulţi de a înseamnă că nu-i aşa şi că vrei să zici că nu-s frumoasă. Las' că ştiu io! De ce nu-s frumoasă? m-a întrebat apoi, plină de reproş în glas.

Văzându-i mutriţa pictată cu mare artă, dar pe care se citea acum atâta dezamăgire, i-am umplut-o cu pupături.
- Au, vezi că-mi ştergi fardul! s-a revoltat ea, încercând cu un gest cochet să-şi ferească obrajii de rafala mea de pupici.

Pe seară, am ieşit la plimbare prin sat. Cireada de vaci tocmai se întorcea de la păscut. O vacă nu putea intra pe poartă, stăpânul fiind pesemne plecat şi uitând să-i fi lăsat poarta deschisă. Vaca mugea de mama focului.

Catrinel, care e încă destul de neştiutoare în legătură cu viaţa la ţară în general, iar în ceea ce priveşte vacile în special, mi-a arătat-o:
- Ăsta-i cu adevărat un cal!
- Ba-i o vacă!
- Cum poţi să zici că nu-i vacă? m-a întrebat atunci, încercând să-şi ascundă "neştiinţa".
- Ba eu am zis că-i vacă! i-am răspuns, ţinându-mă şi eu tare pe poziţie.
- Ai zis că-i cal.

Catrinel are o uşoară scuză: ugerul vacii era foarte mic şi bine mascat între picioare şi ea nu-l văzuse, confundând vaca aceasta cu un cal. Totuşi vaca făcuse "muu" - şi încă ce mai "muu"!

Tot plimbându-ne pe uliţe, am ajuns aproape de marginea pădurii. Catrinel, căreia, spre deosebire de Daita, nu-i este deloc teamă de întuneric, m-a rugat să mergem în pădure.

I-am răspuns:
- Acum e târziu, la ora asta nu mai putem intra în pădure.

Catrinel s-a uitat lung la întinderea de brazi şi fagi ce se deschidea în faţa ei; apoi m-a întrebat mirată:
- De ce? E închis?

Treptat, se lasă întunericul. Mă gândesc să ne retragem totuşi în camera noastră de hotel şi să începem să ne pregătim de culcare, pentru a putea să facem mâine şi alte drumeţii. Aşa că vă spunem deocamdată "la revedere!" şi "pe curând"...