Un picnic cu peripeţii

A trecut o săptămână, dragii mei, de când mi-am luat "la revedere" de la voi. Dar ceea ce vă povestesc aici s-a petrecut de fapt chiar în ziua următoare, tot la Cheia, unde mă aflam cu fetiţele mele şi cu Buni într-o scurtă vacanţă la hotelul "Hanul Cheia", după cum ştiţi deja.

Trecându-ne febra musculară de pe urma unei excursii grele, am hotărât să ne sacrificăm iarăşi bonurile de la cantina hotelului şi să facem încă o excursie în patru, de data aceasta la Suzana, drum de vreo două ore şi jumătate pe jos. Ne-am pregătit serios pentru acest picnic, Daita fiind, la cererea ei expresă, responsabilă cu de-ale gurii, Catrinel cu jucăriile, Buni cu îmbrăcămintea, eu cu păturile şi vesela.
- Ce jucării să iau? ne-a întrebat Catrinel.
- Asta-i o problemă? am sărit eu. Jucării aveţi într-adevăr suficiente. Am uitat să vă iau de la Bucureşti treningurile, mie am uitat să-mi aduc haina de ploaie, Daita şi-a uitat acuarelele, jucării însă am luat cât pentru zece copii, nu pentru doi.

Chiar aşa era. Lăsaserăm la Bucureşti tot felul de obiecte ce ne-ar fi fost necesare la munte, în schimb am cărat cu noi patru păpuşi, trei găleţi, patru-cinci lopeţi, iar forme de nisip, o sacoşă întreagă, încât aveau de unde pierde zilnic câte una-două, ceea ce, de altfel, s-ar fi şi întâmplat dacă Buni nu ar fi fost atât de atentă.
- Ce să pregătesc de mâncare pentru excursie? ne-a întrebat Daita la rândul ei, luându-şi în serios sarcina şi vădind încă de pe acum o înclinaţie spre cele culinare.
(Să fie clar: spre pregătirea, nu spre consumarea lor, căci nu ciuguleşte cu mult mai mult decât păsărelele din povestirile mele trecute.)
- Spală nişte salată verde, ia vreo patru-cinci fire de ceapă, câteva ridichi, două cutii cu carne de vită, pâine şi mere.
Zis şi făcut! Am pornit-o, având fiecare rucsacul său în spinare. Drumul pitoresc, printre munţi, ne-a încântat.

Satul Suzana e situat în vârful unei coline. Ne-am îndrăgostit de florile foarte viu colorate din curţile localnicilor şi de veselele căsuţe vopsite în verde, albastru, maro, roşu sau galben, având toate muşcate purpurii la ferestre. Am descoperit o pajişte pe care iarba era proaspăt cosită şi ne-am întins pe pătură, îmbătate de mirosul dulce al fânului încă insuficient uscat. Cele aproape trei ore de mers şi aerul tare ne deschiseseră pofta de mâncare. Ne gândeam cu bucurie la tot ce ne aştepta în rucsac spre a sări de acolo direct în burticile noastre înfometate, aşa că ne-am pregătit să aducem la lumina zilei toate cele necesare pentru mult aşteptata gustare la iarbă verde.
- Scoate tu conservele cu carne! i-am zis Daitei.
- Uite-le. Iar tu scoate deschizătorul, mi s-a adresat ea.

Am simţit că mi se face negru în faţa ochilor. Deschizătorul?... Deschizătorul!!
- Nu eu am fost responsabilă cu el! am articulat.
- Nici eu!
- Nici eu! au venit prompt cele două replici.
Cred că îi stătea şi mamei mele pe buze să adauge "nici eu", dar s-a abţinut.


Clar! Nimeni răspunzător, deci nimeni vinovat. Atunci, pe cine să aruncăm vina?... Pe mine, căci Daita mi-a reproşat:
- Tu trebuia să ai grijă de deschizător. Intră în capitolul "veselă" de care tu răspunzi.
Oare intra într-adevăr în acel capitol?

M-am uitat spre mama sperând că-mi sare în ajutor. Dar ea, nimic: tăcea mâlc.
- Oricum, căutând care e vinovatul nu ne trece foamea! am conchis eu uitându-mă la conserve şi înghiţind în sec. O să încerc să desfac conserva cu cuţitul, deşi ăsta cred că nu este în stare să taie ca lumea nici măcar o felie de pâine.

După mai multe încercări, în care de astă dată mama mi-a sărit în ajutor, căci nu era să lăsăm copiii să mânuiască "arme albe", am reuşit să înfigem cuţitul bont, lovindu-l cu o piatră, în tabla care merită să primească un premiu special pentru rezistenţă şi duritate şi am găurit astfel conserva. Apoi, eu m-am întins istovită pe pătură, cu ochii închişi, ca să recapăt forţe pentru a ciopârţi în continuare tabla.
- Mami! mi-a şoptit Daita la ureche, cu o voce dulce.
- Lasă-mă două minute în linişte! i-am replicat eu, nedeschizând ochii.
- Vreau să-ţi spun ceva, a continuat pe o voce şi mai dulce... impresionant de dulce...
Era ceva suspect în tonul ei suav.
- Ce s-a întâmplat?
- Uită-te ce conţine conserva!

Am sărit ca arsă. M-am uitat, şi iar m-am uitat, şi nu-mi mai puteam desprinde ochii de la gaura conservei. Nu. Nu mă înşela privirea: prin gaură se zărea un bob de mazăre.
- Ce-ai făcut, zăpăcito? de-abia am mai putut rosti.
- Le-am luat invers! s-a auzit vocea-i slabă.


Cu câteva zile în urmă, găsisem la bufetul restaurantului o raritate mare: conserve cu carne de vită în suc propriu şi o raritate mai mică: conserve cu mazăre. Am cumpărat câte şase din fiecare raritate, ca să fie. Mazărea am luat-o pentru atunci când vom prepara salată de "boeuf".

Pe Catrinel o apucase un elan matern faţă de aceste cutii de conserve care erau cam murdare, "sărăcuţele de ele", şi le făcuse baie, frecându-le cu peria mea de unghii muiată în spumant de baie "Bob", ca să facă mult clăbuc şi să miroasă a brad, că doar eram la munte! Rezultatul: se desprinseseră etichetele, cutiile rămânând goale-goluţe pe dinafară. Atunci, Daita le-a însemnat cu carioca în mod diferit, ca să nu riscăm să le încurcăm.
- Le-am confundat! Dar puteam să jur că cele mai mari şi marcate de mine cu roşu sunt cu carne şi cele marcate cu verde de culoarea mazărei conţin mazăre.

Mai avea rost să mă chinui s-o găuresc pe cea de-a doua, tot mare şi tot cu cruciuliţă roşie? Nu, căci zgâlţâind-o, am avut senzaţia că şi văd micuţele boabe - verzi precum carioca de pe cutiile cu carne lăsate la hotel - cum sar zglobii în interiorul conservei şi râd de noi.
- Mi-e foame! s-a smiorcăit Catrinel.
- Pe mine m-au luat frisoane de foame, a adăugat Daita.

Aici, Buni a putut intra în rol: fiind responsabilă în cadrul organizării picnicului cu îmbrăcămintea, îşi burduşise rucsacul cu tot ce putea fi necesar, de la şosete de schimb la pulovere şi mantale de ploaie pentru fetiţe, aşa că i-a pus imediat un puloveraş, oferindu-i unul la fel de drăguţ şi surioarei ei, căreia i se făcuse brusc la fel de frig ca şi Daitei.
- Haideţi să mâncăm salată cu ceapă şi cu pâine, le-am spus resemnată.

Nu ne-a mai ars nici de plimbare, nici de minunatele flori, nici de aroma fânului, nici de râul Stancea, care curgea lin în stânga colinei unde ne aflam noi şi pe care ar fi trebuit să se afle şi picnicul, îmbiindu-ne cu aromele sale ce făceau concurenţă miresmei fânului.
- E douăsprezece şi patruzeci şi şase de minute, a zis Daita, studiindu-şi ceasul electronic, dar renunţând să ne comunice şi numărul secundelor. Dacă o pornim acum spre şosea, putem prinde autobuzul de ora unu.

L-am prins. În scurt timp am fost la hotelul numit han şi la cantina numită restaurant şi rareori ne-am bucurat atât de mult când am fost servite cu câte o ciorbă aburindă şi cu nişte sărmăluţe gustoase în foi de viţă.

Aceasta este familia noastră, dragi copii, pe care cred că începeţi să o cunoaşteţi tot mai bine. Dar data viitoare doresc să vă prezint un cu totul alt fel de familie cu un cu totul alt gen de viaţă. Dacă doriţi să faceţi cunoştinţă cu ea, ne dăm întâlnire tot aici peste o săptămână...