O familie de furnici (partea întâi)

Dragii mei, v-am spus săptămâna trecută că aş dori să vă fac cunoştinţă astăzi cu o altă familie, una diferită (chiar foaaaaarte diferită!) de a noastră. Dacă aţi venit la întâlnire, înseamnă că sunteţi curioşi să o cunoaşteţi.
 
Ei bine, într-o dimineaţă, fiind în pădure "după fragi şi după mure", Daita ridică de jos o piatră albă, plată şi de sub ea se ivesc, foarte agitate, zeci de furnici. Catrinel ia un băţ şi începe să răscolească pământul.
- Lasă imediat băţul din mână! Se poate să strici muşuroiul? o cert eu.
- Ba să-l strice! îi ia Daita apărarea. Nu pot să sufăr furnicile. Sunt urâte şi mai şi pişcă pe deasupra.
- Ia să ne aşezăm pe buşteanul ăsta de lângă muşuroi, le zic, şi să-mi spuneţi voi tot ce ştiţi despre furnici, de sunteţi atât de supărate pe ele. Catrinel, tu ce ştii despre furnici? o întreb ca la şcoală.
- Uite, astea sunt furnici! îmi răspunde, mândră de cunoştinţele ei în ale zoologiei.
- Şi altceva ce mai ştii?
- Sunt... sunt... negre.
- Şi altceva?
- Sunt şi albastre.
- Albastre? începe Daita să râdă de ea. De unde până unde?
- Nu ştiu de unde, lasă Catrinel buziţa în jos, gata să plângă. De ce râzi de mine?
- Păi unde ai văzut tu furnici albastre?
- Am văzut, dar nu-ţi zic unde pen'că eşti o rea.
 
Încerc să o îmbunez, nevrând ca micul conflict local să degenereze într-un război mondial.
- Mie-mi spui?
- Da' numai la ureche.
- Nu-i frumos să şopteşti la ureche, adoptă Daita rolul de mamă moralizatoare.
Las-o! îi fac eu un semn, pe care-l cred discret.
- De ce-i faci semne? sare imediat Catrinel. Pen'că ţii cu ea, şi lasă din nou buza-n jos.
- Voi mai ştiţi de fapt de ce vă certaţi? fac eu o slabă încercare de înăbuşire a conflictului. De la o culoare! E posibil aşa ceva, la două fete deştepte!
 
Fetele deştepte se uită una la alta. Cred că îmi dau dreptate, dar niciuna nu vrea să cedeze.
- Uite cum facem. O lăsăm pe Catrinel să ne zică despre furnicile ei albastre şi după aceea continuăm de unde rămăseserăm.
 
Catrinel se umflă în pene de atâta importanţă.
- Am văzut în caietu' lu' Daita. A desenat muşte şi furnici albastre.
 
Daita se dă bătută. Trebuie să admită că aşa e. Dar cum îi place să aibă ea ultimul cuvânt, continuă:
- Păi le-am făcut albastre pentru că am desenat cu cerneală, şi cerneala e albastră. Aveam de desenat pentru şcoală două insecte, dar cu stiloul, nu cu creionul şi nici cu pixul. Nu prea ne dă voie în general cu pix că strică scrisul frumos. Probabil că şi desenatul.
 
Conflictul fiind aplanat, reuşesc acum să le împac rapid. Se pupă, se strâng în braţe şi sunt iarăşi două fetiţe model. Iar eu îmi continui întrebările.
- Ce altceva mai ştii despre furnici, Catrinel, de ai încercat să le distrugi căsuţa?
- Ce altceva, altceva...
 
Tăcere.
- Deci nu mai ştii nimic. Tu, Daita, ce ştii despre furnici?
- Că sunt insecte, că au corpul făcut parcă din biluţe, că au mai multe picioare - vreo şase -, că au antene, că sunt negre, maro sau roşcate, că... locuiesc în muşuroaie, că au o împărăteasă, cum au şi albinele... şi că pişcă, în primul rând că pişcă. Ţii minte vara trecută ce tare m-a pişcat una? Chiar mi s-a umflat locul.
- E adevărat că abdomenul furnicilor conţine nişte glande care secretă un venin, cu care îşi stropesc duşmanul, iar unele furnici au şi ac, ca să-l înţepe, după care varsă acel venin în înţepătură. Dar fiecare animal trebuie să aibă un mijloc de a se apăra şi acesta este mijlocul lor. În loc să distrugeţi muşuroiul, haideţi mai bine să urmărim puţin furnicile. Vedeţi cât sunt de agitate? Au simţit pericolul. Li s-a luat acoperişul, piatra, de către tine, Daita, şi le-au fost stricate câteva dintre camerele lor, de către tine, Catrinel. Până să apăreţi voi, formau o familie fericită.


- Adică ce, ele au camere ca şi noi? mă întreabă Daita.
- Bineînţeles. Dacă aţi cunoaşte mai multe despre viaţa furnicilor, nu numai că nu le-aţi mai distruge casa, dar v-aţi uita la ele ca la nişte mici minuni. Ca şi noi, oamenii, furnicile trăiesc şi muncesc în grup.
- Cum muncesc?
- Furnicile sunt dintre animalele cele mai harnice. Doar ştii fabula Greierele şi furnica, despre furnica cea harnică şi prevăzătoare, care-şi strânge din timp provizii pentru iarnă, pe când greierele îşi petrece vremea cântând, iar abia când vine viforniţa îşi dă seama că nu are nicio fărâmă de hrană.
 
Într-un muşuroi, sau furnicar, munca este împărţită între locuitori, cum ar fi într-o aşezare omenească: există cultivatori, păstori, vânători, portari, soldaţi, guvernante, educatoare şi chiar şi hoţi.
 
Ia uitaţi-vă la aceste trei furnici! Ele au aripioare. Cele înaripate sunt mai rare. Este vorba de prinţi şi de prinţese. Vedeţi cum sunt înconjurate de furnicile fără aripi? Acestea sunt lucrătoarele-guvernante care, simţind primejdia...
- Adică pe noi, completează Daita.
 
Catrinel repetă, dar cu altă intonaţie, încheind pe un ton piţigăiat, tipic vârstei ei respectabile de trei ani (şi câteva luni pe deasupra, ca să fim corecţi).
- Adică pe noi?
- Da, pe noi. De aceea se grăbesc acum să ducă prinţii, ieşiţi la aer să se joace, înapoi în casă, spre a-i ocroti. O să vedeţi cum vor dispărea sub pământ. Vor fi duşi în camerele lor ascunse bine înăuntrul muşuroiului, ca să stea la adăpost.
- Uite aici nişte furnici care parcă ar transporta pietricele! îmi arată Daita.
- Nu sunt pietricele, ci larve, învelite în "haine" albe, numite "gogoaşe", pe care ele le-au adus sub piatră ca să le încălzească, piatra fiind, datorită căldurii aerului, ca un calorifer pentru muşuroi, în interiorul căruia este umed. Acum se grăbesc să le ducă şi pe ele la adăpost.
- Ce înseamnă "larve"?
- Îţi explic imediat. Există deci două categorii de furnici: lucrătoarele şi prinţii cu prinţesele. Lucrătoarele muncesc toată ziua, aranjând şi curăţind colonia, îngrijind ouăle, larvele, regina, prinţii, prinţesele. Aceştia din urmă nu fac niciun fel de treabă.
- Nişte putori, o aud deodată pe Catrinel, deşi nu-mi vine să-mi cred urechilor.
 
"De unde o fi ştiind un astfel de cuvânt?" îmi zic. "De la joaca în spatele blocului (n)i se trage, desigur!" îmi răspund singură, încercând să rămân serioasă şi neştiind dacă să îi fac observaţie sau să trec uşor peste...
 
Mă decid pentru a doua varianta; mă fac că n-aud şi continui:
- Ei sunt crescuţi laolaltă în camerele rezervate lor, unde sunt serviţi şi răsfăţaţi de către lucrătoare, fără a li se cere să participe, în schimb, la nicio muncă din muşuroi.
"Cam putori, adică, pardon, puturoşi, are dreptate micuţa", îmi zic în gând. Cu glas tare continui însă pe acelaşi ton didactic:
- Lucrătoarele caută mâncarea, adică diferite sucuri extrase din plante, din fructe sau din carne şi o înghit, introducând-o în stomacul lor comun.
- Cum adică "stomac comun"?
- Fiecare furnică are un stomac al ei propriu, în care intră o mică parte din hrană şi un stomac comun (un fel de stomac pentru toate furnicile), care este mai mare şi unde ea face provizii cu alimente ce vor servi drept hrană celorlalte furnici, aşa cum strânge omul la el acasă în cămară. Apoi, lucrătoarele se duc la prinţi şi la prinţese, pentru a-i hrăni, scoţând câte o picătură de suc din stomacul lor comun şi dându-le-o. Din când în când, dacă e cald şi frumos, lucrătoarele le permit să se joace în afara casei, sub stricta lor supraveghere.
- Dar de ce au aripi prinţii şi prinţesele? Eu n-am văzut niciodată furnici zburând.
- Aripile le servesc o singură dată în viaţă, în timpul "zborului nupţial". Este vorba de un fenomen extraordinar şi pe care oamenii nu şi-l pot încă explica. În aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în muşuroaiele aparţinând aceleaşi specii de furnici, are loc pregătirea prinţilor şi a prinţeselor în vederea "căsătoriei" lor, a "zborului nupţial". Unora dintre ei le e teamă să-şi părăsească muşuroiul şi încearcă să rămână acasă sau să se întoarcă. Dar lucrătoarele îi prind pe fricoşi şi îi urmăresc, uneori chiar îi ajută să-şi deschidă aripioarele diafane şi îi împing, până ce se ridică spre cer. Acolo, în aer, are loc nunta prinţilor cu prinţesele.
- Şi rămân acolo sus? întreabă prichindelul.
- Cum să rămână acolo? zâmbeşte Daita cu superioritate.
  - Nu rămân; după aceea se întorc pe pământ. Aici însă, vieţile lor vor fi foarte diferite. Prinţii, incapabili să-şi procure mâncarea şi să se hrănească singuri, mor curând de foame ori înghiţiţi de alte insecte sau păsări. Prinţesele, devenite acum "regine", îşi desprind aripile de care nu mai au nevoie, căci ele nu vor mai zbura niciodată. Apoi caută un loc favorabil pentru a-şi construi furnicarul cel nou. Întâi îşi sapă o gaură şi intră în ea. Acolo, regina va sta nemâncată timp îndelungat. Este foarte greu pentru furnică să stea atâta timp fără să se hrănească şi multe, de fapt majoritatea, nu rezistă şi mor. Regina nu e însă complet lipsită de hrană: muşchii care i-au servit să-şi mişte aripile, devenind inutili acum, se transformă într-o grăsime pe care regina o absoarbe încetul cu încetul, aşteptând momentul în care va ieşi primul ou. Oul se va preschimba în larva de care m-ai întrebat tu, Daita. Mama ei o va hrăni lingând-o cu salivă şi ea va creşte repede. Când se face mare, larva îşi ţese în jurul ei din salivă un fir ca cel de mătase, din care-şi "lucrează" o "haină".
- Aşa cum fac viermii de mătase? zice Daita, tot uimindu-mă cu cunoştinţele ei.
 
De mică o preocupă tot ce e legat de animale, de plante.
- Da. Procedeul este asemănător. Protejată de frig în interiorul acestei aşa-numite "gogoaşe", ea se va transforma, într-o perioadă determinată, în furnică. Mama ei o va ajuta să iasă din gogoaşă, găurind-o pe aceasta la un capăt. Apoi îi îndepărtează furnicii pieliţa cu care îi este înconjurat corpul şi îi trage şi îndreaptă picioruşele.
 
În scurt timp, furnicuţa este capabilă să iasă din cuib ca să caute hrană pentru mama ei şi pentru ea. De asemenea, îşi ajută mama să îngrijească celelalte ouă, larve şi ceilalţi pui, atunci când ies următoarele ei surori.
- Aşa cum te ajut eu s-o îngrijeşti pe Catrinel, nu?
- Aşa cum mă ajuţi tu, când vă înţelegeţi, fetiţe năzdrăvane ce sunteţi! Dar da, de cele mai multe ori, aşa cum mă ajuţi şi tu. În prima perioadă nu ies din ouăle reginei-mame decât furnici lucrătoare, pentru că acestea sunt folositoare furnicarului. Când regina îşi dă seama că s-au născut lucrătoare suficiente la număr ca să se ocupe singure de cuibul lor, mărindu-l, construind galerii, camere, apărându-l de duşmani sau mergând după hrană, ea îşi alege camera cea mai din adânc, unde îşi va petrece de acum încolo majoritatea timpului, sub protecţia copiilor ei. Acolo, ea va face mii şi mii de ouă, din care vor ieşi mii şi mii de furnici.
 
Treptat, vor începe să se nască prinţi şi prinţese înaripate care, la rândul lor, după nuntă, vor face alte mii de pui. Există şi prinţese care au, imediat după "zborul nupţial", o viaţă mai uşoară decât cea de care v-am povestit. Dacă lucrătoarele din colonia pe care tocmai au părăsit-o aceste prinţese consideră că au nevoie de o nouă regină, fie pentru a-şi mări colonia, fie pentru că regina lor a murit, îndată după zborul nupţial ele pleacă şi încearcă să găsească pe una dintre prinţesele lor, coborâtă din nou pe pământ. O recunosc după miros, fiecare colonie având mirosul său specific, şi o aduc înapoi acasă, uneori chiar împotriva voinţei ei. Deşi, la drept vorbind, este în interesul ei: nu trebuie astfel să umble în căutarea unui loc prielnic spre a-şi construi noul cuib, nu riscă să moară de foame, nu trebuie să se ocupe de primele ouă sau larve, această sarcină căzând în seama lucrătoarelor.
 
Catrinel, care, deşi n-a înţeles mare lucru, a ascultat foarte cuminte tot ce am povestit, mă întreabă:
- Ce face furnica aia?
- Cu ajutorul picioruşelor din faţă, furnica respectivă îşi curăţă antenele. Picioruşele din faţă au două perii, pe care le foloseşte furnica să se cureţe, după care îşi linge picioruşele ca să se spele.
- Uite! Parcă şi-ar pieptăna antenele! exclamă Daita.
- Da, da! se bucură soră-sa.
- Furnicile îşi fac casă numai în pământ? mă întreabă Daita.
- Nu. Există furnici care-şi construiesc cuibul în trunchiul copacilor sau în diferite plante cu tulpină goală.
- Dar care e mâncarea lor preferată?
- V-am spus că ele se hrănesc doar din sucuri. Nu sunt în stare să mestece. Dacă au găsit un aliment solid, îl fărâmiţează sau îl strivesc, pentru a suge lichidul din el. Hrana lor preferată este însă procurată de păduchii verzi care stau pe diferite plante, înfipţi în tulpină sau frunze, spre a le suge seva. Aceasta se transformă în corpul păduchelui într-un suc dulce care le place furnicilor la nebunie. Furnica mângâie uşor cu picioruşele şi cu antenele sale părţile laterale ale corpului păduchelui, aşteptând ca acesta să secrete o picătură din sucul delicios. Mişcarea seamănă cu mulsul unei vaci, de aceea aceşti păduchi au fost denumiţi "vacile" furnicilor.
 
Daita revine la cele spuse de mine la început:
- Ziceai, mami, că există furnici-hoaţe. Cum se poate ca aceste animale atât de harnice să fure?
- Numai unele dintre ele fură. Acestea au şi altă dimensiune decât furnicile celelalte. Ele sunt mult mai mici şi... Dar mai bine să vă spun o poveste despre ele, de fapt despre o întreagă familie de furnici care a trăit cu aproape trei secole în urmă în ţara numită Lilliput.
- Unde se află această ţară? Nu-mi aduc aminte să fi auzit de ea, zice Daita.
- Nici eu n-am auzit, se bagă şi Catrinel în seamă.
  Aici mă voi opri astăzi. Ce-ar fi, dragii mei, ca până săptămâna viitoare să vă interesaţi ce este cu această ţară numită Lilliput? Sau poate că o cunoaşteţi deja. M-aş bucura dacă ar vrea unul dintre voi să ne lămurească înainte de a continua povestea unei familii de furnici...